XXV

DIRECTORUL ŞCOLII, ca şi cum l-ar fi aşteptat pe el, stătea în capul scărilor. Părea supărat. Pistruiatul crezu că din cauza telefonului primit de la Comănescu. Directorul în loc să-i răspundă la salut, îl luă la întrebări:

— De ce ai lipsit de la cursuri?

— Am fost la poliţie, domnule director…

— Tot n-ai terminat cu poliţia?

— Am terminat, domnule director… Chiar azi am terminat cu ei…

— Şi crezi că poliţia îţi va motiva absenţele?.

— Da. S-a şi vorbit cu domnul profesor Iliescu…

— Cine a vorbit cu el?

— Domnul comisar regal…

— Înseamnă că l-a vizitat acasă. Pentru că domnul profesor e bolnav. Azi nici n-a venit la cursuri…

— Am fost de faţă când s-a vorbit cu el, insistă Pistruiatul.

— Domnul profesor n-are telefon acasă.

— S-a vorbit la telefonul de aici.

— Aici la şcoală? De ce minţi, mă Pleşa?. Telefonul nostru e stricat de o săptămână… îi spui lui taică-tu să vină mâine la şcoală… Vino în cancelarie.

Intrară în cancelarie şi, spre bucuria Pistruiatului, profesoara de istorie era acolo. Se bucură şi directorul.

— Bine că sunteţi aici, doamnă Prodan. Ar trebui să-l luaţi pe Pleşa la rost… Trage chiulul şi îndrugă nişte minciuni mai mari decât el. Mi se pare că îi sunteţi dirigintă?

— Da, domnule director…

— Atunci vă rog să staţi de vorbă cu ei. „

Ieşi trântind uşa.

Profesoara aşteptă să se stingă paşii directorului, apoi se apropie de Pistruiat.

— Ce s-a întâmplat?

— Am fost la prefectură.

— Ce ai căutat acolo?

— Ei m-au căutat. M-au luat de pe stradă. Să ştiţi că am fost puţin speriat. Am cinci mii de fluturaşi la mine.

— Unde? îngălbeni profesoara.

— Aici în ghiozdan. Dar nu vă temeţi, totul s-a rezolvat cu bine…

— Tu ai înnebunit! Am să-i spun lui Andrei să nu-ţi mai dea nici o sarcină…

— Cum doriţi dumneavoastră… Dar azi eu trebuie să-l văd neapărat. Cu orice risc.

Dacă trebuie neapărat, te duci. Îl găseşti la mine acasă. Dar te duci fără ghiozdan…

— Şi ce fac cu fluturaşii?

— Îi ascunzi.

— Nu trebuiesc distribuiţi?

— Ba da.

— Îi distribui eu.

— Nu se poate! Există un procedeu. Îi duci înapoi tipografului. El ştie ce trebuie să facă.

— Trebuia să vi-i predau dumneavoastră…

— Da, dar nu aici, la şcoală…

Se deschise uşa şi în prag apăru directorul. Profesoara luă un ton oficial:

— Ascultă, Mihai Pleşa! Dacă te mai prind că lipseşti de la cursuri, te exmatriculez…

Directorul aşteptă sfârşitul frazei, dar profesoara nu continuă. Spuse ca şi cum s-ar fi răzgândit:

— Nu, mergem chiar acum acasă la tine… Trebuie să ştie şi părinţii cum te comporţi la şcoală.

Directorul aprobă din cap şi le deschise uşa ca să iasă din cancelarie.

În stradă profesoara îl povăţui în continuare pe Pistruiat:

— Predai fluturaşii tipografului… Ştii de unde să-l iei?

— Da.

— Pentru că există un consemn. Nu e voie să faci nimic după capul tău… Dădu cu ochii de Ciupitu, care tocmai în clipa aceea îşi întoarse spatele. Asta de la poliţie e tot aici. Tu du-te, eu caut să-l reţin.

Pistruiatul porni cu paşi grăbiţi şi văzu cum profesoara îi taie calea agentului.

— Domnule, vă rog nu vă supăraţi, nu ştiţi cumva pe unde vine Oficiul poştal numărul 4?

— Nu ştiu, doamnă.

Agentul vru s-o ocolească, dar profesoara se ţinu scai de el.

— Dar poşta centrală? Ştiţi, eu sunt din provincie şi trebuie să expediez o scrisoare recomandată.

