XXIII

ÎNGRIJORATĂ, Iulia Prodan se culcă târziu, după ce adormise Lucica. Se întinse în pat. Din stradă se auzea huruitul unor maşini militare şi nişte comenzi în limba germană. Stinse lumina, dar când îşi dădu seama că nici aşa nu putea adormi, aprinse veioza de pe noptieră şi căută o carte: dădu peste Fraţii Jderi. O mai citise de câteva ori şi-şi spuse că alesese bine, nu va trebui să se concentreze prea mult. Cu toate astea, după câteva pagini, îşi dădu seama că frazele nu se legau între ele, reţinuse doar nişte cuvinte, nimic altceva. Gândurile îi zburau la camera alăturată unde, Andrei, de două nopţi nu mai stinsese lumina. Slăbise, şi Iulia Prodan se simţea responsabilă de sănătatea lui. Ştia că cei de la comitet or să-i facă reproşuri că nu s-a îngrijit îndeajuns de el, că nu s-a străduit să aibă condiţiile cele mai bune de lucru, dar cu Andrei nu se putea vorbi: era preocupat, gândurile îi zburau aiurea, răspundea la întrebări scurt, numai cu da sau cu un şi, în general, părea absent la tot ce se petrecea în casă. Avea ochii încercănaţi şi, neras, părea un sălbatic.

Hotărî să se ducă la el şi să-i poruncească să stingă lumina, să se culce. Se ridică din pat, încet să n-o trezească pe Lucica, îmbrăcă un capot şi porni spre camera alăturată. Aşa cum bănuise, lumina ardea. Bătu încet în uşă:

— Pot să intru?

— Desigur.

Andrei stătea la birou: în faţa lui, pe o planşă, harta oraşului era plină cu nişte desene ciudate, abstracte, linii, săgeţi de diferite dimensiuni, cerculeţe e (r) lorate.

— Iar nu dormi! spuse Iulia cu reproş.

Andrei o privi cu ochi mici, obosiţi:

— Nici tu n-ai somn.

— Ba da.

— Cum dormi dacă eşti aici? Tu ai mâine cursuri, dar eu pot să lenevesc cât vreau.

— Ştiu că te scoli totdeauna înaintea mea.

— Pentru că am de lucru, Iulia. Nu vezi? Desenez. Vreau să dau examen la „Belle orte”…

— Singurul lucru care mă bucură e că glumeşti… Aş putea să te ajut cu ceva?

— Da. De fapt e bine că ai venit aici. Cunoşti bine oraşul?

— Destul de bine.

— Cam ce distanţă ar putea fi între gară şi fabrica de uleiuri?

— La asta nu mă pricep…

— Bine. Atunci află dacă la palatul telefoanelor există o scară de serviciu, una care să ducă direct la centrala automată.

— Asta pot să aflu. Şi acum, te rog, culcă-te… Ştii foarte bine că răspund de sănătatea ta…

— Îmi porunceşti?

— Aş vrea să-ţi poruncesc…

— Acum nu se poate, Iulia… Efect'v am de lucru…

— Atunci te las… Noapte bună i…

— Noapte bună, Iulia.

Profesoara ieşi din cameră, dar, în loc să se ducă spre donnitor, se duse în bucătărie şi puse de cafea. Dacă tot nu-i dă ascultare şi lucrează, cel puţin să nu-i fie somn. Intră în camera lui Andrei fără să mai bată la uşă. Andrei, când văzu cafeaua aburindă, se lumină la faţă:

— Mai înainte ai fost atât de severă că n-am îndrăznit să te rog să-mi faci o cafea…

Mă tem că ai început să-mi ghiceşti gândurile…

— Asta e rău? întrebă ea tulburată.

— Acum, da.

— Poate că ai dreptate… Vezi, mai înainte am spus că nu mă pricep la distanţe. Am găsit. Soluţia. Măsor drumul dintre gară şi fabrica de uleiuri cu paşii. Nu e bine aşa?

— Ba da. E foarte bine… Şi acum du-te şi culcă-te!. îţi mulţumesc pentru cafea.

Profesoara se culcă cu grijă să n-o trezească pe Lucica. Luă din nou cartea în mână, dar frazele tot nu se închegau.

— De ce nu stingi lumina? strigă Lucica.

— Tu nu dormi?

— Cum să dorm cu lumina aprinsă? Şi mai ales cum să dorm dacă umbli noaptea. Unde ai fost?

— Am făcut o cafea lui nenea Andrei.

— Şi te mai plângi că nu doarme… Cum să doarmă dacă îi faci cafea!.

— Ai dreptate. Hai să dormim!

Stinse lumina, dar somnul o ocoli până în zori.