XVI

PISTRUIATUL porni spre strada Secerişului cu un sentiment nedefinit: îi păru rău că Andrei nu-i explicase sensul discuţiei pe care avea s-o poarte cu doamna Rozeanu, că nu-i spusese nimic despre semnificaţia numelui dublu, că în general se folosea de el ca de un automat. Ar fi vrut să ştie precis dacă Andrei avea sau nu avea încredere în el; desigur, el putea avea o mie de motive să nu-i destăinuiască metodele lui de lucru, dar, chiar şi atunci, ar fi trebuit să-i vorbească deschis, aşa cum se cuvine între doi prieteni adevăraţi. Era hotărât ca, imediat ce se va întoarce, să-l ia pe Andrei la întrebări.

Păşea îngândurat în mijlocul drumului răscolind praful aşezat pe caldarâm. O doamnă voluminoasă, care transporta două sacoşe umplute până la refuz cu piersici, se răsti la el, dar Pistruiatul era prea preocupat ca să-i dea vreo atenţie. Doamna însă se dovedi o fire războinică; îl drăcui şi-l ameninţă cu mina. Pistruiatul nu se lăsă impresionat. E drept, întâi aprecie distanţa dintre ei şi, când se convinse că doamna în nici într-un caz nu putea pune mâna pe el, arătă spre compania de soldaţi germani care mărşăluia în faţa lui:

— Lor de ce nu le faceţi observaţie? şi continuă să răscolească praful acompaniindu-se singur cu câte un şuierat, să dea senzaţia că se joacă de-a trenul.

Doamna, însă, ori era supărată mai de mult ori nu-i plăcuse răspunsul, propti sacoşele de un gard şi porni în urmărirea Pistruiatului. Dar nu avea nici o şansă: era prea grasă ca să poată lua viteză, aşa că Pistruiatul se debarasă de ea repede. Pe urmă se răzgândi. Fugi după femeie, îşi ceru scuze şi se oferi să-i ajute. Emoţionată, femeia îi întinse sacoşele, dar Pistruiatul avu ghinion. Doamna locuia chiar în colţul străzii, nu-i dădu pentru acest serviciu decât o monedă albă de doi lei.

Cu acest neaşteptat câştig în mână, Pistruiatul o luă la goană şi ajunse compania din urmă. Tropăi pe lângă ea, făcu un praf ca patru tractoare până ce comandantul, un subofiţar asudat şi roşu ca un rac, se răsti la el pe nemţeşte. Deşi Pistruiatul înţelese sensul cuvintelor, făcu pe prostul, mai prăfui puţin, apoi o luă la sănătoasa. Oricum, nu putea să înfrunte o întreagă companie.

Coti pe o nouă stradă şi-şi continuă drumul de astă dată pe un trotuar improvizat din piatră de râu. Cu un băţ găsit aiurea zgârie un gard din sârmă împletită. Era mulţumit că sârmele vibrau ca nişte corzi de ghitară. În faţa unei tutungerii îşi aduse aminte de Andrei şi cumpără de doi lei Naţionale.

Când Pistruiatul ajunse în dreptul străzii Secerişului soarele tocmai apunea: discul imens şi roşu, cât o roată de car, aluneca în spatele clădirii depoului. După câteva minute, când Pistruiatul căută din nou soarele, acesta nu se mai vedea deloc. Câteva raze răzleţe doar, scăpate din spatele depoului spoiau în trandafiriu marginile dantelate ale unor nori rătăciţi.

Strada Secerişului semăna cu toate străzile învecinate: era îngustă, plină de praf, cu garduri de lemn date cu var, ca să poată fi văzute şi noaptea. Casele erau mici, curţile mari şi grădinile şi mai mari. La prima vedere strada părea pustie, dar nu era; în colţul opus depoului, lângă fântâna cu pompă, se jucau doi băieţi. Unul dintre ei, cel mare, avea vreo zece ani iar celălalt, îmbrăcat numai într-un maiou murdar, nu părea să aibă mai mult de trei ani; acesta din urmă avea picioare strâmbe şi era extrem de gălăgios, îşi pompa apă pe picioare şi râdea ca un prost: în jurul fântânii crescuse o adevărată baltă.

Când ajunse în dreptul casei cu numărul 14, se uită în jur, să vadă dacă nu e urmărit: strada era la fel de pustie ca şi mai înainte, nu se vedea nimeni şi nu se auzea nici un zgomot, doar scârţâitul pompei şi ţipetele băiatului cu picioare strâmbe din colţul străzii.

