XXVIII

CÂND PISTRUIATUL intră în anticamera lui Comănescu, nu era acolo decât un singur om, slab, cu umerii lăsaţi. Părea că se teme şi de umbra lui. Pistruiatul se aşeză lângă el, scoase din ghiozdan caietul în care îşi notase datele despre Ţuguian şi începu să-l răsfoiască. Era bine pregătit: spera că domnul Comănescu să cadă în fund când îi va auzi raportul. O săptămână întreagă îl urmărise pe muncitorul din vopsitorie, ar fi putut să scrie despre el un roman întreg. Însemnările erau în regulă; închise caietul şi se uită în jur. În contrast cu biroul lui Comănescu, anticamera era murdară, nemăturată de câteva zile, cu geamurile pline de praf. După un sfert de oră de aşteptare, plictisit, se ridică şi se duse la fereastră. Fereastra dădea într-o curte interioară asfaltată, plină cu maşini. Recunoscu şi limuzina neagră cu care făcuse prima călătorie la poliţie. Şoferul tocmai îi ştergea capota.

Se deschise uşa şi în prag apăru un comisar mai în vârstă, unul pe care Pistruiatul nu-l văzuse niciodată până atunci. Omul de pe bancă sări să-l salute:

— Să trăiţi, domnule Iovănescu, să trăiţi…

Comisarul rămase o clipă cu ochii aţintiţi asupra individului, pe urmă îl ţintui cu degetul:

— Tu până la urmă ai s-a păţeşti, Suciule!. De două săptămâni taci ca un melc. N-ai suflat nici un cuvânt despre Enache… Nu e bine ce faci!. Tu nu te gândeşti că ai familie?!. Ai aflat ceva?

— Încă nimic… Dar am o veste grozavă…

— Dacă ai venit cu fleacuri mai bine cară-te!. Domnul Comănescu e foarte supărat pe tine.. Spune că vrei să-l tragi pe sfoară…

— Eu, domnule Iovănescu?. Aşa mă cunoaşteţi dumneavoastră pe mine?. Am o veste de cel puţin trei miare Scăzu tonul; joi, în faţa depoului doi, se va aduce un vagon cu arme.

Comisarul îi făcu semn şi Suciu schimbă tonul. Spuse râzând:

— Vreau să spun că vor aduce un vagon cu fasole… Cred că domnul Comănescu va fi foarte mulţumit…

Comisarul ieşi, şi Pistruiatul, care auzi toată convorbirea, începu să-l cerceteze pe omul de lângă el: era slab ca un ofticos, cu faţa ridată, deşi nu părea chiar aşa de bătrân. Omul, simţindu-se privit, se întoarse spre Pistruiat:

— Tu în ce sector lucrezi?

— Uleiuri.

— Ulei? întrebă Suciu mirat. Ce fel de uleiuri?

— Parcă ai fi un începător, îl luă Pistruiatul peste picior. La fabrica de uleiuri.

— Aa, în locul lui Costea…

Pistruiatul nu înţelese aluzia, dar spuse ca şi cum ar fi priceput totul:

— Nu ştiu în locul cui, dar lucrez.

— Şi cât primeşti?

— Ce să primesc?

— Hai, nu face pe nebunul. Lovele. Cât?

Pistruiatul duse mâna spre tâmple, să pară că gândeşte, dar Suciu descifră din această mişcare cifra 2. I se păru că Pistruiatul îi arată două degete. Întrebă curios:

— Două mii?

— Da, mormăi Pistruiatul. Doua.

— Nu se poate. În voce i se simţi indignarea.

— Dacă zici că nu se poate, nu se poate… Suciu se apropie şi mai mult de el.

— Zici două?

— Da. De la caz la caz…

Suciu privi spre uşa lui Comănescu. Pistruiatul avu senzaţia că Suciu înjură în gând.

— Păi ăştia şi-au bătut joc de mine, spuse în cele din urmă Suciu.

— Nici nu mă mir, făcu Pistruiatul pe deşteptul. Dacă vii cu vechituri. Ştirea asta cu depoul doi, am dat-o de patru zile…

— De unde ştiai?

— Am şi eu oamenii mei…

— Mă, să ştii că eşti dat dracului… în clipa aceea se deschise uşa şi în prag apăru Comănescu. Suciu se ridică în picioare şi se aplecă până aproape de pământ.

— Să trăiţi, domnule comisar regal.

Comănescu îl privi cu dispreţ, apoi se întoarse spre Pistruiat.

— Poftim, domnule Pleşa!. Tu mai aştepţi, Suciule J…

Plictisit, Comănescu se aşeză într-un fotoliu, puse picior peste picior şi, tacticos, îşi aprinse o ţigară.

Ai făcut treabă bună sau nu?

— Am făcut, spuse foarte rezervat Pistruiatul. Hotărî să fie foarte sobru.

— Atunci poftim, te ascult…

Pistruiatul scoase caietul din ghiozdan şi-l răsfoi:

— Omul pe care mi-aţi spus să-l urmăresc se numeşte Ţuguian Florea şi lucrează la vopsitorie, secţia a doua.

— De unde ştii toate astea?

— M-am interesat. Am fost la portarul fabricii şi i-am spus că am jucat fotbal şi omul acela solid cu puloverul albastru şi cu părul lins mi-a luat mingea…

— Mă, tu nu eşti prost!

— Nu sunt, domnule Comănescu. L-am luat în primire vineri, la ora 3. E un om fricos.

— Fricos?

— Da. Ieri, un muncitor l-a scuipat în faţă, i-a spus trădătorule şi el n-a protestat. S-a şters cu mâneca hainei şi a plecat mai departe.

— Şi ce-ai mai aflat?

— În fiecare zi, după lucru, se duce la birtul „La trei păduchi” şi bea o cinzeacă de ţuică pe datorie.

— De unde ştii că pe datorie?

— Odată, după ce a plecat, am intrat şi eu în birt şi am întrebat dacă a fost tata pe acolo… Păi de unde să ştim care e tatăl tău? L-am descris pe Ţuguian: e un om înalt, cu pulover albastru, cu părul lins. Un bărbat de la tejghea a spus: „Ala, şefule, care bea pe datorie44. Sâmbătă la ora patru a intrat într-un apartament din strada Alexandru cel Bun, uumărul 8. La familia Dumitrescu. Duminică n-a ieşit din casă decât spre seară, când s-a dus cu o femeie şchioapă la cinema.

Comănescu, care între timp scosese din buzunar o foaie de hârtie şi verifica cele spuse de Pistruiat, se arătă mulţumit.

— Bine, mă. Ai noroc că nu ne-ai minţit. Şi acum cară-te de aici. Nu mai vreau să te văd. Eşti prea deştept pentru vârsta ta…

— Să ştiţi, domnule Comănescu, eu pot să fac şi pe prostul…

Comănescu vru să-l lovească cu piciorul în fund, dar Pistruiatul se feri şi ieşi valvârtej pe uşă. În anticameră, Suciu îl privi întrebător. Pistruiatul îi împinse două degete în fuţă:

— Două miare, meştere…