XXVII

COMISARUL BĂLAN avea ochii tot încercănaţi şi părea şi mai tras la faţă. Deşi stătea în poziţie de drepţi, părea că se sprijină de birou. Îşi lungi buzele într-un zâmbet forţat să pară bine dispus:

— Va să zică l-aţi angajat în poliţie…

— Într-un fel, îi răspunse Comănescu, urmărind cu privirile rotogoalele de fum pe care le sufla spre tavan. Mai mult să-l verific.

— Cum să-l verificaţi? întrebă nedumerit Hălan. Era convins că nu pricepe din cauza oboselii.

— Omul pe care îl urmăreşte e omul nostru. Vom consulta rapoartele puştiului cu rapoartele lui. Vom vedea dacă băiatul e cinutit faţă de noi sau nu.

— Sunteţi mare, domnule Comănescu, spuse cu admiraţie Bălan. Pentru prima oară îl admira cu adevărat.

ÎN CELE DIN URMĂ cheia se răsuci în broască şi în uşă apăru Andrei. Profesoara îl întâmpină sleită de puteri:

— Credeam că nu mai vii niciodată…

— De ce credeai asta?

— Eram foarte îngrijorată. Ai plecat de dimineaţă şi n-ai dat nici un semn de viaţă… Tot oraşul e plin de patrule şi raziile se ţin lanţ…

— Îţi mulţumesc că ai fost îngrijorată. Lucica?

— Doarme… Mă duc şi eu…

— Mai stai puţin, o rugă Andrei.

— E foarte târziu, încercă să-l refuze Iulia. E aproape unsprezece.

— Şi dacă te rog, insistă Andrei. Ştii, ani de zile am fost îngrozitor de singur… Mereu singur… Eu şi cei patru pereţi… Ştii ce visam acolo, în închisoare?

— Că o să fii liber…

— Asta e o* noţiune abstractă… Libertatea mi-o imaginam în mod concret. Că într-o seară vin acasă şi cineva mă aşteaptă…

— Şi care e şi îngrijorată…

Andrei îşi lăsă capul în pământ…

— Ai dreptate, e târziu… Du-te, Iulia! Noapte bună…

— Nu, acum mai stau. Stau până mănânci… Pot să-ţi spun ceva?

— 1 Desigur.

— Acum două săptămâni ţi-am cumpărat o sticlă cu vin, dar până acum n-am îndrăznit să ţi-o aduc…

— Să ştii că aş bea un pahar de vin.

Profesoara se duse în bucătărie şi se întoarse cu o sticlă înaltă, cu gât lung. Turnă vin într-un pahar şi-l întinse lui Andrei:

— Eu dacă aş bea un pahar m-aş îmbăta.

— Şi ce s-ar întâmpla? râse amuzat Andrei. Ai spune că, la Posada, în loc de Carol Robert a fost Sigismund Bathori. Ei şi?

— Dacă s-ar întâmpla numai asta…

— Ce ar putea să se mai întâmple? îi întinse paharul.

— Nu ştiu. În orice caz întâi beau. Cel puţin o să am o justificare.

Duse paharul la gură şi bău până la fund. Rămasă cu paharul în mână, căută privirile lui Andrei, apoi se aplecă spre el şi-l sărută pe obraz.

Andrei rămase nemişcat, apoi când tăcerea se lungi peste măsură, spuse aproape în şoaptă:

— Vezi, nu s-a întâmplat nimic.

— Ba da.

— Dacă te mai rog să rămâi, rămâi?

Profesoara îşi lăsă privirile în jos. Spuse cu voce stinsă:

— Dacă ai şti de când aştept să mă rogi să rămân. Îşi ridică privirile. Poate asta n-ar fi trebuit să spun…

— Ba da, Iulia… Totul trebuie spus. Şi te mai rog ceva: mâine tu oricum îl vezi pe Pistruiat. Spune-i că omul pe care îl urmăreşte se numeşte Ţuguian, lucrează la vopsitorie şi e spărgător de grevă. Să raporteze totul exact, cei de la poliţie vor să-l verifice…

— Asta e tot?

— Nu. Îi mai spui să fie foarte prudent.