XVII

PISTRUIATUL abia aşteptă să se termine cursurile; îşi propuse să treacă pe la piaţa de vechituri, să facă o recunoaştere în apropierea atelierului de tinichigerie. După discuţia avută cu Andrei, seara în pat, înainte de a adormi, se pregătise în gând pentru această misiune şi ajunse la concluzia că treaba nu era chiar aşa de uşoară. Şi comisarul Bota auzise de numele lui Berindei şi s-ar putea să fixeze prin apropiere un planton şi să-l atragă în cursă. De aceea socoti că, înainte de a trece la acţiune, o recunoaştere la faţa locului ar fi foarte necesară. Ar fi vrut să-i spună toate astea lui Andrei, dar nu mai avea când. Era convins că Andrei l-ar fi lăudat pentru felul lui de a gândi. Şi în timpul cursurilor se gândi numai la asta. Timpul se scurgea încet, stătea în bancă pe ghimpi. În cele din urmă se auzi clopoţelul. Pistruiatul se repezi la uşă şi goni spre ieşire. Deşi era grăbit, făcu un mic ocol şi trecu şi prin faţa vitrinei unde era expus motorul de barcă, cu atât mai mult că de două zile nu-l mai văzuse. Barca era tot acolo şi Pistruiatul, mulţumit, îşi continuă drumul, de astă dată cu paşii mai întinşi. Deodată se sperie. De pe un zid, dintr-o fotografie mare cât un afiş de cinema, îl privea zâmbind… Andrei. Era aceeaşi fotografie pe care o văzuse şi la poliţie. Sub fotografie era tipărit cu litere mari un anunţ: „50.000 lei recompensă aceluia care ar putea să dea informaţii în legătură cu evadatul Andrei Bogdan”. Pistruiatul se opri, privi lung afişul, apoi se întoarse şi fugi la vitrina unde era expus motorul de barcă; rezemat de motor era un cartonaş cu preţul motorului: 50.000 lei. Parcă anume recompensa trădării lui Andrei era fixată la preţul motorului de barcă. Calm îşi continuă drumul şi, în faţa afişului, se opri din nou. De astă dată cercetă mai atent faţa lui Andrei. Fotografia era mai veche, ridurile din colţul gurii nu ve vedeau şi fotograful, neînzestrat, nu reuşise să surprindă zâmbetul acela hâtru al lui Andrei. Pentru că Andrei avea un zâmbet hâtru şi nişte ochi vioi care te sfredeleau. Dacă nu l-ar fi cunoscut pe Andrei personal, după fotografie l-ar fi putut crede un om rău, cu priviri iscoditoare. Pistruiatul îşi căută un loc de unde putea să privească fotografia drept în ochi. Când se convinse că nu-l vede nimeni, ridică două degete la tâmple şi-l salută milităreşte.

În apropierea pieţii de vechituri mai făcu un ocol să-l ia pe Calu. Nu trebui să insiste prea mult, Calu apăru imediat după prima fluierătură şi se luă după el.

— Tu ştii de ce te-am luat, Calule, cu mine?

Calu îşi ciuli urechile, ca şi cum ar fi fost curios să afle de ce era nevoie de el.

— S-ar putea să mai dăm de un om care să ne urmărească şi s-ar putea să fie nevoie de tine.

Calu lătră de două ori şi se gudură la picioarele lui.

Pistruiatul cunoştea piaţa de vechituri ca pe propriile buzunare, li plăcea să treacă în faţa tarabelor; acolo totdeauna erau expuse lucruri ciudate. Într-un loc, pe o sfoară, erau atârnate ca nişte steaguri sute de cravate vechi de toate culorile. În spatele unei maşini de cusut, o femeie grasă cosea ceva şi, alături, un individ îmbrăcat cu un tricou vărgat curăţa nişte cravate cu neofalină. Femeia ridică privirile spre Pistruiat, pe urmă îl descoperi şi pe Calu.

— Vasile! ia uite ce câine fain!.

Vasile, cel cu tricoul vărgat, se uită şi el spre câine, apoi se întoarse spre Pistruiat:

— Bă, e de vânzare câinele?

— Nu, răspunse Pistruiatul şi-şi văzu de drum. Calu se luă după el.

