XXIV

MIHAI PLEŞA tocmai ascundea pacheţelele de manifeste în sân când, în uşa bucătăriei, apăru Pistruiatul. Se uită lung la taică-su, apoi spu; e ca un specialist:

— Aşa nu poţi ieşi în oraş.

Taică-su îl privi chiorâş:

— Te-oi fi pricepând acum la toate… De ce să nu pot ieşi?

— Pentru că te arestează primul poliţist…

— Ce vorbeşti! De zece ani totdeauna aşa transport manifestele.

— Da, dar de când a evadat Andrei toată poliţia stă la pândă…

— Poate ai vreo altă propunere?

— Da. Dar mă costă un patru.

— Nu înţeleg.

— Mă duc la şcoală fără cărţi.

— Şi?

— Iau un patru.

— Spune mai departe!

— Dar acest patru valorează cât doi de zece.

— Mă! Tu vrei să pui manifestele în ghiozdan.

— Da. Cine ar bănui că în ghiozdanul unui copil ar putea exista manifeste.

— Mă, tu nu eşti prost.

— Nu sunt… Şi unde trebuie să duc manifestele?

— În strada Carol 35.

— Ştiu. Apartamentul 5. Doamna Iulia Prodan…

— Mă, tu cunoşti toată organizaţia…

— Nu toată… Dar pe câţiva…

Tata îl mângâie pe cap.

— Să fii foarte prudent, să nu faci vrâO prostie.

— De mult nu mai fac prostii, tată!

Înghesui toate manifestele în ghiozdan, se îmbrăcă şi porni spre strada Carol fără să dejuneze. Il încălzea gândul că în curând îl va vedea pe Andrei.

În stradă îl descoperi imediat pe agent. Stătea rezemat de gard şi fuma. Ar fi fost o prostie să se întoarcă înapoi. Hotărî să scape de el pe drum. Dar nu se întâmplă aşa. Agentul îl ajunse din urmă şi-l prinse de braţ.

— Ce faci, iubitule? îi spuse agentul în loc de salut. Azi n-o să mai scapi… Spune-mi, ce ai căutat ieri în strada Fogoian?

— E o balustradă lucioasă acolo şi mă dau pe ea…

— Şi pentru atâta lucru faci un ocol atât de mare?

— Da. Merită. E o balustradă foarte lucioasă… Nu vreţi să încercaţi şi dumneavoastră?

Agentul îi cârpi o palmă. Pistruiatul vru să se rupă din strânsoare, dar nu reuşi: agentul îl ţinea ca într-un cleşte.

— Nu vrei să-mi povesteşti de cea de a doua ieşire din strada Fogoian?

— Casa aceea are două ieşiri?.

— Va să zică nu ştiai. Tu mă crezi prost, puştiuie… Uite, nu sunt. Îi mai cârpi o palmă.

— Ce vreţi de Ia mine? întrebă Pistruiatul speriat, când văzu că agentul nu-l slăbeşte deloc. Trebuie să mă duc la şcoală…

— Cred că azi vei absenta de la cursuri… Vrea să te vadă domnul comisar regal.

Dintr-o dată Pistruiatul păli şi-şi strânse mai puternic hamurile de la ghiozdan. Cum o să meargă la prefectură cu cinci mii de manifeste? Mai bine ar fi lăsat asta în seama lui taică-su.

În apropierea prefecturii mai încercă o dată să se smulgă din strânsoare, dar agentul se aşteptase la această tentativă. Îl ţinea strâns de parcă toată cariera lui ar fi depins de asta.

În sala de aşteptare, acum goală, agentul îl sili să se aşeze pe o bancă.

— Să ştii că nu poţi ieşi din clădire. Dacă încerci să fugi, te snopesc…

Cu privirile aţintite în gol, Pistruiatul mai mult bănui decât auzi cum agentul intră în biroul lui Comănescu.

— L-am adus, domnule comisar regal. E afară în sala de aşteptare.

— Pare speriat?

— Nu prea.

— Poate se preface numai…

— Dacă se preface, se preface bine. Il aduc?

— Bineînţeles. De ce crezi că m-am sculat în zori?

