XXII

CIUPITU INTRĂ în biroul lui Comănescu galben ca ceara. Şeful îi ceruse un raport scris şi el nu avea ce pune pe hârtie. La început, când îl chemă să raporteze verbal, se bucură, pe urmă se sperie şi mai rău. Ce să-i spună?

În faţa biroului lui Comănescu, sub privirile cercetătoare ale acestuia, era galben ca ceara.

— Dumneata, domnule agent, nu eşti bolnav?

— Nu, domnule.

— N-ai icter?

— Nu, domnule.

— Mă mir. Arăţi ca o lămâie. Spune!

Ciupitu îşi luă inima în dinţi şi începu să relateze.

— La şase şi treizeci a plecat taică-su la fabrică. La 7 şi douăzeci, apăru băiatul şi s-a îndreptat spre fabrica de hârtie.

Comănescu păru interesat. Îşi aprinse o ţigară:

— Continuă, te rog.

— La fabrica de hârtie l-a hrănit pe Calu. Calu e câinele lui. De acolo a plecat la şcoală…

— Asta e tot ce a făcut la fabrica de hârtie?

— Da, domnule comisar regal. La şcoală a apărut după terminarea cursurilor. Nu vă mai spun că am stat cinci ore în faţa şcolii aşteptându-l. Apare şi mă întreabă de ce se scrie Lizette cu doi t. Tocmai pe mine s-a găsit să mă întrebe.

— Te-a mirosit.

— Mult mai târziu m-a reperat. Spun, a ieşit de la şcoală, dar n-a luat-o spre casă, ci spre o stradă lăturalnică. Strada era pustie. Nu eram acolo decât noi doi… Vă imaginaţi, am avut o misiune grea…

— Halal misiune, îl întrerupse Comănescu. Să urmăreşti un băiat de 13 ani. Spune mai departe…

— Degeaba vă supăraţi, domnule comisar regal. Strada, cum spuneam, era pustie. Îl urmăresc. Se opreşte. Eu, ce era să fac? îl depăşesc. El se întoarce şi o ia în sens invers. Mă iau după el. Stătea ascuns după colţ şi, când îl depăşesc, porneşte din nou pe strada pustie.

— Ca un om cu experienţă.

— Exact, domnule comisar regal. Ca un om cu experienţă…

Comănescu izbucni:

— Dumnezeu v-a luat minţile!. Băiatul se joacă cu voi, fiindcă simte că sunteţi nişte proşti!. Aduceţi-l aici!

— Acum?

— Vezi că eşti un prost? Mâine dimineaţă, când pleacă la şcoală. Doar n-o să stau toată noaptea după el. Şi cum ţi-a scăpat?

— V-am spus. A intrat într-o casă de pe strada Fogoian şi acolo s-a topit.

— Pe Fogoian 18, nu?

— Exact, de unde ştiţi?

— Casa aceea are două ieşiri. A doua spre cheiul Almăşan… Din cauza voastră mă înjură cei din Bucureşti! Nici nu-i de mirare că vor să mă schimbe. Dar înainte de asta, am să fac un mare serviciu poliţiei. Am să vă dau pe toţi afară!.

Când Pistruiatul ajunse acasă, Ciupitu era postat în faţa casei lor. Stătea rezemat de un gard şi fuma. Pistruiatul se apropie de el şi-l întrebă cât e ceasul. Ciupitu, politicos, îşi consultă ceasul de buzunar:

— Patru şi patruzeci…

— Şi când vă schimbaţi? întrebă obraznic Pistruiatul. Sau faceţi şi ore suplimentare?

ABIA LA CINĂ reuşi mama să-şi spună păsul despre comportarea lui Mihai:

— Ştii la ce oră a venit azi domnişorul de la şcoală?

Tata nu-i răspunse imediat; mai sorbi două linguri de supă şi, când se convinse că mama nu mai vrea să adauge nimic, răspunse tot cu o întrebare:

— De unde să ştiu?

— La patru şi jumătate…

— De, dacă învaţă mult. Tu vrei să-l faci popă! Trase cu ochiul spre Pistruiat; acesta zâmbi pe ascuns să nu-l vadă maică-sa.

— Ţine-i partea! Ştii că are un patru la istorie?

— La istorie? întrebă tata mirat, ca şi cum singura materie importantă ar fi fost istoria. Dacă are un patru la istorie, nu e grav. Istoria se face, nu se învaţă. Şi dacă o face bine, poate să iasă şi premiant. Aşa e mă?

