XXXI
SE ÎNTUNECASE de-a binelea când profesoara ajunse la gară. Era frântă de oboseală. Făcuse un ocol mare să scape de eventualii urmăritori. În sala de aşteptare, ticsită de soldaţi, mirosea a transpiraţie şi a praf de cărbune. Se duse de-a dreptul la casa de bilete numărul 1. Când se convinse că nu-i nimeni prin apropiere, ceru un bilet pentru Bucureşti, clasa întâia, într-un compartiment pentru nefumători. Casierul îşi scoase capul pe ferestruica ghişeului s-o vadă la faţă. Răspunse mecanic ca şi cum textul ar fi fost imprimat pe un disc de patefon:
— Acceleratul de la ora 11 a fost scos din circulaţie. Aveţi în schimb un personal Ia ora 01. Fix la 01.
Profesoara nu-i răspunse. Se duse în colţul sălii de aşteptare la un telefon public şi, când se asigură că nu poate fi auzită, formă numărul de acasă.
— Alo, Andrei?. Da, m-am interesat. Acceleratul de la ora 11, contramandat. Plec cu personalul de 01. Da, 40 de oameni…
Aşeză receptorul în furcă şi ieşi din clădirea gării. Undeva prin apropiere, o patrulă militară legitima pe toţi trecătorii. Rămase nemişcată în umbra clădirii apoi, lipită de perete, porni spre oraş.
Ajunsă în Parcul Comunal, profesoara se aşeză pe banca de sub statuia lui Vicenţiu Babeş. La zece şi un sfert avea întâlnire cu un tovarăş şi acum îi părea rău că fixaseră locul întâlnirii în parc. Auzise că pe aleile întunecate se ascund dezertori şi beţivi certaţi cu legile. Acum însă nu mai avea altă alegere. Nu stătu decât câteva clipe când auzi zgomot în spatele ei. Vru să fugă, dar recunoscu vocea Pistruiatului.
— Vai, ce m-ai speriat, Pleşa… Ce-i cu tine aici?.
— Sunt de serviciu, doamnă.
Era plin de el.
— Cum adică de serviciu?
— Mi-a spus Andrei să am grijă de dumneavoastră. V-am urmărit toată după-amiaza. V-am însoţit de la distanţă la fabrica de uleiuri, la uzina electrică şi acum, seara, la gară. Acolo, după ce aţi telefonat, un domn s-a luat după dumneavoastră şi mi-au trebuit zece minute până l-am încurcat. L-am întrebat când soseşte acceleratul, câte minute întârziere are rapidul şi, până la urmă, era să vă pierd şi eu… Acum, de ce nu vă duceţi acasă?
— Am treabă.
— Aici, pe bancă?
— Aici.
— Mă mir. După câte ştiu eu, la unu noaptea trebuie să fim la dolmă.
— Şi tu vii? Te-a chemat Andrei?
— Nu m-a chemat, dar nu mi-a spus să nu vin. Să nu cumva să-i sugeraţi dumneavoastră această idee.
— Nu te teme.
— Şi aveţi multă treabă aici 7
— Da.
— Eu n-aş putea să vă ajut?
— Nu. Organizăm ceva.
— O diversiune?
— De unde ştii tu cuvântul ăsta 7
— L-am auzit pe Andrei vorbind. El l-a pronunţat de mai multe ori. Dar nu ştiu ce înseamnă. Pe el mi-a fost ruşine să-l întreb. Ce-i aia, doamnă?
— Păi, cum să-ţi explic. Ca să putem lucra liniştiţi la dolmă, aici în oraş trebuie să se întâmple ceva. Ceva care să atragă poliţia în acel loc. Înţelegi…
— Înţeleg!. Atunci, eu nu vă mai deranjez. Ne vedem la dolmă.
Mama nu se linişti decât în zori, când apărură cei doi Mihai: soţul şi fiul. Vru să-i certe, dar nu mai avea puteri. Toată noaptea pândise strada, doar-doar vor apărea de undeva. După ce trase perdelele de camuflaj şi aprinse lumina se cruci. Amândoi erau murdari de noroi din cap până în picioare.
— Da' unde aţi fost de v-aţi murdărit în halul acesta? După câte ştiu n-a plouat în noaptea asta…
Tata răspunse râzând:
— Am fost la pescuit şi am intrat în baltă.
— La pescuit noaptea? Voi aţi înnebunit!.
— Cum, n-ai auzit de pescuitul de noapte? E cel mai eficient. Noaptea peştele nu vede şi haţ! se agaţă de undiţă…
— Unde aţi fost? întrebă mama serioasă.