Agentul ieşi, îl luă pe Pistruiat de umăr şi-l împinse în birou. De astă dată încăperea se păru neprimitoare şi nu-l mai emoţionară nici fotoliile tapisate cu catifea roşie şi nici perdelele de pluş.

— Pofteşte mai aproape, domnule Pleşa!

Faptul că acest Comănescu îi spunea „domnule” îl dezorientă şi mai mult. E drept, comisarul regal nu avea nimic agresiv în voce, dar Pistruiatul ar fi preferat să fie înjurat decât luat cu vorbe mieroase.

— Bună dimineaţa, domnule comisar.

— Bănuiesc că nu te-ai aşteptat să ne vedem atât de matinal. Ia loc, domnule Pleşa!

Pleşa se aşeză în fotoliu şi rămase nemişcat. Nu ştia dacă se cuvine sau nu să-l reclame pe agent că l-a pălmuit. Preferă să tacă.

— Să ştii, domnule Pleşa, mi-a plăcut gluma aceea cu nepotul. Ai păcălit trei comisari… De ce ai făcut asta?

— Pentru că domnul Bota m-a pălmuit… Mi-a tras o palmă fără să-i fi făcut ceva… Ştiam că se tem de dumneavoastră şi atunci j-am spus că sunt nepotul dumneavoastră. Vă rog să mă scuzaţi… Ce altceva aş fi putut să fac?

— Ai dreptate. Se ridică de la birou şi se apropie de Pistruiat. În locul tău aş fi procedat la fel.

Plimbându-se, ajunse în spatele Pistruiatului. Acum probabil se uită în ghiozdan, gândi Pistruiatul. Cine ştie, poate ăştia ştiu că am manifeste acolo şi se joacă acum cu mine. Comănescu, ca şi cum i-ar fi ghicit gândurile, îi ordonă:

— Scoate-ţi ghiozdanul!

Mecanic, Pistruiatul îşi scoase ghiozdanul şi nu se împotrivi când Comănescu îl luă şi-l puse în faţa lui pe birou. Pistruiatul, buimăcit, privea prosteşte ghiozdanul şi mâinile albe, noduroase ale comisarului regal. Când liniştea se prelungi peste măsură, îşi lăsă privirile în jos şi se sperie şi mai tare: la picioarele lui pe covor era un manifest. Probabil căzuse în timp ce îşi scosese ghiozdanul. Puse repede talpa pe el. Manifestul, complet acoperit de talpă, nu se vedea…

— Ştii de ce te-am chemat aici?

— Nu.

— Am vrut să te cunosc. Am vrut să cunosc omul care mi-a păcălit trei comisari. Bravo!

— Acum, că m-aţi cunoscut, pot să plec?

— Eşti chiar atât de grăbit?

— Da. Prima oră e de matematică. Am un patru şi s-ar putea să răspund să-mi corectez nota…

— Chiar te-ai pregătit?

— Da.

— Spune-mi, ai vrea să primeşti un zece la matematică?

— Da, domnule comisar.

— Cine e profesorul vostru de matematică?

— Domnul Iliescu.

Comănescu căută privirile Pistruiatului.

— Ca să vezi cât de mult ţin la tine, am să vorbesc cu domnul profesor Iliescu să-ţi dea un zece. Ştii pentru ce fac acest lucru?

— Nu.

— Pentru că ai reuşit să-mi păcăleşti trei comisari. De aceea! îmi plac oamenii deştepţi… Şi tu eşti unul căruia îi umblă mintea… Cum ai reuşit să scapi de agentul care te-a urmărit? A fost prost, nu-i aşa?

— Da, zâmbi Pistruiatul cu gura plină, apoi, stânjenit, făcu o grimasă. Adică nu ştiam ce vrea de la mine şi atunci am hotărât să-l păcălesc…

— Chiar aşa simplu, te-ai gândit să păcăleşti un om matur? Bravo! Deci te-ai convins că agentul nu ştie să urmărească un om.

— Da.

— Dar tu ai fi în stare să urmăreşti pe cineva fără să te observe?

