XXXII

ÎN NOUL SEDIU al partidului, instalat într-un apartament chiar în centrul oraşului, pe bulevard, era agitaţie. Iulia Prodan stătea în spatele perdelelor şi privea în stradă, să vadă mărşăluirea trupelor germane. Soldaţii erau obosiţi, prăfuiţi, abia îşi târau picioarele.

În jurul lui Andrei stăteau trei ofiţeri şi un alt activist pe care Pistruiatul îl văzuse şi la primărie. Vorbea Andrei:

— Trupele româneşti nu vor putea fi aici înainte de trei sau patru zile. Până atunci va trebui să rezistăm cum putem. Când spun rezistăm, înţeleg să-i hărţuim pe nemţi să nu se poată organiza. Cu tovarăşii militari am făcut un plan: cei de la fabrica de vagoane vor apăra partea de nord a oraşului şi în special podurile.

Pistruiatul, plictisit de datele tehnice, trecu în camera cealaltă, unde stăteau o mulţime de oameni aşteptând rândul să fie primiţi. Abia trecu pragul şi cineva îl prinse de umeri: se întoarse şi o recunoscu pe doamna Rozeanu. Era îmbrăcată la fel ca atunci pe veranda casei. Ţinea un pachet sub braţ:

— Ce-i cu tine, Urâtule?

— Mie îmi spuneţi aşa, doamna Rozeanu?

— Dar cui altcuiva, băiatule? Păi mai e vreun urât aici în cameră? Nu vezi câţi pistrui ai…

— Andrei a spus că urâţi sunt aceia care au pistrui pe suflet…

— Am glumit, băiete!. Da, ia spune, nu ne porţi tu ghinion?

— Eu? Uitaţi-vă aici! Îşi arătă pumnii strânşi cu degetele mari prinse în palmă.

Doamna Rozeanu râse şi-l bătu pe umăr:

— Andrei e înăuntru?

— Da.

Doamna Rozeanu intră în camera de şedinţe şi Pistruiatul se luă după ea. Tot mai interesant era totul în apropierea lui Andrei. Acesta tocmai spuse unui muncitor:

— Tu, Dobre, vii cu mine la fabrica de hârtie…

— Şi ce apărăm acolo? întrebă mirat muncitorul.

La întrebarea asta ar fi putut să-i răspundă şi Pistruiatul. Fabrica. Doar e proprietatea lui. Andrei spuse cu totul altceva:

— Strada care duce spre podul de fier. Şi, în afară de asta, cu cât îi fărâmiţăm mai mult, cu atât vom rezista mai mult.

Oamenii ieşiră din casă unul câte unul şi, când ajunse şi Pistruiatul în stradă, Andrei nu mai era nicăieri. Îi era ciudă că din cauza doamnei Rozeanu îl pierduse din vedere. Porni spre fabrica de hârtie.

Pe Andrei îl găsi împletind o scară de frânghie ca să poată urca în pod. Când dădu cu ochii de' Pistruiat se încruntă:

— Ascultă, Pistruiatule, acuma nu mai e joacă. Tu n-ai ce căuta aici! Aş vrea să te ştiu în siguranţă. Te duci şi te ascunzi până vin trupele noastre.

— Eu n-am voie să-mi apăr fabrica?

— Nu.

— Mie mi-e teamă că ai să pleci şi nu vom reconstitui niciodată actul de proprietate…

— După ce oraşul va fi liber, îi făgădui Andrei, ăsta vafi primul lucru de care am să mă ocup.

Neconvins, se supuse. Îşi luă rămas bun de la Andrei şi porni spre casă. Ajuns în apropierea pieţii de vechituri, se abătu pe la tinichigeria lui Ciobanu. Găsi atelierul devastat.

— Au fost nemţii şi l-au arestat, îl lămuri o femeie care aduna zdrenţe prin apropiere.

În colţul străzii Semaforului, Pistruiatul se întâlni cu Mircea. Acesta îi făcu semne încă de departe.

— Nu te duduce aacasă, tete caută uun ppopoliţist… Viiino la noi…

— Nu, nu, am unde să mă ascund. Îţi mulţumesc, Mircea!

