XXVI

ClND SUNA SIRENA fabricii de uleiuri, Pistruiatul şi comisarul Bota erau de mult postaţi în faţa intrării principale.

Bota se comportă ca şi cum atunci l-ar fi cunoscut pentru prima oară. În gând Pistruiatul îi mulţumi pentru asta: i-ar fi fost foarte neplăcut să răspundă la nişte întrebări. Când apărură muncitorii, Bota se lipi strâns de el:

— Fii atent acum… Uite, ăla el… Ăla cu puloverul albastru… Ăla înalt…

— Il văd…

— Acum pleacă de aici să nu te vadă lângă mine… Pe mine mă cunosc ăştia… Ştii ce ai de făcut?

— Ştiu, domnule comisar.

Un timp merse încet ca un om fără treburi, pe urmă, cu gândul să nu-l mai piardă din ochi pe muncitorul cu puloverul albastru, îşi grăbi pasul. Muncitorul era înalt deşi îşi ţinea capul în pământ şi umerii încovoiaţi.

După primii paşi Pistruiatul l-ar fi recunoscut dintr-o sută: avea un mers ciudat, legănat ca un urs; părea că-şi aruncă picioarele nu ca să meargă ci ca să nu-şi piardă echilibrul, să nu cadă în faţă. Trebuia să fi fost prost să-l poţi pierde din vedere.

În colţul străzii, muncitorul intră în birtul cu un nume foarte caraghios: „La trei păduchi”. Pistruiatul se rezemă cu fruntea de vitrina birtului şi privi înăuntru. „Omul lui'-' tocmai ajunsese la tejghea. Chelnerul îl cunoştea: fără să-l întrebe, îi puse în faţă o cinzeacă. Cu o singură sorbitură, acesta goli cinzeaca, chelnerul notă ceva într-un carneţel şi muncitorul tot fără salut, aşa cum intrase, porni spre ieşire. Acum îl văzu Pistruiatul prima oară de aproape: avea faţa pătrată şi nişte ochi mici, ascunşi adânc în orbite. Poate că păreau mici din cauza sprâncenelor stufoase, împreunate deasupra nasului. Muncitorul îşi şterse gura cu dosul palmei, tuşi de câteva ori sec, ca un bolnav de plămâni şi-şi continuă mersul legănat.