XXI

ÎN PIAŢA DE VECHITURI, fără să-şi dea seama, Pistruiatul trecu iar prin faţa tarabei cu cravate. Nu auzi când femeia se întoarse spre individul îmbrăcat cu tricou de marinar.

— L-ai recunoscut?

— Pe cine?. Aa, pe prietenul meu pistruiat… Dă-l încolo!.

— Doar nu te temi de el! Eu în locul tău i-aş cere socoteală pentru chestia aceea cu geamantanul. Chiar aşa, să te ia de fraier un puşti?.

— Ai dreptate… Merită să-i dau un picior în fund… E javra cu el?

— N-o văd.

— Atunci îl potcovesc.

Pistruiatul se trezi prins de umeri. Se sperie, se întoarse şi, când îl recunoscu pe bişniţar, se linişti. Crezuse că îl ajunsese din urmă agentul.

— Ce bine-mi pare că te văd, spuse cu voce mieroasă bişniţarul… Să ştii că mi-ai făcut o mare surpriză că m-ai vizitat… Ascultă, nu mai ai un geamantan să ţi-l car?

— N-am.

Faptul că Pistruiatul nu încerca să fugă şi nici nu se arătă speriat îl puse pe bişniţar în încurcătură.

— Ascultă, mă gâlmă!. Ce crezi, baţi recordul mondial la înălţime dacă îţi dau un şut în fund?

— Să ştiţi, prietenului meu nu-i place atletismul şi mutra dumneavoastră îi place şi mai puţin… Vârî două degete între buze şi fluieră cât putu de tare, apoi începu să strige din răsputeri:

— Calu! Calule!.

Bişniţarul, fără să scoată un cuvânt, sări peste un morman de vedre şi dispăru în mulţime. Nu-şi imaginase că roşcovanul îşi strigase câinele doar aşa, ca să-l sperie.

Înainte de a intra la tinichigiu, se uită în toate părţile, să vadă dacă nu e urmărit. Nu era. Intră şi clinchetul metalic al clopoţelului îi făcu plăcere. Tinichigiul se întoarse spre uşă şi făcu o mutră de parcă ar fi văzut poliţia.

— Ce-i cu tine aici?! Nu ţi-am spus să nu mai dai pe la mine?.

Primirea ostilă îl descumpăni pe Pistruiat.

— Eu am fost convins că dumneavoastră aveţi nevoie de mine… Şi dacă m-am înşelat, vă rog să mă iertaţi…

— Vrei să spui că Enache tot pe tine te-a trimis…

— Da. Sau dumneavoastră credeţi că nu merit încrederea lui?

— N-am spus asta… Dar e vorba de o misiune foarte grea… Trebuie să predai unui om un gheştetner…

— Ce-i aia gheştetner? întrebă Pistruiatul. Auzise pentru prima oară de acest cuvânt.

— Un fel de tipografie…

— Tipografie?. Ar fi trebuit să viu cu un camion?

— Nu… E o tipografie de mână. Deschise uşa dulapului de tinichea şi scoase de acolo un pachet puţin mai mare decât un ghiozdan. Uite, asta e.

— Atât de mică? Nu pot s-o văd şi eu?

— Nu. De fapt nici n-aveai voie să ştii ce-i în acest pachet.

— Am înţeles, n-aveţi încredere în mine.

— Mă, da' sensibil mai eşti… Uite ce va trebui să faci. Ştii unde e poşta mare?

— Ştiu.

— La patru şi un sfert, dar exact la patru şi un sfert, te prezinţi la ghişeul numărul doi. Acolo va sta un om cu Universul în buzunar. Te apropii de el şi-l întrebi: „Expediaţi un mandat?” Dacă răspunde „Da, un mandat telegrafic”, atunci pui pachetul lângă el şi pleci… Asta e tot. E clar?

— Da, domnule Ciobanu.

— Atunci du-te, să nu întârzii. Mai ai o jumătate de oră.

În apropierea poştei mari, un turc rezemat de căruciorul cu îngheţată îl îmbie să-i cumpere marfa. Pistruiatul îşi aduse aminte de bancnota de cinci lei, rezemă gheştetnerul de roata căruciorului şi se scotoci prin buzunare.

— Vanilie ai? întrebă când puse bancnota pe cărucior.

— Am.