Nu se duse acasă decât după ce se lăsase întunericul, dar nici atunci nu dinspre stradă, ci escaladând gardurile vecinilor.

Bătu încet cu degetele în geam şi, nu peste mult timp, apăru maică-sa; avea ochii roşii de plâns.

— Cum ai ajuns aici?

— Prin spate, prin grădină.

— Nu poţi să dormi acasă. Vă caută un poliţist. Şi pe tine, şi pe taică-tu. Ce aţi făcut?

— Nimic, mamă! Zău n-am făcut nimic.

— Pentru nimic nu vă caută el…

— Şi unde o să dorm?

— Am vorbit cu tuşa Veronica, te duci la ea. Da să nu ieşi cumva din casă că te omor în bătăi. Aţi înnebunit şi tu, şi taică-tu! Vă caută poliţistul din jumătate în jumătate de oră. Dinspre stradă se auzi un zgomot.

Pleacă, mai adăugă şi închise repede fereastra.

Pistruiatul se lipi de zid, apoi se strecură până în fundul grădinii şi sări gardul. Pusese la timp: pe poarta casei tocmai intraseră doi poliţişti. Pistruiatul îşi continuă drumul. Traversă şi grădina lui Săucan, apoi sări în strada sfântul Cristofor. Strada era îngustă, cu un singur rând de case, în pantă, cu trepte de beton roase de ploi. Tocmai ajunse în colţul străzii, când se auziră primele împuşcături. „Ai noştri44, îşi spuse, şi îi păru rău că împuşcăturile nu veneau dinspre fabrica de hârtie. Auzi tropăit de paşi, se lipi de zid, pe urmă auzi şi claxonul unei maşini. Vru să se întoarcă, dar nimeri exact în braţele agentului Ciupitu. Acesta, când îl văzu, îl înhăţă şi nu-i venea să-şi creadă ochilor.

— Oo, băieţaş, Dumnezeu te-a adus în calea mea. Înseamnă că mă iubeşte. Îi lovi cu pumnul în cap. Ştii de când te caut, mă nenorocitule?! De trei zile. Şi ziua, şi noaptea… Au vrut să mă dea la circulaţie din cauza ta. Păi, uite-te la mine, mă, eu îs de circulaţie? Mă vezi tu pe mine stând în colţul străzii Bolintineanu, hai?. Iar îl lovi. Se auzi o rafală, apoi pe cer apăru o rachetă verde şi după aceea zeci şi zeci de steluţe. Agentul îşi ridică privirile spre cer şi, în clipa aceea, Pistruiatul sări în sus, apucă borurile largi ale pălăriei şi i-o trase peste ochi. Dezechilibrat şi orb, Ciupitu îşi duse mâna la cap şi când îşi scoase pălăria, Pistruiatul nu mai era. I se auzeau doar paşii în întuneric.

Tuşa Veronica locuia în cartierul ceferiştilor: avea o casă mică ascunsă sub nişte salcâmi noduroşi.

Ceasul din turla bisericii Sfântul Augustin bătu de unsprezece ori când Pistruiatul sări gardul mătuşă-sii. Acum rafalele se ţineau lanţ şi se auziră şi primele explozii.

Tuşa Veronica se sperie când îi bătu în geam.

— Cine-i?

— Eu sunt, tuşă Veronica, Mihai.

Mătuşa îi deschise, era îmbrăcată numai într-o cămaşă de noapte lungă, împodobită cu floricele.

— Ce cauţi tu la ora asta aici?

— Mi-a spus mama că umblă un poliţist după noi şi nu e bine să stea bărbaţii acasă.

— Care bărbaţi?

— Păi, tata şi eu…

— A, da, zâmbi pentru prima oară tuşa Veronica. Du-te, spală-te şi hai la culcare!.

— Dar marna nu v-a spus?

— Ce să-mi fi spus?

— Că trebuie să faceţi de mâncare.

— De mâncare? Cui?

— Lui tata. Ştiţi, el e plecat şi mama nu poate să-i facă de mâncare să nu dea de bănuit.

— Bine. Am să-i gătesc mâine.

— Nu mâine, acum. Trebuie să-i duc mâncarea încă în noaptea asta.

