Camil Mureșan — Imperiul Britanic — Punerea bazelor marelui imperiu

Capitolul V Punerea bazelor marelui imperiu

Până în pragul secolului al XVTII-lea, imperiul colonial al Angliei era încă destul de puţin întins, atât în comparaţie cu al altor ţări – Spania, Olanda – dât mai ales faţă de dezvoltarea; sa ulterioară. Abia isecolul al XVIII-lea reprezintă perioada în care Anglia a^ază, prin cuceriri, temeliile celei mai mari puteri coloniale din istorie. Este şi epoca în care, mai ales spre sfârşitul ei, se produc adlânci transformări în viaţa Imperiului britanic, pe planul structurii sale economice şi politice.

Comerţul cu sclavi

I) up. i încheierea tratatului ide la Utrecht, dreptul de asiento fu concesionat Companiei Mării Sudului. Aceasta încheie, la Iu i,. îmi contract cu Compania regaJlă africană, în baza că-iiiii ni imoştea ultimei dreptul de monopol al prinderii negrieicoastele Africii, cu condiţia de a livra la timp cantităţile contractate de marfă umană. Compania Mării Sudului îşi retransportul şi desfacerea.

Intre cei doi cinici asociaţi surveniră curând neînţelegeri. Mortalitatea negrilor prinşi era extrem de ridicată, încă pe drumul din interior până la coastă, din cauza brutalităţii de neînchipuit cu care îi tratau escortele. Pe ide altă parte, plantatorii spanioli erau foarte exigenţi iân privinţa calităţii sclavilor livraţi, iceea ce atrăgea diupă sine aceeaşi exigenţă din partea Companiei Marii Sudului, faţă de asociata sa. Compania afri-casă se plânse i ă trebuie să prindă totdeauna un număr dublu de negri, pentru a-işi. acoperi îndatoririle contractuale.

Ii protestele sale, în anul 1721 convenţia anterioară fu reensul că la prinderea negrilor se obligau, cu o cotă de i îte o treime, ambele companii, iar a treia parte din numă rul total ii negrilor prevăzuţi în contracte avea să se achizi-

(ioiic/o <lc l. i diferite. îlte companii, s. m chiar de la particulari, cărora li se permite*i”i ista Africii *.

(mu. I,. M

Comerţul cu sclavi, care luă asttel în tecoJul al XVIII-lea un avânt extraordinar, deveni una din pietrele <le temelie ale comerţului, colonialismului şi, într-un tea”, chifti ale industriei engleze. Între 1680 şi 1786, coloniile engleze „Im Indiile de Vest şi America de Nord au importat 2130000 de sclavi negri1. Ce a însemnat această ciforă, tradusă în profil din preţul de 10-15 ori mai mare cu care se vindea un sd. iv în coloniile din America, faţă de preţul cu care era cumpăni în Africa, de ila negustorii miusuilimami sau căipeteinii lood Cheltuielile de transport erau reduse la minimum, sclavii fiind înghesuiţi în corăbii în condiţii îngrozitoare.

Pe aceste profituri s-a ridicat după 1730 – aşa cum s-a mai arătat – oraşul Liverpool, ca al doilea port al Angliei, după Londra. În perioada de maximă intensitate a comerţului cu sclavi negri, portul Liverpool participa cu peste jumătate din numărul total al vaselor engleze angajate în această mârşavă afacere, întrecând cu mult Londra şi Bristol. Între 1783 şi 1793, corăbiile sale au transportat spre America 303737 sclavi, în valoare de 15186850 de lire sterline 3.

Enormele acumulări de capitaluri lichide în Lanoashire 4 se datorează în mare iparte comerţului cu negri practicat de Liverpool. Industria de prelucrare a bumbacului, bazată pe tehnica modernă, de fabrică, al cărei centru a devenit această regiune la sfârşitul secolului al XVIII-lea, s-a întemeiat pe investiţii de capital provcnii din acest comerţ.

El devine ipivotul comerţului englez în emisfera de vest şi un element <U coeziune economică a imperiului. În această perioadă se încetăţeneşte sistemul britanic al aşa-ziselor drumuri de comerţ triunghiulare sau chiar în formă de pătrat. Aceasta însemna organizarea, în condiţiile concrete de atunci, a unui comerţ maritim cu maximum de eficienţă şi profit. Din Anglia, o corabie pleca pe coasta de vest a Africii, ducând produse manufacturate, pe i are le plasa în schimbul unui număr de sclavi negri. De aci, ea crampona marfa vie în Antile, unde era vân-dută cu acele cfytiguri fabuloase, din care se puteau cumpăra port principal Liverpool.