— Nu ştiu, doamnă!

Vocea îi tremura de nervi. Din cauza unei tâmpite din provincie n-o să-şi poată duce munca până la capăt. Când văzu că provinciala mai vrea să-l întrebe ceva, o îmbrânci şi fugi după Pistruiat. Acesta, ascuns sub o poartă, îl urmări cum se pierde în mulţime apoi, calm, făcu calea întoarsă şi porni spre centrul oraşului. Hotărî să distribuie el manifestele. Cum adică să nu poţi face nimic după capul tău?. Că cineva tot trebuie să hotărască. Tot un cap. Şi de ce ar fi capul altuia mai bun decât al lui? Doar are o experienţă în munca asta. Era convins că Andrei i-ar fi dat dreptate. În colţul unei străzi lăturalnice, se lovi piept în piept cu bişniţarul din piaţa de vechituri. Strada era pustie, nu putea nici măcar să strige după ajutor. Bişniţarul îl prinse de braţ şi-l trase spre el:

— O, ce bine îmi pare că ne-am întâlnit, frumosule!.

— Mie nu! mormăi cu sinceritate Pistruiatul.

Încercă să se smulgă din strânsoare, dar omul îmbrăcat cu tricoul de marinar îl ţinea strâns. Zâmbea satisfăcut:

— Vezi bă, gâlmă, cum e viaţa. Bucuria unuia e necazul altuia. Şi să ştii că întâlnirea cu tine pe mine mă bucură foarte, foarte mult…

Se smuci din nou, dar bişniţarul se aşteptase şi la această încercare; îl lovi peste faţă.

— Să nu mai faci figuri din astea că te sluţesc… O să arăţi ca Frankenstein…

— Şi ce vrei de la mine?

— Vreau să stau de vorbă cu tine… Să facem o conversaţie…

— N-am ce discuta cu dumneata!

— Nu mă supăra că devin agresiv… Ascultă mă, gâlmă… Odată am vrut să cumpăr de la tine un geamantan. Pe lovele şi m-ai refuzat. Acum, în compensaţie, sunt obligat să-ţi iau ghiozdanul cu împrumut.

— Ghiozdanul, nu!.

Bişniţarul îi smulse ghiozdanul de pe spate şi vru să-l deschidă.

— Nu-l deschide că dai de dracu!.

— Ce vorbeşti, mă!. Deschise ghiozdanul şi dădu cu ochii de nişte pacheţele colorate.

— Bănuiam eu ceva, dar nu m-am aşteptat ca, în loc de cărţi de şcoală, să transporţi marfă.

— Dă-mi ghiozdanul înapoi!. întinse mâna după ghiozdan, dar bişniţarul se feri la timp.

— Ia, mă, cazmaua, că te plesnesc. Te pup, scumpule! şi cu ghiozdanul subsuoară porni de-a lungul străzii.

Pistruiatul se luă după el. În colţul celălalt al străzii apăru un poliţist şi-şi încetiniră amândoi paşii. Pistruiatului îi veni o idee. Se opri în faţa poliţistului.

— Domnule poliţist, omul acela cu tricoul vărgat are manifeste în ghiozdan.

Poliţistul n-aşteptă alte îndemnuri. În doi paşi îl ajunse pe bişniţar. Acesta, deşi luat prin surprindere, nu-şi pierdu cumpătul.

— Ce-i, domnule şef?

— Ce ai în ghiozdan?

— În ghiozdan? Ce să am? Cărţi… Nu vedeţi, mă duc la şcoală…

— Ai manifeste împotriva regimului!

— Ce am? întrebă speriat bişniţarul.

Poliţistul îi smulse ghiozdanul din mână, îl deschise şi scoase un pacheţel din el. Bişniţarul căscă ochii, era uluit. Poliţistul îi împinse un manifest în faţă:

— Cel puţin zece ani iei pentru asta!

— Cât? se sperie bişniţarul. Il îmbrânci pe poliţist şi o luă la fugă. Poliţistul scăpă ghiozdanul din mână şi, când îşi restabili echilibrul, se luă val vârtej după bişniţar. Pistruiatul nu stătu mult pe gânduri: sări la ghiozdan, îl ridică şi fugi în sens invers cât îl ţineau picioarele.