— Voi aţi înnebunit. Afară e război şi mă puneţi să gătesc în miezul nopţii. La culcare!

— Nu, tuşico! Dacă nu vrei să găteşti, dă-mi ceva rece. Slănină, pâine, orice dar multă, că nu pot să mă duc în fiecare zi la el.

— Nici nu te duci. Îmi spui unde, şi mă duc eu.

— Nu se poate, tuşico, numai eu cunosc drumul.

Neconvinsă, tuşa Veronica pregăti totuşi un pachet cu afumături…

— Şi spune, te mai întorci astăzi?

— Dacă pot, am să vin. Dacă nu, dorm în fabrica de hârtie.

În drum spre fabrică trecu şi pe la băcănia lui Glass şi-l fluieră pe Calu. Acesta, din cauza exploziilor, era agitat, nu-şi găsea locul. Apăru repede şi se gudură la picioarele Pistruiatului.

— Meştere, azi vei avea o treabă foarte importantă de făcut.

Calu mirosi pachetul din mâna Pistruiatului şi dădu din coadă.

Undeva, în apropierea cetăţii, cerul se înroşi, apoi în spatele caselor apărură şi flăcările. Avea tuşa Veronica dreptate: e război de-adevăratelea. Numai să nu i se întâmple ceva lui Andrei.

Când ajunse în apropierea fabricii de hârtie, trebui să se ascundă, fabrica era înconjurată de soldaţi nemţi şi de o mulţime de camioane militare. De sus, de la luminatorul podului se vedeau trasoarele luminoase ale mitralierei lui Andrei. Soldaţii îşi căutau adăpost în spatele maşinilor, prin gropile săpate de ploi. De undeva, de pe şosea, apăru şi un tanc. Şenilele de oţel alunecau pe caldarâm, scoteau scântei de parcă strada ar fi fost pavată cu pietre de brichetă. Pistruiatul făcu un ocol şi se apropie de fabrică dinspre Canalul morii. Acolo, în albia aproape secată, nu era decât o singură santinelă. Stătea pe un pietroi şi fuma; era bucuros că era departe de bătaia armelor.

Pistruiatul se aplecă spre Calu şi-i şopti la ureche:

— Il vezi pe neamţul acela cu arma? Ăla care fumează! Goneşte-l!.

Calu coborî malul, apoi, când ajunse în vad, începu să latre. Soldatul se întoarse, abia văzu namila gonind spre el, încremeni, pe urmă o luă la goană. Arma rămase căzută jumătate în apă. Pistruiatul nu stătu mult pe gânduri; traversă Canalul şi fugi spre atelierul mecanic. Undeva lătră o mitralieră şi se lumină un geam. Pereţii din apropiere erau ciuruiţi de gloanţe. Când intră în atelier avu senzaţia că nu e singur: rămase nemişcat lângă perete şi aşteptă ca celălalt să se trădeze. Stătuse mai mult de un minut, dar nu-şi auzi decât propria-i respiraţie. Se întrebă dacă nu-i prea zgomotoasă. Când nu mai putu răbda, culese ceva de pe jos, un piron şi-l aruncă în partea cealaltă a atelierului. Pironul căzu pe o tablă, se răsturnă zgomotos şi ecoul se stinse târziu. Nu se auzi nici un alt zgomet. Înseamnă că i s-a părut numai, că nu e singur în atelier. Se ridică şi porni spre bancul de lucru deasupra căruia, prin tavan, se putea vedea în pod. Mai mult bănui decât văzu gaura din tavan. Aşteptă ca afară să răsune armele şi abia atunci îndrăzni să strige:

— Andrei!.

Cuvântul se zvârcoli în atelier pe urmă se stinse. Mai strigă o dată:

— Andrei!.

— Cine-i?

Recunoscu vocea lui Andrei.

— Eu sunt, Pistruiatul. Ţi-am adus de mâncare.

— Stai acolo, îţi arunc o frânghie.

Căzu frânghia şi Pistruiatul trebui s-o caute pipăind prin aer. În atelier era întuneric beznă.

— Te-ai prins?

— Da.