Pistruiatul deschise poarta şi se uită în curte: îi era teamă să nu dea peste un câine. Calculase bine: un câine lăţos, mare cât un viţel se năpusti asupra lui. Abia avu timp să închidă poarta. Imediat ce se văzu însă în siguranţă, îşi dădu seama că se speriase în zadar: câinele era legat în lanţ şi lanţul scurt aluneca pe o sârmă până în fundul grădinii. Deschise din nou poarta şi dulăul lătră, dar nu putea ajunge la el. Pistruiatul, să-l necăjească, mai făcu un pas în direcţia lui, apoi cercetă curtea: era îngrijită, măturată, plină cu orătănii. În faţa verandei, pe un stâlp vopsit în verde, era prins un porumbar acoperit cu stuf. Deşi câinele lătra şi mârâia din toate puterile, din casă nu apăru nimeni. Cu paşi rari, ca un om care are foarte mult timp, Pistruiatul porni spre verandă. Urcă cele două scări de lemn spălate cu leşie şi descoperi că ceea ce i se păru lui verandă era de fapt un coridor care ducea până la spatele casei, probabil spre o bucătărie de vară. În afară de lăzile pentru flori, risipite peste tot, pe coridor nu era decât o masă de nuiele împletite şi două scaune tot din răchită. Se apropie de fereastra uşii care dădea în bucătărie. Din cauza perdelelor croşetate cu mâna nu putea vedea nimic. Bătu cuviincios, dar nu-i răspunse nimeni. Era convins că făcuse drumul degeaba, că nu va putea rezolva nimic lui Andrei. Mai bătu o dată şi, spre bucuria lui, auzi lipăit de paşi, apoi uşa se deschise şi în pragul ei apăru o femeie în vârstă, cu un şorţ cenuşiu cadrilat şi cu o bluză cafenie apretată. Femeia purta ochelari cu ramă de sârmă, dar tot timpul se uita pe deasupra sticlelor.

— Sărut mâna, doamnă! salută Pistruiatul şi, pentru că ea întârzie cu răspunsul adăugă: dumneavoastră sunteţi doamna Rozeanu?

— Da, fiule.

— M-a trimis Enache.

Femeia îşi duse repede un deget la gură, ceea ce putea să însemne să nu mai vorbească, dar la fel de bine putea să însemne şi altceva şi anume că doamna Rozeanu avea un tic nervos. Mai verosimilă părea cea de a doua variantă, deoarece repetă semnul de mai multe ori.

— Vă întreabă dacă cuibul e liber?

În clipa aceea uşa se deschise din nou şi apăru un bărbat puternic, îmbrăcat în haine albe de panama la două rânduri; avea vestonul descheiat şi i se vedea cureaua lată de care atârna ceva negru. Bărbatul încheie repede vestonul, dar nu îndeajuns de repede ca Pistruiatul să nu-şi dea seama că purta revolver. Asta însemna că doamna Rozeanu nu avea un tic nervos, ci îi semnalizase să tacă. Îi era ciudă că nu descifrase semnul de la început.

— Despre ce fel de cuib e vorba, băiatule?

Avea voce groasă, tăbăcită de tutun, şi vorbea rar ca şi cum ar fi căutat cuvintele. Pesemne auzise toată convorbirea, Pistruiatul nu mai putea tăgădui. Arătă spre porumbar.

— Am un porumbel şi aş vrea să-l vând.

Se minună şi el cât de repede găsi o minciună plauzibilă. Îi părea rău că nu-i umbla mintea la fel şi la ora de istorie. Bărbatul îl privi cercetător şi întrebă după o pauză foarte lungă:

— Şi unde e porumbelul?

— Acasă.

— Acasă? se miră omul din faţa lui. Şi atunci cum vrei să-l vinzi?

punsurile îi veniră pe limbă de parcă îi li şoptit cineva la ureche.

Voiam să aflu dacă doamna e amatoare…

Srbatul îşi aprinse o ţigară fără să se uite l, i chibrit: cercetă când faţa Pistruiatului, când faţa doamnei Rozeanu.

Şi ce legătură are asta cu cuibul?