Produse coloniale, încărcând vasul până la refuz, pentru a reveni astfel în Anglia, ide unde circuitul se relua. Uneori în acest traseu se intercala o a patra escala: produsele din Antile erau vândute în Noua Anglie sau Terra Nova, de unde corabia revenea în Anglia cu o încărcătură de cherestea sau peşte uscat K Sclavii negri – forţa de muncă în colonii, din Barbados până în Virginia; vânzarea lor – izvor de fabuloase profituri pentru negustorii englezi şi factor regulator al unei mari părţi din circulaţia comercială a imperiului; profiturile realizate – investite ulterior în maşini, în transformarea bazei tehnice a industriei engleze.

Ce argumente ar mai fi de adăugat, pentru a demonstra ni. isura în care Vechiul Imperiu britanic, în parte şi cel nou urmat, a fost clădit pe sclavaj, acest sistem atingându-işi ipogeul, diip. i constatarea specialiştilor, pe la mijlocul, secolului. iJ XVIII Jc-a?

Prosperii ta tea datorita sclavajului aruncase în letargie sen-iiiidlc de lumatikadbsm, ideţiteptând în schimb voci care merii tţâni ila a proslăvi groaznicul comerţ. Era vremea când oţii puteau ifi auziţi, ca acel presbiter aii unei biserici din NfW [|>i”nt (in America de Nord), muilţumimd lui Dumnezeu în duminică ide idupă 'sosirea unui 'nou vas cu sclavi, pentru încă un transport de fiinţe cufundate, îin beznă a fost adus jiu r-o ţară unde se pot bucura de aWăţătuira Evangheliei” 2. Aceleaşi interese ale marilor comercianţi şi plantatori îl făceau pe lordul Nortlh, unul din cunoscuţii oameni politici englezi de pe la 1770-1780, să constate „cu regret” (?) că „va fi imposibil a se aboli comerţul cu sclavi, deoarece el a devenit într-o anumită măsură necesar aproape fiecărei naţiuni europene…” 3.

Marele şi vânt negru William Du Bois aprecia, într-un arin ol din 1915, că sclavajul a costat civilizaţia africană 100 'de milioane de victime. „Şi totuşi – scria el – oamenii se în-treabS în prezent care pot ifi cauzele ce au dus; începând din Uiull 1600, la stagnarea culturii în această regiune!” 4

AlpEteus W. Hunton, Destinele Africii, Bucureşti, 1960, f |J

Rf „in a 1.1 CoupUnd, The British Ant'fSlavcry Move ti, i ii i, l In, | rx, i p

Unii, mai puţini la început, apoi, treptat, tot mai mulţi, şi-au pus însă de pe atunci întrebări cu pi ivire ta soarta negrilor, încă din veacul al XVII-lea au apărui ţi proteste. Quakerii şi, în genere, sectele nonconforimiste 1 anglc/r. iu I”„m cele din-tâi comunităţi care au repudiat, din principiu, sclavajul. În perioada 1670-1690, dând quakerii formulează primele ini runiări la adresa comerţului cu sclavi, ei reprezentau foxtnu i nică, mistică, în oare degenerase spiritul de revoltă socială. ii unor elemente populare – mici meseriaşi, fermieri – drept consecinţă a înăbuşirii luptei lor de către burghezie şi nobili mea îmburghezită, în ultimii ani ai revoluţiei engleze şi în perioada Restauraţiei.

Filosoful Locke, exprima în primul său Tratat despre guvernare, apărut în 1689, rezerve foarte diplomatice faţă de sclavaj, oonsiderându-1 o stare omenească aşa de total opusă temperamentului generos al naţiunii engleze, îneât „e greu de crezut că un „englez” şi, mai mult decât atât, un „gentleman”, ar fi capabil să pledeze foi favoarea sa” 2.

Locke era, pe tărâm (politic, reprezentantul compromisului burghezo-aristocratic pe care se baza regimul instaurat în Anglia după lovitura de stat din 1688. Cuvintele sale, foarte precaute de altfel, anticipează, în problema sclavajului, atitudinea filosofiei veacului al XVIII-lea, de condamnare a acestui fenomen social de pe poziţii limitate.