Andrei trase de frânghie şi peste câteva secunde Pistruiatul debarcă în pod.

Andrei părea foarte supărat:

— Am să te bat ca pe un covor. Ce cauţi aici?

— Ţi-am mai spus. Ţi-am adus de mâncare.

Dobre, tovarăşul lui Andrei, stătea culcat pe burtă în faţa unei ţigle scoase. Trăgea de zor. Totuşi interveni în discuţie:

— Mai bine aduceai gloanţe… După câţi sunt ăştia de afară, n-o să rezistăm nici până dimineaţa.

— Nu se poate circula, îl lămuri Andrei.

— Ba da, sări Pistruiatul. Eu cum am venit? Dinspre Canalul morii drumul e deschis.

— Era şi acolo o santinelă. Am văzut-o de sus.

— L-am gonit. Adică l-a gonit prietenul meu.

În colţul celălalt al podului se prăbuşi o grindă.

— Asta-i tun, constată Dobre. Ne-am dus dracului…

— Nu-i tun. Adică e tunul unui tanc, îl informă Pistruiatul. Acum a venit. De ce nu trageţi în el?.

— L-aş gâdila numai. Acolo trebuie o bombă. Şi atunci am trăi ca în rai. Şi noi, şi ei.

— Şi n-aveţi o bombă?

— Nu avem decât dinamită şi aia se manevrează greoi, cu fitil, cu fel de fel de chestii.

— Credeţi că eu nu pot să aprind un fitil?

Andrei îl prinse de umăr şi-l zgâlţâi:

— Tu n-ai învăţat încă la şcoală că nu e voie să te joci cu focul?. Tăcu un timp, pe urmă adăugă: Dar totuşi ai putea face ceva. Să-i anunţi pe ai noştri să ne trimită muniţie… Cel puţin nişte benzi de mitralieră.

— Pe cine să anunţ?.

— Pe Ciobanu.

— Ciobanu e arestat. I-am văzut atelierul devastat…

— Atunci o anunţi pe profesoara de istorie.

— Şi dacă n-o găsesc acasă?

— O găseşti la sediu…

— Mă duc…

Andrei tocmai ridica o ţiglă să poată privi în curte.

— Fii atent, Pistruiatule. Nu văzu când acesta luă un pachet de dinamită cu fitilul pregătit şi o cutie de chibrituri.

Se lăsă în jos pe frânghie şi ajunse la podea când la deschizătură apăru Andrei.

— Ai luat dinamita…

— Ca amintire, Andrei…

— Nu fi nebun! Poţi să sari în aer în fiecare clipă…

— Cu tancul în curte puteţi muri şi voi…

— Pistruiatule!.

Pistruiatul se prefăcu că nu-l mai aude. Se duse la scândurile de la uşa zidită şi privi afară. Nu erau decât vreo patru sau cinci nemţi în apropierea gardului; desfăceau nişte lăzi pline cu inscripţii.

Pistruiatul dădu scândurile la o parte, ieşi şi se culcă în iarba înaltă. Nemţii erau preocupaţi cu lăzile lor ferecate. Se târî până la colţul clădirii şi se ascunse în spatele unor stive de lemne. De aici se vedea gardul, poarta şi tancul. Era în apropierea unui tufiş şi servanţii lucrau cu capacul deschis. Pistruiatul, fără să se gândească prea mult, vârî două degete în gură şi fluieră de două ori scurt. Unul dintre servanţii tancului privi în jur, dar n-avea vreme să cerceteze curtea. Cel din tanc îi spuse ceva şi soldatul îmbrăcat în uniformă neagră porni spre fundul curţii.

Calu apăru aproape târâş. Pistruiatul îl mângâie:

— Dacă mă ajuţi acum, suntem salvaţi. Vezi asta? îi arătă pacheţelul cu dinamită. Trebuie dus sub tanc. Acolo! Arătă direcţia cu mâna şi Calu era să pornească spre tanc. Pistruiatul abia îl putu opri.

— Stai mă, nebunule! nu aşa. Trebuie să duci pachetul sub el. Aprind fitilul, să nu te sperii!. Scoase chibriturile din buzunar şi câinele se retrase un pas.