Nu se opri decât după un sfert de oră când se convinse că nu mai poate fi ajuns. Se rezemă de zidul unei case să-şi tragă sufletul. Un vânt cald mătură trotuarele purtând biletele de tramvai ca pe nişte fluturi. Asta el hotărî Pistruiatul. Vântul îmi va ajuta să împart manifestele. Intră pe poarta primului bloc cu patru etaje şi urcă scările până la mansardă. Spre norocul lui găsi uşa podului deschisă. Merse până la luminator şi privi în stradă. Privită de sus, strada părea îngustă iar oamenii nişte furnici. Luă un pachet de manifeste şi le aruncă în gol. Vântul, aşa cum prevăzuse, risipi manifestele. Părea că ninge cu fulgi coloraţi. Grăbit, Pistruiatul nu mai contemplă zborul uşor legănat al manifestelor, ci o zbughi spre scări.

Când ajunse în stradă, aproape toţi oamenii erau aplecaţi, culegeau hârtiile colorate. În colţul străzii apăru un poliţist. Pistruiatul porni spre staţia de tramvai. Voia să fie cât mai departe de strada cu manifeste. Urcă pe tampon şi străbătând oraşul îi veni încă o idee. Desfăcu un alt pacheţel şi risipi fluturaşii de pe tampon. Tramvaiul aducea cu o cemetă cu o coadă mare colorată. Încă înainte de a ajunge în staţie sări de pe tampon şi fugi spre prima stradă lăturalnică. Nu văzu că din tramvai, odată cu el sări şi un individ şi se luă după el. Abia atunci se simţi urmărit, când urcă scările spre pod. Casa era necunoscută, nu ştia pe unde ar putea să se ascundă. Tot urcând auzi în spate paşii individului. Intră în pod. În stânga şi în dreapta grinzii principale erau orânduite boxele. Prima era deschisă, cu lacătul alături. Rufele întinse pe frânghie erau încă ude; probabil nu de mult au fost puse. Vru să intre să se ascundă acolo. Se răzgândi însă în ultima clipă. Dacă i-a venit lui ideea asta, de ce n-ar avea aceeaşi idee şi urmăritorul. Se piti în spatele unei grinzi. În clipa aceea apăru individul. Era un om înalt cu nasul turtit ca un boxer. Văzu boxa deschisă, se repezi l'ntr-acolo şi intră. Cu un singur salt Pistruiatul puse lacătul. Omul îl observă, începu să bată cu pumnii în uşa făcută din şipci. Pistruiatul nu-i dădu nici o atenţie: se duse la luminator şi, sub privirile omului din boxă, aruncă şi ultimele pachete de manifeste. Omul închis ţipa cât îl ţinea gura şi dădea cu piciorul în uşă. Pistruiatul, temându-se că balamalele ar putea să cedeze, porni spre scări. O mulţime de oameni atraşi de ţipetele din pod se îndreptau într-acolo. O femeie cu bigudiuri în păr, îmbrăcată numai cu un capot înflorat, îl întrebă pe Pistruiat:

— Ce s-a întâmplat, băieţaş?.

Pistruiatul îi răspunse cu voce tare să-l audă ceilalţi:

— Este un om în pod care aruncă manifeste pe luminator… Ar fi bine să anunţaţi poliţia.

Ajuns jos, răsuflă uşurat şi porni spre strada Carol. Li deschise Lucica.

— Nu e nimeni acasă!

— Nici tu? întrebă râzând Pistruiatul…

— Mama mi-a spus să spun că nu e nimeni acasă.

— Şi mama unde e?

— Nu ştiu.

— E la şcoală?

— Nu ştiu.

— Şi când se întoarce '!

— Nu ştiu.

Supărat, Pistruiatul schimbă tonul:

— Ascultă, domnişoară „Nu ştiu”! Vreau s-o aştept pe mămica ta.

— Aşteaptă afară, şi-i trânti uşa în nas.

Pistruiatul sună din nou.

Lucica crăpă uşa şi spuse textul învăţat pe de rost:

— Ţi-am spus că nu e nimeni acasă! Vru să trântească uşa din nou, dar nu reuşi: Pistruiatul îşi puse piciorul în deschizătură şi intră în casă cu forţa. Lucica începu să plângă.

— Ai să vezi ce o să păţeşti dacă vine mămica acasă.

— Vreau să vorbesc cu locatarul vostru.