— Am văzut cuiburile goale şi mi-a venit ideea…

— Bravo! răspunse de ustă dată imediat bărbatul şi Pistruiatul, surprins, tresări. Eşti un adevărat comerciant… Dar ia spune-mi, de unde ai tu porumbei?

— Îi cresc, spuse Pistruiatul, dar nu mai era foarte sigur pe el. Avem acasă unsprezece. Sunt ai mei şi ai lui tata. Şi anul trecut am vândut unul doamnei. Nu-i aşa, doamnă?.

Doamna Rozeanu, care nu se aştepta să fie întrebată, răspunse cu puţină întârziere:

— Da, dar după aceea te-am căutat o bună bucată de vreme. Şi ştii de ce?. Porumbelul era bolnav.

Pistruiatul se bucură că doamna Rozeanu intră în joc. Simţind un aliat, se linişti şi răspunse ca atare:

— N-a fost bolnav, doamnă, n-avea poftă de mâncare… Atât. N-avea pieliţa umflată la cioc!. Cum aş fi îndrăznit să vă vând un porumbel bolnav?

Bărbatul, descumpănit, se uita când la unul, când la celălalt. Se vedea pe el că era supărat că venise prea târziu pe verandă.

— Dacă am auzit bine, ai spus ceva şi despre Enache.

— Enache e tata, se orientă rapid Pistruiatul. De aceea l-am pomenit să nu creadă doamna că vreau să vând porumbelul fără ştirea tatii. Se întoarse spre doamna Rozeanu. Dar. Dacă nu vreţi să cumpăraţi, doamnă, am şi plecat.

Dădu să plece, dar bărbatul îi tăie calea.

— Stai, măi băiatule!. Mai înainte te-ai dovedit un comerciant versat şi acum renunţi la o afacere ca un ageamiu… Mai spune ceva…

— N-am ce să vă spun, domnule!

Doamna Rozeanu părea tulburată. Ca agentul să nu poată pune şi alte întrebări Pistruiatului, interveni:

— Spune-i lui taică-tu că nu mai cumpăr porumbei… Nu mai am putere să-i îngrijesc… Chiar mâine am să chem pe cineva să dea jos porumbarul şi să-l transforme în coteţ pentru păsări… Dar dacă vrei neapărat să vinzi porumbei, caută-l pe Berindei…

— Cine e Berindei ăsta? întrebă bărbatul pe un ton agresiv.

— Copilul îl ştie… De altfel îl ştiu toţi crescătorii de porumbei. Face comerţ cu pasări în piaţa de vechituri.

Pistruiatul socoti că e momentul cel mai prielnic să plece. Spuse pe un ton foarte cuviincios:

— Atunci eu am plecat, doamnă. Sărut mâna!.

Coborî o treaptă, dar bărbatul îl prinse de braţ.

— Ia stai, băiatule!. Să ştii că nu prea îmi place mutra ta… Vii cu mine! Il strânse mai puternic de braţ. Şi să nu încerci să fugi că dai de dracu'!.

Cu toate ameninţările agentului, Pistruiatul îşi smulse braţul din strânsoare şi dădu:; i coboare scările. Bărbatul îl ajunse dintr-un:; ingur pas şi-i cârpi o palmă. Palma se dovedi foarte puternică. Pistruiatul îşi pierdu echilibrul şi căzu pe un rond de flori abia îmbobocite. Câinele forţă lanţul, gata, gata să-l rupă. Dacă nu i-ar fi fost frică de câine, s-ar fi întins şi ar fi făcut pe mortul, dar aşa, speriat de dulău, sări în picioare.;

— Ţi-am spus să nu încerci să fugi.

— De ce baţi copilul? interveni doamna Ro'zeanu şi începu să se văicărească.

Agentul o ţintui cu ochii şi doamna Rozeanu tăcu. Pe urmă, urmăriţi de privirile ei speriate, porniră spre poartă. Câinele se agită; zdrăngănitul lanţului ruginit suna ca un clopoţel de alarmă.