Incluzânid fenomenul colonial, cu ororile sale din perioada umulării primitive a capitalului, în perspectiva generală a acului al XVIII-lea, acest veac ne apare violent contradic-riu. IEI este, incontestabil, „veacul luminilor”, al ideilor pre-stitoare de profunde prefaceri sociale, de ascuţită critică din partea burgheziei înaintate 'âmpotriva regimurilor feudalo-ab-solutistc. Polemica politioo-socială a veacului, susţinută de intelectualitatea burgheză, se plasa însă, formal, pe o poziţie ra-tionalist-nui.il ii i, ce transpunea contradicţiile concret istorice dintre vechi fi nou, dintre feudalitate şi burghezie, în planul valorilor morale eterne, imipunându-se faţă de corespondentele lor antinomice. „I uininiştii” reprezentau burghezia, cu

XVII-lea şi mai târziu, în numeroase secte, cărora li se dădea această denumire globală.

concepţiile ei idespre societatea viitoare, modelate conform intereselor sale, în luptă cu feudalismul în destrămare. Dar ei vedeau această luptă în perspectiva abstractă şi absolutizantă a triumfului Raţiunii şi Adevărului asupra dogmatismului şi ignoranţei, a Binelui asupra răului, a Justiţiei asupra nedreptăţii, a Frumosului asupra barbarei lipse de gust.

Cu toate aceste limite, cu toată greşeala de a reduce evul mediu şi feudalismul la un fel ide „accident milenar” în dezvoltarea firească a societăţii, luminiştii sunt autorii unei ideologii, ai unei întregi literaturi filozofico-politice de o netăgăduită valoare progresistă.

Din ipuinotull de vedere care ne priveşte aci, ei sâint oamenii din rândul cărora s-au ridicat, în secolul al XVTII-lea, glasuri de protest mai hotărâte şi mai de prestigiu, împotriva colonialismului şi A metodelor sale, împotniva sclavajului în primul rând. Dreptul la dominaţie asupra popoarelor de altă rasă pe care şi I au arogat albii a fost condamnat de Diderot, ilustrul reprezentant al enciclopediştilor francezi1.

Enciclopedia (însăşi exprimă în unele articole ale sale con-ringerea că, mai devreme sau mai târziu, coloniile se vor elibera.

*) vehementă stigmatizare a sistemului colonial e cuprinsă i abatelui Raynal, intitulată Istoria filosofică şi poli-in, i.1 comerţului şi aşezărilor europene în cele două Indii. Ea a CUno* ui un mare număr de ediţii şi o largă circulaţie*.

În Anglia, Jonathan Swift – „inventatorul ironiei”, cum I.1 numit Taine – lârasoria ila sfârşitul celebrei sade cărţi Călătoriile lui Gulliver, apărută în 1726, o pagină care ar putea fi semnată şi în zilele noastre de orice om cu vederi înaintate, con-damnând colonialismul: „Să ne închipuim următoarele – scrie Swift. Nişte piraţi sunt aruncaţi ide furtună în locuri necunoscute; în cele din unmă, un marinar, cocoţat iân vârfuil catargului, descoperă pă-mânt; piraţii debarcă pe ţărm cu gândul de a prăda şi jefui; aici ei fntâlnesc un popor paşnic, care-i întâmpină cu multa bunăvoinţă; piraţii dau ţării un nume nou, în numele regelui juni stăpfnire ipe acest pământj ridică o seândură putreda sau o piatră care. i uninteascăiinarele eveniment, omoară i îteva zeci i i i i. I,. /'

! > i. M i u' o, „/cit., p. 195.

de băştinaşi, iau cu ei câţiva, ca să-i arate în dreapta şi în stân-ga, iar apoi se întorc acasă, unde li se iârtî toate nelegiuirile făptuite. Şi astfel începe o nouă dominaţie de <li<-|>i divin. Cu primul prilej, sunt trimise acolo corăbii, băştinaşii sâni alungaţi sau nimiciţi, căpeteniile lor sunt supuse la cazne efl lS ilrstăi-nuiască locul unde se găseşte aur, toate crimele şi nelegiuirile sunt îngăduite, în vreme ce pământul e stropit cu sângele loi torilor; iar această tnârşară hoardă de măcelari, folosita îmi o prea sfântă expediţie, se numeşte o colonie modernă, întemeiaţi pentru a converti şi civiliza un popor idolatru şi barbar”.