La vreo douăzeci de metri de atelierul de tinichigerie, Pistruiatul se opri în faţa unei alte tarabe şi, ca şi cum s-ar fi interesat de nişte piese de biciclete, cercetă uşa atelierului. Vreo zece minute nu intră şi nu ieşi nimeni de acolo. Oamenii care stăteau prin apropiere erau trecători ocazionali, vânzători ambulanţi, niciunul dintre ei nu părea agent.

În faţa uşii atelierului Pistruiatul îl dăscăli pe Calu:

— Rămâi aici, meştere, şi nu dai voie nimănui să intre. Ai înţeles?

Calu se întinse în faţa uşii, era clar că înţelesese ce avea de făcut.

Pistruiatul intră în atelier. Deasupra uşii un clopoţel anunţă sosirea lui.

Tinichigiul, un om gras şi cu părul tuns scurt* nici nu se întoarse spre el. Ciocănea o tablă albă, pătrată. Văzând că tinichigiul nici nu avea intenţia să se uite spre el, Pistruiatul mai salută o dată:

— Bună ziua!

Tinichigiul îl privi peste umăr:

— Nu cumpăr nimic. Nici timbre, nici brichete, nici nasturi uzaţi, nimic…

— Nu sunt vânzător, domnule…

Tinichigiul îşi şterse mâinile cu câlţi.

— Atunci ce cauţi aici? Cerşeşti? Sau vrei să comanzi nişte burlane?

— Nu, domnule Ciobanu.

Tinichigiul tresări:

— Cum ai spus?

— Ciobanu…

Tinichigiul îl privi un timp, pe urmă, plictisit, ridică ciocanul de lemn.

— Nu vă spune nimic acest nume? insistă Pistruiatul.

— Nu. Acum îl aud pentru prima oară… În semn că terminase discuţia se întoarse spre bancul de lucru şi începu să ciocănească tabla din faţa lui.

— Atunci vă rog să mă scuzaţi… Pistruiatul era convins că nu era omul pe care îl căuta. Deschise uşa dar în clipa aceea tinichigiul se întoarse din nou spre el.

— Stai, măi băiatule!. Am auzit oare bine? Ciobanu ai spus?

— Da, Ciobanu, aşa cum scrie pe firmă.

— Pe firmă scrie Berindei.

— Atunci înseamnă că am greşit adresa. Vă rog să mă scuzaţi…

— Eu sunt Ciobanu, spuse tinichigiul în cele din urmă.

— Mai înainte aţi spus că nici n-aţi auzit de acest nume. Cum puteţi dovedi că sunteţi domnul Ciobanu?

— Ai neapărată nevoie de o dovadă?

— Da.

— Acte nam. Dar dacă-l cauţi pe Ciobanu pe care îl ştiu eu, îl cauţi altfel.

Pistruiatul începu să zâmbească. De fapt omul din faţa lui are dreptate. Trebuia să înceapă cu parola.

— Tabla neagră e mai scumpă decât tabla de zinc?

— De ce n-ai început imediat aşa? Numai dacă vrea tinichigiul.

Pistruiatul se uită în jur.

— Nu ne aude nimeni?

— Nu.

— M-a trimis domnul Enache. Întreabă dacă tehnicul a rezolvat cuibul.

— Unde e? Adică asta n-are nici o importanţă… Spune-i să se ducă în strada Carol 35, apartamentul 5. Ţii minte?

— Da. Mi-a spus ceva şi despre îmbrăcăminte.

Tinichigiul se duse la un dulap cu uşi de metal şi scoase de acolo un geamantan mare, galben. Il dădu Pistruiatului. Spune-i lui Enache că totul e aranjat. Geamantanul acesta ar trebui dus la adresa din strada Carol. Sunt hainele lui. În buzunar are şi acte. A fost rănit grav?

— Nu grav, dar îşi mişcă greu mâna stângă… Duc eu geamantanul?

— Numai dacă eşti curat.

— Cum adică curat?

— Adică dacă nu eşti urmărit.

— Nu sunt. Şi aş vrea să văd şi eu casa unde se mută Andrei.

— Foarte bine. Şi acum am şi eu o rugăminte: să nu mai vii niciodată pe aici… Numai dacă nu există altă soluţie… înţelegi?

— Înţeleg.

Tinichigiul se duse la uşă, o deschise şi aruncă o privire în stradă.

— Poţi să te duci.

Pistruiatul, cu ghiozdanul în spate şi cu geamantanul în mână, ieşi din atelier.

— Hai, Calule!.