În colţul străzii din apropierea depoului, Pistruiatul descoperi o gaură sub gardul de beton. Probabil o săpaseră cei care nu voiau să ocolească până la pasarela care ducea peste liniile de fier. Exact în dreptul spărturii. Pistruiatul se smulse din strânsoarea bărbatului şi fugi spre gaură. Reuşi să se strecoare înainte ca acesta să-l poată ajunge din urmă. Gaura nu era chiar atât de mare ca şi el să se strecoare cu aceeaşi uşurinţă ca Pistruiatul. Acesta câştigă timp, se repezi spre vagoanele garate pe liniile moarte. Agentul, murdar de pământ, goni cu paşi mari, cu gândul să-i taie calea Pistruiatului. Acesta însă sesiză intenţia agentului, rămase sub un vagon, pe urmă, când nu mai putea fi văzut, reveni şi o luă în direcţia opusă. Agentul se trezi în faţa vagoanelor fără urmărit. Supărat, se uită pe sub vagoane, apoi urcă pe o locomotivă. Îi era ciudă: ce o să raporteze lui Bălan? Că n-a fost în stare să aresteze un băiat? Urcă pe un maldăr de cărbune şi atunci descoperi că hainele lui albe de panama erau murdare de ulei. Înjură, pe urmă coborî şi porni spre depou. În spatele unei clădiri îşi scutură hainele şi hotărî să se întoarcă la doamna Rozeanu să afle adresa băiatului. Acum era convins că între cei doi era o legătură mai veche, că a fost prost, că s-a lăsat păcălit de nişte ageamii. Porni spre poartă şi în clipa aceea îl descoperi din nou pe Pistruiat: urca tocmai într-un vagon. Cu paşi repezi alergă spre vagon, ajunse la uşă şi, spre bucuria lui, uşa cealaltă a vagonului era închisă. Acum băiatul nu-i mai putea scăpa. Şi Pistruiatul îşi dădu seama de acest lucru. Nici nu mai încercă să fugă. Agentul îl pălmui şi-l înhăţă de braţ.

— Nu mai fugi acum tu, puişor!. Să ştii, la început am crezut că eşti prost. M-am înşelat, dar asta nu înseamnă că n-o s-o iei pe coajă… O să înfunzi puşcăria…

— Eu sunt minor, răspunse atotştiutor Pistruiatul.

Agentul râse ca şi cum ar fi auzit o glumă: Măi băiatule, la noi, până dovedeşti că eşti minor, te apucă majoratul… încă înainte de a ajunge la capătul depoului se întâlniră cu Toma Săucan, fochist la Căile ferate, un vecin al Pistruiatului, de pe strada Semaforului.

— Ce-i cu tine, Mihai? întrebă fochistul privind cercetător spre bărbatul care-l ţinea de braţ.

Răspunse agentul în locul Pistruiatului:

— A vrut să vândă un porumbel şi mă tem că l-a furat. Dumneata îl cunoşti?

— Desigur. E fiul vecinului meu.

— Au porumbei?

— Au.

— Şi cum îl cheamă pe taică-su?

— Ca şi pe el. Mihai Pleşa.

— Nu-l cheamă Enache?

— Nu. Numai dacă nu şi-au schimbat între timp numele. Eu îl ştiu mai bine de douăzeci de ani. Mihai îl cheamă, domnule.

— Vă mulţumesc. Strânse şi mai puternic braţul Pistruiatului şi porni cu el spre staţia de tramvai.

Agentul nu slăbi strânsoarea nici în tramvai: arătă taxatoarei o legitimaţie cu scoarţe albastre, apoi se aşeză pe o bancă lată, înghesuindu-l pe Pistruiat lângă fereastră. Un timp tăcură amândoi, pe urmă agentul, plictisit de călătoria prea înceată, îl întrebă:

— De ce ai spus că pe taică-tu îl cheamă Enache?

— Pentru că porumbelul pe care l-am vândut doamnei Rozeanu, fusese într-adevăr boinav. Nu voiam să se ducă acasă la noi.

— Mă, tu minţi ca un om mare.

— Nu mint, domnule comisar.

— De unde ştii că sunt comisar?

— V-am văzut legitimaţia şi pistolul.

— Înseamnă că ai mai avut de-a face cu poliţia. Dar uite, am şi ajuns.

Coborâră în dreptul prefecturii.

Bota părea bine dispus: îl târî pe Pistruiat după el pe un coridor întunecat şi ajunseră în aceeaşi sală de aşteptare unde mai fusese şi prima dată. Sala era tot (ticsită, dar de data asta cu alţi oameni. Tocmai când ajunseră în dreptul uşilor capitonate, îşi făcu apariţia comisarul Bălan. Când îl văzu pe Pistruiat, se învineţi la faţă:

— 1 Ce cauţi aici? Acasă cu tine! Mi-ai scos peri albi! Se întoarse spre Bota: Ce-i cu tine aici?. E ceva mişcare?