— Bineînţeles! Când ne jucăm de-a hoţii şi vardiştii şi eu sunt vardist, nici unui nu-mi scapă…

Comănescu apăsă pe butonul unei sonerii şi, în clipa următoare, apăru secretara.

Comănescu îi dădu dispoziţii fără să se uite la ea.

— Îmi faci legătura cu domnul profesor Iliescu de la şcoala numărul 8.

— Am înţeles, domnule comisar regal. Imediat. Ieşi tăcută la fel cum intrase.

— Vezi, se întoarse Comănescu spre Pistruiat, eu mă ţin de cuvânt. Dar să ştii, zecele acela nu ţi-l dau pe gratis.

— Dacă mă lăsaţi să mă duc la şcoală, îl iau şi singur.

— Poate. Dar aşa îl iei sigur. Ai vrea să-mi faci un serviciu?

— Cu mare plăcere.

— Atunci fii atent. Aş vrea să dai comisarilor mei o lecţie. Şi uite cum. Ştii unde e fabrica de uleiuri?

— Ştiu!

— Te duci acolo cu un om de al meu şi o să-ţi arate pe cineva. Pe cineva pe care va trebui să-l urmăreşti…

— Şi dacă intră într-o cârciumă? Eu sunt mic, eu nu pot intra în cârciumă.

— Ll aştepţi afară şi pe urmă îl Urmăreşti din nou.

În timp ce vorbea, se juca cu catarama ghiozdanului. Desfăcea încuietoarele. Pistruiatul nu-şi putu lua privirile de la degetele lui îngălbenite de nicotină. Îi auzea vocea ca prin vis:

— Notezi tot ceea ce face, toate adresele unde se duce, cu cine stă de vorbă… Ţi-e clar?

— Adică să fac pe comisarul?

— Da.

Tocmai voia să deschidă ghiozdanul, când sună telefonul. Comănescu întinse mâna după receptor:

— Alo, da, şcoala numărul 8?. Aici prefectura poliţiei… Cu domnul profesor Iliescu… Am înţeles. Să fie scos de la ore… Da, aştept… Puse palma peste microfonul receptorului: vezi ce politicos sunt?

— Pentru că aţi spus prefectura poliţiei…

— Bineînţeles, aprobă Comănescu. Îmi pare bine… Aici Comănescu… Am o rugăminte, domnule profesor. E vorba de elevul dumneavoastră Pleşa… În primul rând aş vrea să-i motivaţi absenţa… Da, am treabă cu dumnealui şi, în al doilea rând, să-i treceţi în catalog un zece. Nu, nu e rugămintea mea personală, ci a prefecturii… Bineînţeles, un zece care să conteze la medie… Vă mulţumese foarte mult, domnule profesor… Faceţi un act patriotic.

Pistruiatul, ca şi cum s-ar fi scărpinat la picioare, se aplecă, scoase fluturaşul de sub talpă, îl mototoli şi-l ascunse în ciorap. În acest timp Comănescu puse receptorul în furcă.

— Ţi-a plăcut, domnule Pleşa?

— Da.

— Acum e rândul tău. La trei fără un sfert te vei întâlni cu comisarul Bota şi te vei duce la fabrica de uleiuri. Şi după o săptămână îmi vii şi raportezi. Dar să nu încerci să mă tragi pe sfoară, că eu nu glumesc. Ai înţeles?

— Da, domnule comisar regal.

Se ridică în picioare, întinse mâna după ghiozdan, îl luă cu precauţie să nu cadă nimic din el îl aşeză subsuoară şi porni spre ieşire. Auzi încă soneria din camera lui Comănescu, dar nu mai văzu că agentul Ciupitu intră în biroul comisarului regal.

— Ordonaţi, domnule comisar regal.

— Iar tu eşti?

— Da, domnule comisar regal.

— Acum a ieşit puştiul. Ar trebui urmărit… Vezi poate mai e cineva pe aici.

— Vă rog să aveţi încredere în mine. Vă jur, de astă dată nu-mi scapă…

— Te cunoaşte.

— N-are importanţă, domnule comisar regal. Am plecat. Să trăiţi…