În faţa tarabei cu cravatele, omul cu tricoul de marinar îi tăie calea.

— Ce ai în geamantan, puştiule?. Dacă nu vrei să vinzi câinele, poate vinzi geamantanul.

Smulse geamantanul din mâna Pistruiatului şi se aşeză pe el. Contrariat, Pistruiatul vorbi totuşi politicos:

— Vă rog frumos să-mi daţi geamantanul înapoi…

— Ţi-l cumpăr. Îţi dau un pol pe el. Nu face nici zece lei, dar poate cu ce-i înăuntru…

— Nu vreţi să-mi daţi geamantanul înapoi?

— Ţţţţ, plescăi din buze individul.

Pistruiatul se întoarse spre Calu, care stătea lângă picioarele lui şi nu pricepea despre ce este vorba.

— Roagă-l tu, Calule, să-mi dea geamantanul înapoi.

Calu îşi arătă colţii şi începu să mârâie. Omul de pe geamantan încremeni. Câinele era atât de aproape de el încât nu îndrăzni nici să răsufle.

— Ia, mă, câinele de aici!.

Calu începu să latre. Deveni ameninţător.

— Dacă e pornit nu mai pot să-l opresc…

— Ia-ţi geamantanul şi câinele şi pleacă de aici!.

— V-am spus, nu-l mai pot opri. Numai dacă vă consideră prieten…

— Spune-i că-i sunt prieten!

— Pe Calu nu-l putem minţi… Lui îi trebuiesc dovezi.

— Ia-l de aici!.

— Nu ţipaţi că se enervează… Am găsit… Mă însoţiţi un timp ca să vadă că suntem prieteni… Ridicaţi-vă!.

Individul se ridică încet cu ochii aţintiţi asupra câinelui.

— Nu aşa. Puneţi mâna pe geamantan… Se întoarse spre câine. Lasă-l, Calule! E om bun… Uite, mă ajută să duc geamantanul…

Individul cu geamantanul în mână, încolţit de Calu, păşea alături de Pistruiat, ca un adevărat hamal.

Femeia de la maşina de cusut începu să râdă. Grăsimea de pe gât îi tremura de parcă ar fi fost din piftie.

Trei străzi îl lăsă Pistruiatul pe hamalul de ocazie să-i transporte geamantanul. Acesta, când se simţi mai puţin supravegheat de câine, îi şopti Pistruiatului:

— Noi, roşcovanule, sper să ne mai întâlnim în viaţă. Şi atunci, să nu se întâmple ca plăcerea să fie de partea mea…

— Nu mai vorbiţi că vă aude Calu şi se supără. Şi acum vă rog să puneţi geamantanul jos. Aşa. Vă mulţumesc. Puteţi să plecaţi. Lasă-l, Calule! Se întoarse spre câine, când acesta începu să mârâie din nou… La revedere!.

Când omul dispăru după colţ, Pistruiatul ridică geamantanul şi porni spre strada Carol. La numărul 35 făcu un mic popas şi trimise câinele acasă.

— Îţi mulţumesc, Calule, acum ţi-ai terminat misiunea… Restul rezolv eu… Hai, du-te!.

Aşteptă să dispară câinele, apoi intră în casă. Sub poartă mai făcu un popas, apoi întrebă pe o femeie care tocmai apăru dintr-un apartament de la parter:

— Nu ştiţi cumva care e apartamentul 5?

— La etajul întâi, îl lămuri femeia şi Pistruiatul urcă scările.

În faţa apartamentului 5 îşi trase sufletul, apoi apăsă pe butonul soneriei.

Uşa se deschise după câteva clipe şi în prag apăru o fetiţă oacheşă, cu două codiţe lungi.

— E cineva acasă? întrebă Pistruiatul.

Fetiţa se rezemă pe uşă şi răspunse cu o voce piţigăiată.

— Da.

Îi lipsea un dinte în faţă.

— Cine?

— Eu.

— Am întrebat de părinţi.

— Mama este plecată după cumpărături.

— Şi tata?

— Tata a murit pe front.

Pistruiatul îşi lăsă privirile în jos, în semn că-i pare rău şi spuse pe un ton scăzut:

— Atunci am să vin mai târziu.

— Dacă vrei poţi să aştepţi. Mama e numai peste drum, la băcănie. Îi făcu loc Pistruiatului să intre. Poftim!

Pistruiatul se foi:

— N-aş vrea să deranjez.