Bo'ta arătă spre Pistruiat:

— Până acum ăsta e singurul client.

— Idiotule!. Şi pentru ăsta ai părăsit postul? Şi dacă între timp se duce cineva acolo? Il ameninţă cu degetul: îţi faci de cap, Bota!. Dacă află domnul Comănescu, te mută la circulaţie…

— Şi băiatul? întrebă nedumerit Bota.

— Dă-i drumul, că dacă-l vede şeful aici îţi dă şi câţiva pumni. Se răsti la Pistruiat: Hai, întinde-o! Clătinând nemulţumit din cap, intră într-o altă încăpere.

— Pot să plec? întrebă Pistruiatul obraznic. N-aş vrea să mă vadă unchiul aici.

— Unchiul tău? întrebă din ce în ce mai mirat Bota. Cine e?

— Păi, domnul Comănescu.

Bota îi eliberă braţul şi se căută nervos după o ţigară. Nu mai avea.

Pistruiatul îi oferi o Naţională:

— Poftim.

Bota se servi; îi tremurau mâinile.

— De ce nu mi-ai spus că unchiul tău lucrează la noi?

— Pentru că nu m-aţi întrebat, de aia. Bună ziua. Se întoarse în călcâie şi porni spre ieşire.

În stradă se amuză că reuşise să-l păcălească pe agent. Îi veni să sară într-un picior şi-i păru rău că n-avea cui să se laude. Se dezmetici numai când ajunse acasă. Andrei îl aştepta cu nerăbdare.

— Ai fost?

— Am fost.

— Hai, spune!

— În primul rând era să mă muşte câinele. De ce nu mi-ai spus că doamna Rozeanu are un câine? Şi ce câine!.

— Lasă astea. Ai aranjat ceva?

— Nimic. În timpul discuţiei a apărut un comisar. Unul Bota.

— Comisarul Bota? întrebă îngrijorat Andrei. Ce, ai început să-i cunoşti după nume?

— Desigur. Pe urmă la comisariat, ăla care m-a anchetat prima oară, de credeam că-i plesnesc tâmplele.

— Nu mai înţeleg nimic. Ai fost şi la comisariat?

— Da, din cauza porumbeilor. Ala care m-a anchetat l-a beştelit pe Bota că m-a arestat. Cred că Bota e disperat acum. Mai ales după ce i-am spus că domnul Comănescu e unchiul meu…

Andrei îi făcu semn să tacă. Era convins că Pistruiatul a făcut o boacănă.

— Hai să le luăm pe îndelete! Te-ai dus În strada Secerişului. Te-a urmărit cineva?

— Nu.

— Bravo!. Dar eşti sigur?

— Sigur de tot. Dar înainte de a fi ajuns în strada Secerişului, am avut un conflict cu o doamnă voluminoasă.

— De ce?

— Am răscolit praful şi ea avea două sacoşe pline cu fructe pe care mai târziu i le-am cărat. Acelaşi conflict era să am şi cu armata germană.

— Zău! Tu ai înnebunit!

Andrei se căută după o ţigară, dar în zadar. N-avea. Pistruiatul îl întrebă:

— Ai vrea să fumezi?

— Da.

— Atunci te servesc.

— Lipseşte una, a fumat-o domnul comisar Bota. Eu l-am servit.

Andrei îşi strânse fălcile.

— Am răscolit praful şi în faţa soldaţilor* germani. Mărşăluiau. M-au gonit şi, pentru că nu eram înarmat, n-am vrut să mă cert cu ei.

— Continuă, îl îndemnă Andrei supărat.

— Şi aşa am ajuns la casa doamnei Rozeanu. Până aici nu m-a văzut nimeni. Şi strada era goală. Doar doi copii se jucau la o fântână cu pompă. După ce am verificat că nu m-a urmărit nimeni, am intrat în curtea doamnei Rozeanu. La început am crezut că nu e acasă. De câine ţi-am vorbit. Am avut noroc că era legat bine. Doamna Rozeanu are şi porumbar. Ăsta a fost norocul meu.

— Înţeleg. Când vezi un porumbar, treaba îţi merge bine.