— Ţi-am spus o dată. La pescuit. Ne dai ceva de mâncare?
— Nu meritaţi să vă dau.
Mâncară în linişte, mama se văită că va pierde o jumătate de zi cu curăţitul hainelor, iar cei doi nu găsiră cuvinte s-o îmbuneze. Pistruiatul era încă emoţionat: participase la cea mai importantă acţiune organizată de Andrei, la descărcarea armelor pentru insurecţie.
În pat, Pistruiatul rememoră tot ceea ce făcuse în noaptea aceea: fix la unu ajunsese la dolma liniei ferate, cu câteva minute înainte de a sosi vagonul cu arme. Fără îndoială, fusese mai mândru decât toţi ceilalţi. Avea şi motive: era meritul lui că armele nu încăpuseră pe mâna poliţiei. Dacă atunci, acolo, în anticamera lui Comănescu, n-ar fi auzit despre dezvăluirea acţiunii şi n-ar fi spus totul lui Andrei, muncitorii ar fi putut rămâne fără arme. Se bucură şi mai mult când îl văzu şi pe taică-su la dolmă; avea o misiune foarte importantă. Stătea până la brâu în stufăriş şi semnaliza cu o lanternă fiecare mişcare de pe şosea. Pistruiatul se duse lângă el şi se umplu de noroi până la piept. Spre mirarea lui, taică-su nu-l certă; îl rugă numai să iasă din apă, să nu răcească.
Ostaşii şi muncitorii descărcară vagonul în mai puţin de jumătate de oră, dar repartizarea armelor dură mai mult. Tot atunci se formară şi detaşamentele pe întreprinderi, după un plan întocmit de Andrei.
Tata nu primise nici o armă. S-a împotrivit Andrei, a spus că are o misiune mult mai importantă, să-l ducă pe eroul zilei acasă. Abia în drum spre casă a aflat că „eroul zilei” era el.
Taică-su era supărat. Spuse:
— N-aş fi crezut că sarcina mea din partea partidului va fi să am grijă de tine.
În drum spre casă auziră primele împuşcături. Taică-su îl linişti:
— Ăştia sunt cei de la fabrica de vagoane. Ocupă aeroportul.
— Dar aeroportul e păzit de nemţi!
— Tocmai de aceea.
O rachetă verde se înălţă spre cer şi explodă în zeci şi zeci de steluţe.
— Ştii ce înseamnă asta?
— Nu, răspunse Pistruiatul. Jocuri de artificii nu văzuse decât de 10 mai.
— Înseamnă că muncitorii au ocupat uzina electrică.
A doua zi, spre mirarea Pistruiatului, taică-su nu se duse la lucru ca de obicei. Rămase acasă şi se instală lângă aparatul de radio. Până atunci, ori de câte ori auzea ştirile, închidea aparatul. Pistruiatul bănui ceva, se aşeză lângă el.
— Ce aştepţi, tată?
— Muzică… Ştii că sunt înnebunit după muzică şi uite, ăştia nu vor să dea nimic. Mări volumul, dar nu se auzeau decât nişte fluierături ascuţite care sfredeleau timpanele.
— O să te dea afară din fabrică, spuse mama de câteva ori, dar tata n-avea urechi pentru ea.
În cele din urmă se auziră semnalele cunoscute ale postului din Bucureşti şi o voce groasă, metalică, pe care Pistruiatul n-o auzise puiâ atunci, începu să citească proclamaţia Partidului Comunist Român.
— Ce înseamnă toate astea, tată? întrebă Pistruiatul, după ce nu se mai auzi vocea crainicului.
— Că suntem liberi.
— S-a terminat războiul?
— Nu, abia începe. Împotriva cotropitorilor.
— Şi Andrei e liber acum?
— Da.
— Poate să meargă în oraş fără să fie arestat?
— Bineînţeles.
Pistruiatul ieşi din casă şi fugi într-un suflet până în strada Carol. Îi deschise uşa Lucica:
— Iar eşti aici?
Mai înainte ca Pistruiatul să-i fi putut răspunde, apăru şi profesoara:
— Ce-i cu tine, Mihai?
— Vreau să-l văd pe Andrei. Acum e liber, nu mai trebuie să se ascundă.
— Nici nu se ascunde.
— Mă lăsaţi să intru?
— Da, dar Andrei nu-i acasă.
— Nu ştiţi unde s-a dus?
— Nu ştiu. Nu mi-a spus nimic.
— E la primărie, interveni Lucica.