— Am să mă străduiesc, tată…

Disperată, mama nu mai ştia ce să creadă despre cei doi. Vru să ceară lămuriri, dar în clipa aceea se auziră bătăi în uşă:

— Dar ăsta cine o mai fi? întrebă speriată.

— Nu ştiu, ridică Pistruiatul din umeri.

— Nici eu, spuse şi tata şi continuă să mănânce.

— Nu ştiţi, nu ştiţi, izbucni mama. Fiţi siguri că pe mine nu mă caută nimeni. Se du.'; e spre uşă să le dovedească că are dreptate. În prag apăru doamna Preda. Stânjenită, mama îşi lăsă privirile în pământ, dar spuse cu voce caldă:

— Îmi pare bine că aţi venit, doamnă Preda, îmi pare foarte bine…

— N-aş vrea să deranjez, doamna Pleşa… Văd că sunteţi la masă…

— Nu, am terminat de mult… Aţi încercat rochia?

— Da, tocmai de aceea am venit. Soţul meu spune că face nişte cute aici. Arătă spre şold.

— Asta se corectează uşor. Se întoarse spre masă: Vreţi să treceţi voi dincolo…

— Desigur, răspunse tata, numai tu nu uita să aţâţi puţin focul, să putem încălzi din nou supa.

Se ridică, îi făcu semn lui Mihai şi intrară în dormitor.

Imediat ce închise uşa, tata îl prinse pe Pistruiat de umeri:

— De unde ai avut tu pachetul acela?

— Nu pot să-ţi spun, tată.

— Aha, înţeleg… Faci pe misteriosul…

— Nu, dar Enache mi-a spus să tac.

— Enache? Care Enache?

— Deţinutul acela care a evadat acum câteva zile.

— Îl cunoşti personal pe Andrei?

— Da, e cel mai bun prieten al meu.

— Formidabil!. Mă, tu ştii ce om grozav e Andrei?

— Ştiu, răspunse Pistruiatul, plin de sine.

— Cu doi ani în urmă am fost împreună cu el…

— Atunci când ai fost să repari gardul bunicii?

— Atunci mă, atunci… Numai vezi ca mama să nu afle nimic…

— N-o să afle. În orice caz, de la mine nu.

Tata rămase un timp tăcut, privi desenele geometrice de pe covor.

— Spune, tu cum ai intrat în combinaţia asta?

— L-am întâlnit pe Andrei la fabrica de hârtie şi, după aceea, l-am ascuns.

— Unde?

— Aici, în casă.

— Mă, tu eşti nebun

— Nu, tată…

Mama deschise uşa şi, plină de importanţă, rosti numele soţului:

— Mihai… Te rog condu-o pe doamna Preda…

— Cu plăcere, spuse tata şi Pistruiatul descifra chiar din aceste două cuvinte un fel de înjurătură.

— Poftiţi, doamnă Preda!

Doamna Preda întinse braţul, dar tata se prefăcu că nu vede şi-i deschise larg uşa: Poftiţi!.

Legănându-se, doamna Preda ieşi în curte şi tata o urmă.

— Sunteţi foarte amabil, domnule Pleşa… Amabil şi drăguţ…

— Asta e puţin spus, doamnă Preda… Cu zece ani în urmă am fost ales cel mai drăguţ om de pe strada Semaforului. Îi deschise poarta: Noapte bună, doamnă!.

Ofensată, doamna Preda nici nu răspunse la salut şi se pierdu în întuneric.

Tata, în loc să se întoarcă în bucătărie, se duse la beci, ridică chepengul şi coborî. La lumina unui felinar desfăcu pachetul primit de la fiul său şi se apucă de lucru. Cunoştea bine funcţionarea gheştetnerului. Cu doi ani în urmă tipografia ilegală mai fusese instalată în pivniţă şi, numai după ce agenţii au început să dea târcoale cartierului, a dat-o mai departe unui muncitor de la fabrica de vagoane.

Meticulos, pregăti hârtiile, apoi scoase textul primit de la un tovarăş venit de la Bucureşti şi se apucă de lucru. Când au apărut zorile, avea tipărite mai mult de cinci mii de fluturaşi în care Partidul Comunist Român chema pe muncitori, pe ţărani şi pe ostaşi la luptă împotriva cotropitorilor hitlerişti.