— Nu sunt superstiţios, dar cu toate astea norocul meu a fost porumbarul. Urc pe cerdac şi bat la uşă. La început n-a apărut nimeni. Tocmai voiam să plec, când uşa se deschide şi apare doamna Rozeanu. Am recunoscut-o imediat, totuşi am întrebat-o dacă e ea. Mi-a spus că da.

— De acum încolo fii foarte explicit, îl întrerupse Andrei. Fiecare lucru poate avea o semnificaţie importantă.

— I-am spus că m-a trimis Enache, apoi am întrebat-o dacă cuibul e gol. Şi aici am comis prima greşeală.

— Ce greşeală?

— Doamna Rozeanu mi-a făcut semn să tac, dar eu am crezut că are un tic nervos.

— Şi n-ai tăcut.

— Nu. Dar să ştii, asta a fost singura mea greşeală. În clipa aceea a apărut din casă un comisar.

— De unde ştii că era comisar?

— Purta pistol. M-a întrebat ce caut acolo. Am spus că am venit să vând un porumbel.

— Ai avut porumbelul la tine?

— Nu.

— Trebuia să născoceşti altceva.

— Nu. Porumbeii m-au salvat. Am spus că am venit să vând un porumbel şi comisarul m-a întrebat, la fel ca şi tine, unde e porumbelul, l-am spus că nu l-am adus, întâi am vrut să ştiu dacă doamna Rozeanu e amatoare. Printre altele i-am spus că doamna Rozeanu mi-a mai cumpărat un porumbel. Ea a confirmat minciuna mea şi atunci mi-am dat seama că e femeie deşteaptă.

Andrei zâmbi, dar Pistruiatul nu avea timp să observe acest zâmbet. Era plin de el. Continuă:

— Mi-a spus că nu mai cumpără porumbei, că o să strice şi porumbarul, dar dacă vreau neapărat să vând porumbei, să mă duc la unul Berindei din piaţa de vechituri.

— Berindei ai spus?

— Da. E un nume fictiv. Cică e vânzător de păsări la piaţa de vechituri.

— Nu. Berindei e cea de a doua casă unde pot să mă duc. Să ştii că doamna Rozeanu e într-adevăr deşteaptă. Mi-a comunicat faţă de comisar ce trebuie să fac. Mai departe.

— Comisarul m-a întrebat cine e Enache. I-am spus că aşa îl cheamă pe tata. Nu m-a crezut. Aici n-am greşit, dar am avut ghinion.

— Ce ghinion ai avut?

— În primul rând comisarul mi-a tras o palmă de am văzut stele verzi, apoi, în drum spre comisariat, ne-am întâlnit cu un vecin. Acesta a intrat în vorbă cu noi şi comisarul a aflat că pe tata îl cheamă Mihai şi nu Enache. Asta e ghinionul. După aceea am avut şi noroc. La poliţie ne-am întâlnit cu comisarul Bălan care m-a anchetat cu câteva zile în urmă. Când m-a văzut, m-a drăcuit şi l-a beştelit pe Bota. I-a spus că n-ar fi trebuit să părăsească postul, că e cretin, că domnul Comănescu o să-l mute la circulaţie, dacă va afla că m-a arestat pe mine. Am văzut pe faţa lui Bota că nu pricepe nimic şi atunci i-am spus că domnul Comănescu e unchiul meu. Zău că s-a speriat. Sunt convins că dacă mâine mă întâlnesc cu el pe stradă, mă salută ca pe un comisar-şef. Asta e tot.

— Îţi mulţumesc, Pistruiatule. Ai făcut o treabă foarte bună. Dar mai trebuie să faci una şi mai bună. Va trebui să te duci şi la Berindei. Ştii unde e piaţa de vechituri?

— E ca şi cum m-ai întreba dacă ştiu unde locuiesc.

— Foarte bine. În colţul străzii Bolintineanu este o tinichigerie. Are şi o mică firmă pe care scrie „La Berindei, reparaţiimontaj”. Te duci acolo şi-l cauţi pe domnul Ciobanu.

— Doamna Rozeanu a spus Berindei.

— Aşa scrie pe firmă. Il cauţi pe domnul Ciobanu şi-i spui că vii din partea lui Enache. Asta e tot. Sper să nu mai ai neplăceri.

— Şi când să mă duc?

— Azi, mâine, când poţi. Numai să fii atent, să fii singur cu el când îi vorbeşti. E clar?

— Da, domnule Enache. Totul este foarte clar.