— Tu de unde ştii? se miră maică-sa.
— Am ascultat la uşă când a vorbit cu omul acela. A spus că pleacă la primărie.
— De câte ori ţi-am spus că nu e frumos să tragi cu urechea la uşă!.
— Şi ce a mai spus? întrebă Pistruiatul.
— N-ai auzit ce a spus mama? Nu e frumos să tragi cu urechea la uşă.
Pistruiatul dădu din mâini, apoi salută şi vru să plece, dar profesoara îl opri:
— Unde te duci?
— La primărie, doamnă…
— Stai că vin şi eu.
Intră în casă să se schimbe. Lucica aşteptă să se îndepărteze, apoi se uită drept în ochii Pistruiatului:
— Eşti foarte antipatic!
— Eu? zâmbi Pistruiatul. De ce?
— Pentru că eşti urât şi ai pistrui.
— Da, dar pistruii mei sunt frumoşi.
— Şi câţi ai?
— Şaptesprezece.
— Pe o parte ai şaptesprezece.
— Dacă n-ai fi fata doamnei profesoare…
— Şi dacă n-aş fi?
— Ţi-aş transforma nasul într-un şurub şi atâta l-aş învârti, până n-ar mai rămânea nimic din el.
Lucica se înfurie:
— Să nu mai vii niciodată la noi!
— La tine nici n-aş veni…
— De ce?
— Pentru că ai „şurubul41 prea mic.
Apăru profesoara, o sărută pe Lucica pe obraz:
— Nu deschizi nimănui, ai înţeles?
— Da, mamă…
Ajunşi ia scări.
— Pistruiatul se aplecă peste balustradă şi alunecă până jos. Profesoara îl ajunse din urmă abia în stradă.
— Dar să ştii, îi spuse, eu nu pot călători pe tamponul tramvaielor.
— Ştiu, n-ar fi trebuit să mă dau pe balustradă. Vă rog să mă iertaţi…
Niciodată nu văzuse Pistruiatul atât de mulţi oameni adunaţi la un loc ca în dimineaţa aceea în faţa primăriei. La un balcon, împodobit cu ghirlande de brad, cu steaguri roşii şi tricolore, îl descoperi pe Andrei. Acesta tocmai vorbea. Pistruiatul se opri să-l asculte:
— Cetăţeni, se auzi vocea tunătoare a lui Andrei. Trăim un moment istoric foarte important. România, prin forţele sale conduse de partidul comunist, şi-a recăpătat independenţa. Din acest moment, alături de comunişti, trebuie să se adune toate forţele democratice, toţi cetăţenii cinstiţi ai oraşului nostru. Pentru că numai uniţi vom putea rezista trupelor fasciste cotropitoare. Numai printr-o forţă unită vom putea rezista până la venirea trupelor române care au eliberat Bucureştiul şi cea mai mare parte a pământului străbun!.
Pistruiatul nu mai avu răbdare să-l asculte până la capăt. Se strecură prin mulţime şi se apropie de poarta primăriei. Nu reuşi să se strecoare înăuntru decât în patru labe, aproape pe sub picioarele unora care tocmai intrau. Nu-l observase nimeni. Se ridică şi nu-i veni să creadă ochilor: altfel îşi imaginase el primăria. În hol, peste tot, pe scări, circulau soldaţi şi muncitori înarmaţi, cu bandă tricoloră pe braţ. Într-un colţ erau orânduite paturi în care dormeau câţiva răniţi. Holul primăriei semăna cu sala de aşteptare a gării, numai că aici era mult mai multă agitaţie. Urcă scările spre etaj, ca să-l caute pe Andrei.
Îl întâlni abia spre ora prânzului, în sala mare de consiliu, dar nu se putu apropia de el. Era înconjurat de o delegaţie de femei de la fabrica de textile şi-şi aşteptau rândul mulţi alţii. Pistruiatul se mulţumi să-l privească de departe. Pe la ora două apăru în sala de consiliu un ofiţer cu cască de motociclist, plin de praf. Oamenii îi deschiseră drum, şi când acesta ajunse în faţa lui Andrei, salută reglementar, deşi Andrei nu purta uniformă.
— Să trăiţi, domnule secretar. Permiteţi-mi să vă raportez. Trupe motorizate germane, venind dinspre Ungaria, au trecut graniţa şi se apropie de oraş.
Andrei nici nu clipi. Rămase un timp pe gânduri, apoi se întoarse spre colonelul care stătea lângă el, îl prinse de braţ şi intrară într-un birou alăturat.