— Da de ciocolată?

— Am.

— Da de fistic?

— Am şi de fistic, bre!

— Rece?

— Păi, cum să fie îngheţata, bre? Rece!

— Atunci dă de un franc cu alune…

Turcul îi umplu un cornet cu îngheţată, apoi îi dădu restul.

— E bună, spuse Pistruiatul ca un adevărat cunoscător.

— Păi, când n-a fost îngheţata bună la Mehmet?

Pistruiatul vârî restul în buzunar şi porni spre poştă. Exact în poartă îşi dădu seama că uitase pachetul la căruciorul turcului. Aruncă cornetul la pământ şi fugi din toate puterile spre negustor. Încă de departe văzu ca pachetul nu mai era acoio. Turcul îl primi surâzător:

— Mai pun una de alune?

— Nu. Am venit după pachet.

— Ce fel de pachet?

— Unul aşa, îi desenă Pistruiatul forma pachetului în aer. L-am lăsat rezemat de cărucior…

— Dacă l-ai lăsat acolo, acolo trebuie să l'ie… Alah nu schimbă ordinea lucrurilor…

— Schimbă, nu schimbă, pachetul nu-i nici.

— Înseamnă că n-ai avut pachet. Ai fost mai înainte aici?

Pistruiatului i se urcă sângele în obraz:

— Am fost, bre! Nu te-am întrebat de îngheţata de vanilie, de ciocolată, de fistic, şi mi-ai spus că ai de toate…

— Eu nu am decât un singur fel de îngheţată. De vanilie. De când a început războiul n-am decât vanilie. Atât!

— Atunci când ţi-am cerut de alune şi mi-ai dat de vanilie, m-ai minţit… Aşa cum mă minţi şi acum… Dă-mi pachetul înapoi!.

Turcul deschise uşiţa căruciorului şi i-l puse în faţă.

— Asta e, strigă bucuros Pistruiatul…

— Şi de unde ştiu eu că-i al tău?

— Întreabă-l pe Alah al dumitale, îţi spune el. E pachetul meu.

— Dacă-i al tău, spune-mi ce-i înăuntru?

— O tipografie!

— Mă, tu mă crezi pe mine prost?. Ia-ţi pachetul şi du-te!.

În sala mare a poştei, Pistruiatul căută imediat ghişeul doi. Deasupra lui, pe o sticlă scria cu litere de aur: Recomandate, telegrame. Nu era nici un om acolo. Pistruiatul se uită spre ceas: mai erau cinci minute până la patru şi un sfert. Se aşeză pe o bancă, se uită în jur şi încercă să ghicească pe cel care va trebui să-l întâlnească. Printre cei din sală niciunul nu avea Universul în buzunar. Să nu fi venit încă? Se întoarse spre uşă şi, în clipa aceea, simţi o mână pe spate. Se întoarse şi înlemni. Era taică-su.

— Ce cauţi tu aici?

— Am venit cu un prieten şi m-a rugat să-l aştept. Era bucuros că pusese pachetul alături, altminteri taică-su l-ar fi putut întreba ce are la el.

— Acum o înţeleg pe mama de ce te ceartă mereu. Masa e pusă şi tu umbli hai-hui. Ştii cât e ceasul?

Pistruiatul privi spre ceas: lipsea un minut până la patru şi un sfert. Ce ghinion să-l întâlnească tocmai pe taică-su la poştă!

— Hai, du-te acasă! continuă taică-su, şi-i spui mamei că vin şi eu imediat.

Pistruiatul se ridică, luă pachetul şi porni spre uşă. De acolo îşi mai întoarse o dată privirile. În faţa ghişeului era un om şi avea şi Universul în buzunar. Taică-su. Cum de nu i-a observat până atunci ziarul? Se întoarse şi se postă lângă el. Taică-su dădu cu ochii de el şi se supără cu adevărat. Îi zvâcneau venele de la tâmple.

— Tot n-ai plecat?!.

— Te aştept să mergem împreună…

— Eu mai am puţină treabă aici.

— Expediezi un mandat?

Taică-su căscă ochii mari, apoi se uită în jur să vadă dacă nu-i aude cineva. Nu era nimeni prin apropiere.

— Da, unul telegrafic.

Pistruiatul puse pachetul pe tejghea şi părăsi poşta.