— Calule, nu fă pe nebunu!. Aprinse fitilul şi întinse pachetul spre Calu. Acesta se foi un timp, dar Pistruiatul îl sili să ia dinamita în gură. Du-te, Calule!. îl laşi acolo şi vii repede înapoi, Du-te!.

Îl împinse de la spate şi privi îngrijorat cum Calu porni spre tanc. Pe la mijlocul drumului Calu se mai întoarse o dată spre el, dar Pistruiatul îi făcu semn să se ducă.

Calu ajunse la tanc fără să fie văzut şi se ascunse între şenile. Te pomeneşti că prostul ăsta rămâne acolo sub tanc! Mai stătu câteva clipe apoi fluieră din nou. Câinele ţâşni de sub tanc, îl văzu şi un soldat, îl strigă, dar nu putu termina fraza. O explozie puternică, de parcă ar fi sărit toată fabrica în aer, zgudui zidurile şi, în lumina puternică, Pistruiatul văzu înotând în aer fel de fel de obiecte, şi oameni. Fugi din toate puterile spre poartă. În aceeaşi clipă se auzi şi cea de a doua detunătură. Suflul exploziei îl trânti la pământ, se ridică şi puţin ameţit îşi continuă goana. Calu se ţinea aproape de el. Mai târziu Pistruiatului îi părea rău că nu putea fi în pod, să vadă faţa lui Andrei.

Poarta casei din strada Carol 35 era închisă. Pistruiatului îi veni să plângă, dar n-avu timp să se tânguie pentru că în colţul străzii apăru un camion militar. Se ascunse în umbra porţii, apoi când camionul dispăru, fără să se gândească prea mult, apăsă pe butonul soneriei. Nu era convins că va apărea portarul, dar dacă vine nu era sigur că o să-l lase în casă. Se ascunse după ieşitura unei vitrine. Trecură vreo cinci minute până auzi cheia răsucindu-se în broască. Rămase nemişcat, apoi când auzi paşii portarului întorcându-se în casă, se repezi la poartă şi vârî un capăt de creion în broască. Repede se ascunse din nou. Portarul se chinui să închidă poarta, dar fără succes. Înjură de câteva ori pe ungureşte, apoi lăsă poarta deschisă. Aşa spera şi Pistruiatul. Totuşi nu intră imediat. Aşteptă câteva minute şi, abia când se convinse că portarul a intrat în casă, se încumetă să intre. Se strecură ca un fur până la etajul întâi şi bătu cu degetele în geam, dar nu-i răspunse nimeni. Îşi luă inima în dinţi şi apăsă pe butonul soneriei.

— Cine-i? auzi după câteva secunde vocea profesoarei.

— Pleşa, doamnă. Mihai Pleşa. Vin din partea lui Andrei.

Ea îi deschise şi Pistruiatul intră în casă.

— Ce s-a întâmplat?

ÎN DRUM spre sediu ocoliră toate patrulele şi uneori fură nevoiţi chiar să se ascundă. Pitiţi. Într-un gang neprimitor, în faţa căruia se opriră câţiva soldaţi, profesoara îl întrebă pe Pistruiat:

— Ţi-e frică?

— Nu. Dar dumneavoastră?

— Mie da, îi şopti profesoara. Era albă ca varul.

— Când sunteţi cu un bărbat nu trebuie să vă temeţi.

— Bărbatul eşti tu?

— Da. Aşa a spus Andrei.

— Dacă a spus el, eşti!

La sediu nu era decât un singur om, mic de statură, cu nişte ochelari cu ramă de baga neagră, care tot timpul se scărpina la ceafă.

— Enache şi Dobre, începu profesoara, au rămas izolaţi în fabrica de hârtie.

— Ştiu. Am încercat să-i scoatem de acolo, dar forţele germane din jurul fabricii sunt prea mari. Am fost de două ori respinşi.

— Dar nu mai au muniţie, interveni şi Pistruiatul.

— Şi asta ştiu. Dar din păcate benzi de mitralieră nu avem decât la tâmplăria lui Ene. Parola e simplă: „Am venit după mort”.

— Şi pe unde vine Ene ăsta?

— În strada Cimitirului.