— Nu deranjezi.

Neavând încotro Pistruiatul intră' în casă. Puse geamantanul pe covor şi se aşeză pe el.

— De ce te-ai aşezat?

— Păi nu mi-ai spus s-o aştept pe mămica?

— Atunci aşează-te pe un scaun.

— Mulţumesc, stau bine şi aici.

— Şi ce vrei de la noi?

— Nimic.

— Atunci de ce ai venit?

— Vreau să discut cu mămica ta.

— Ce?

— Nişte probleme.

— Ce fel de probleme?

Fără îndoială fetiţa nu era prea binecrescută şi era foarte curioasă. Îi răspunse ca atare:

— Fel de fel.

— Şi ce ai în geamantan? continuă fetiţa seria întrebărilor.

— Nimic, nişte haine.

— Vreau să le văd şi eu.

— Nu se poate.

— De ce nu se poate?

— Pentru că geamantanul e încuiat.

În clipa aceea se deschise uşa şi apăru mama fetiţei. Când Pistruiatul dădu cu ochii de ea, încremeni. Mama fetiţei era chiar profesoara de istorie. Se ridică repede în picioare şi bâlbâi un „sărut mâna!”

— Ce-i cu tine, Pleşa? întrebă şi ea mirată.

— Nimic, doamnă profesoară, cred că am greşit adresa… Trebuia să mă duc într-un loc şi… vă rog să mă scuzaţi…

— Ţi-am spus că umbli brambura…

— Nu umblu, doamnă… Sărut mâna… Ridică geamantanul şi porni spre uşă. Fetiţa se grăbi să-i deschidă.

Pe coridor, Pistruiatul verifică numărul apartamentului. Nu greşise: era 5, aşa cum îi spusese şi tinichigiul. Probabil că a greşit numărul casei. Coborî la parter şi ieşi în stradă. Era bun şi numărul: 35. Cum să se întoarcă acum îndărăt? Totuşi nu găsi nici o altă soluţie. Urcă din nou la etaj şi apăsă pe butonul soneriei. De astă dată îi deschise chiar profesoara de istorie.

— Ce-i, Pleşa, ai uitat ceva sau iar ai greşit adresa?

— Nu, adică da… Vreau să spun, dacă tot am venit…

— Hai, nu te mai bâlbâi, intră!.

Imediat ce închise uşa, profesoara se întoarse spre Pistruiat.

— Ştiu de ce ai venit. Vrei să-mi vorbeşti de acel patru pe care l-ai primit la istorie… Să ştii că nu m-am aşteptat ca tocmai tu să mă cauţi pentru asemenea lucru. N-ai ştiut! Cel care nu ştie primeşte un patru.

— Ai un patru la istorie? interveni şi fetiţa în discuţie..

Pistruiatul se întoarse spre ea, se strâmbă, apoi privi în ochii profesoarei.

— Nu pentru asta am venit, doamnă profesoară… Am venit pentru… pentru…

— Spune odată de ce ai venit!. Şi eu l-am întrebat, mamă, şi n-a vrut să-mi răspundă…

— Pe tine nici nu te interesează pentru ce am venit! îi răspunse categoric Pistruiatul. Căută privirile profesoarei. M-a trimis domnul Ciobanu… M-a rugat să vă întreb dacă aveţi de închiriat o cameră mobilată cu ferestrele spre sud…

Profesoara deveni serioasă şi se întoarse spre fetiţă:

— Lucica dragă, vrei să ne laşi singuri?

Lucica se uită la maică-sa, apoi la Pistruiat şi-şi scoase limba.

— Lucica! ţipă maică-sa la ea.

Îmbufnată, Lucica trecu în camera alăturată. Profesoara se apropie de Pistruiat.

— Mai spune-mi o dată, cine te-a trimis?

— Întâi să-mi răspundeţi la întrebare.

— Am, dar mi-e teamă că e prea scumpă pentru dumneata.

— Acum e bine, se linişti Pistruiatul… în geamantan am hainele lui Enache…

— La asta nu m-am aşteptat. De haine el avea nevoie să vină aici. Eu n-am cum să iau legătura cu el…

— Asta rezolv eu, doamnă… Deci cuibul e gol…

— Da.

— Atunci e bine… Am şi plecat!. Cred că Enache o să vină chiar încă în seara asta… Sărut mâna…

Luă geamantanul şi ieşi.