Lucica îşi şterse lacrimile cu dosul palmei şi spuse pe un ton foarte hotărât:

— La noi nu locuieşte nici un locatar!

În clipa aceea apăru Andrei.

— Ce-i gălăgia asta, Pistruiatule?

— Mi-a spus că nu eşti acasă, încercă să se dezvinovăţească Pistruiatul.

Andrei se întoarse spre Lucica:

— Pentru el sunt totdeauna acasă.

— Ori da, ori ba, spuse îmbufnată Lucica şi nu ştiu cum să continue.

Andrei zâmbi, îl luă pe Pistruiat de umăr şi-l duse în camera lui.

— Nu te-am văzut de mult, domnule Pleşa… Ia să văd, ţi-au mai ieşit pistrui?

— Da, spuse Pistruiatul supărat. Din cauza soarelui…

Andrei schimbă vorba:

— Hai spune de ce ai venit?

— Am intrat într-o mare încurcătură, Andrei. Vreau să-ţi cer un sfat…

— Tu n-ai nevoie de sfaturi… După cum te cunosc, ieşi singur din încurcături…

— De data asta, fără ajutorul tău, nu cred…

— Despre ce fel de încurcătură e vorba?. Dar spune-mi, înainte de a veni aici, ţi-ai luat toate măsurile de precauţie?

— Crezi că aş fi venit altfel?

Andrei zâmbi din nou.

— Hai spune, ce s-a întâmplat? Despre ce ajutor e vorba?

Pistruiatul tăcu un timp, păru încurcat:

— Nici nu ştiu de unde să încep…

— Eu zic s-o luăm cu încetul.

Aşa m-am gândit şi eu. Astăzi domnul Comănescu mi-a făcut o ofertă.

— Aa, unchiul tău… Şi ce oiertă ţi-a făcut?

— Să urmăresc un muncitor.

De ce să-l urmăreşti?

Să văd ce face, cu cine se întâlneşte, pe urmă să raportez totul poliţiei.

— Şi bineînţeles, tu ai refuzat.

— Nu puteam. În timp ce discutam cu el, aveam cinci mii de manifeste la mine.

— Tu ai înnebunit!. De unde ai avut tu manifeste?

— Mi le-a dat un tipograf. Trebuia să le predau cuiva şi am fost arestat. Nu pentru manifeste, ci doar aşa pentru o discuţie Pentru oferta despre care ţi-am vorbit.

— Şi unde sunt manifestele?

— Le-am distribuit. Povesti pe îndelete cum şi în ce fel a distribuit manifestele. Lui Andrei îi veni să râdă.

— Eşti un om grozav, Pistruiatule!.

— Dar să ştii, Andrei, cei de la poliţie nu sunt oameni cinstiţi.

— Cum adică?

— A vorbit Comănescu în faţa mea la telefon cu şcoala să-mi motiveze absenţele şi să-mi pună o pilă la profesorul de matematică…

— Şi ce e necinstit în asta?

— Îţi spun. Se făcea că vorbeşte. Dar profesorul cu care discuta nici nu era în şcoală. Iar mai târziu am aflat că telefonul de la şcoală e stricat de mai bine o săptămână… Sunt nişte mincinoşi!

— Aşa e, Pistruiatule. Sunt nişte mincinoşi! Acum vorbeşte-mi despre ofertă.

— Mi s-a spus că la trei fără un sfert mă întâlnesc cu un comisar care o să-mi arate pe cineva de la fabrica de uleiuri pe care va trebui să-l urmăresc şi să raportez tot ceea ce face.

— Foarte bine. Noi o să aflăm cine e omul pe care îl urmăreşti iar el va primi instrucţiuni ca o săptămână să nu. Facă nimic, să nu se întâlnească eu nimeni. Iar tu îţi faci datoria… Cred că vor să te verifice… îşi consultă ceasul: Du-te, să nu întârzii.

Pistruiatul se foi puţin:

— Vreau să te mai întreb ceva, Andrei… Ai de toate aici?

— Am. În orice caz îţi mulţumesc că te gândeşti la mine, dar nu-ţi fă griji: am tot ce-mi trebuie.

— Nu crezi că ar fi bine să vorbesc totuşi cu profesoara? Aş putea pune o vorbă bună pentru tine…

— Nu e nevoie. Sunt pe mâini bune, Pistruiatule. Du-te!.