XXIX

ÎNCEPU să se întunece când Pistruiatul termină relatarea despre vizita făcută lui Comănescu. Andrei îl asculta zâmbind, iar profesoara era din te în ce mai uimită:

— Când i-am spus că pot face pe prostul, a vrut să-mi dea un şut în fund, dar eu am uşchit-o… Asta e tot. Ba nu. Acolo în anticameră mai era un individ care aducea informaţii poliţiei. Spunea că ştie că joi în faţa depoului 2 se va aduce un vagon de muniţie.

Andrei sări în picioare:

— Ai auzit tu asta cu urechile tale?

— Da.

— Şi cum arăta omul acela?

Pistruiatul încercă să şi-l reamintească:

— Slab ca un ţâr şi cu pomeţii obrajilor ieşiţi înainte… Stai puţin, comisarul i-a spus şi pe nume…

— Caută să-ţi aminteşti, Pistruiatule… În acţiunea asta au fost incluşi numai oameni de încredere.

— Şi dacă la noi sunt oameni dintre aceştia…

— Aminteşte-ţi… Hai, încearcă… Sau dacă vrei, îţi spun eu câteva nume: Coman.

— Nu.

— Tănase.

— Nu.

— Balint.

— Nu… Suciu… Da, aşa îi spunea comisarul, Suciu…

— Suciu? se miră Andrei… Dar ăsta cum o fi aflat?. E un individ mic, cu un început de chelie…

— Da, da, sări Pistruiatul… Şi-şi ridică mereu umerii.

— Asta a fost şi aici, interveni profesoara. Îţi aminteşti, ăla care spunea că e trimis de la Centru şi nu cunoştea exact parola…

— Asta n-a mai avut sarcini de la greva din 38… Nu înţeleg, se tângui Andrei. În orice caz, îţi mulţumesc, Pistruiatule, pentru informaţie. Să ştii că, după eliberare, îţi vom fi recunoscători… Şi acum, să luăm nişte măsuri urgente…