Swift continuă, ridicând ironia la culmile fineţei: „Mărturisesc însă că această descriere nu are nici în clin, nici în mî-necă cu poporul britanic, care poate fi dat pildă lumii întregi pentru înţelepciunea, spiritul de dreptate şi grija deosebită de care dă dovadă (în întemeierea coloniilor; pentru daniile generoase, pe care le face întru răspândirea religiei şi a învăţăturii; pentru strădaniile depuse în alegerea preoţilor evlavioşi şi destoinici care să propovăduiască creştinismul; pentru grija de a trimite din patria mumă în provinciile noi cât mai mulţi oameni cumpătaţi şi cinstiţi; pentru/felul nepărtinitor în care împarte dreptatea, numind în administraţia civilă din toate coloniile funcţionarii cei mai destoinici, cu desăvârşire străini de orice fel de corupţie, şi, ca o încoronare a tuturor acestora, trimiţând pe cei mai pricepuţi şi virtuoşi guvernatori, al căror unic ţel este fericirea poporului pe care-1 cârmuiesc şi cinstirea regelui, stăpânii lor.

Cum însă băştinaşii ţărilor zugrăvite de mine nu par de fel să dorească a fi cuceriţi şi înrobiţi, ucişi sau alungaţi de colonişti, şi fiindcă ţările lor nici nu abundă în aur, argint, zahăr sau tutun, mi-am îngăduit să cred că nu sunt vrednice să ne deştepte interesul sau să ne stârnească zelul şi vitejia noastră” '.

Virulenţa acestui fals elogiu al colonialismului englez e subliniată prin faptul ca în anii de elaborare a Călătoriilor lui Gulliver (cu începere di' prin 1714), viaţa publică în Anglia a înregistrat răsunătoare scandaluri de fraudă şi corupţie din partea unor mari companii comerciale interesate în afaceri coloniale, ca de pildă a „Campaniei Sudului”.

Cucerirea Canadei

Perioada ide apogeu a coloniilor de plantaţii şi a comerţului cu sclavi a coincis, un timp, cu o relativă acalmie a expansionismului britanic, până la mijlocul secolului al XVIII-lea. Acalmie în vremea căreia se acumulau capitaluri, creştea producţia manufacturieră, comerţul maritim se lărgea, totul indicând pregătirea pentru un nou salt înainte. În mentalitatea marii burghezii engleze, reprezentată de partidul whig, succesele comerţului şi exploatării coloniale întăreau convingerea că „viitorul Angliei” rezidă în promovarea intereselor sale economice dincolo de mări. În 1740, James Thomson compune versurile: „Rule Britannia, rule on the waves…” (Stăpâneşte Britanie, stă-ctfneşte peste valuri…), oare vor deveni imnul naţional şi simbolul imperialismului englez. Un cântec anonim de pe la mijlocul secolului numea corăibiile: „The wooden walls of En-gland” (/iiluriile de llemn ale Angliei)1.

Războaiele „comerciale”, pentru expansiune colonială, avfnd ca principal inamic Franţa, fură reluate de burghezia i l. i o scară şi imai largă. Marea lor imiză au fost Canada >i India, cucerite în timpul războiului de şapte ani (1756-1763).

Numele Canada, de origine indiană, provine, probabil, de i re şi un mic teritoriu din valea inferioară a fluviului SI. I aiuronţiu 8. S-ar iputea isă fii însemnat, în limba triburilor indiene ilocallnice,. chiar „aşezare”, în genere3.

Explorată mai întâi de navigatorul şi corsarul francez Jac-Cartier, între 1534 îşi 1542, valea Sf. Laurenţiu a devenit colonie franceză, sub imunele de Noua Finanţa 4. Până la 1663 a aparţinut unei companii comerciale, iar de atunci a devenit colonie a coroanei. În preajma anului 1760, populaţia ei de emigranţi 'francezi se ridica ila 60-65000 de locuitori5.

Quebec, pe afluind cel mai mare oraş al coloniei, avea între 5000 şi 7000 de locuitori. În ansamblu, Noua Franţă fusese destul de neglijată de metropola ei. Regimul feudal-absoluti

Brii >/>. Cit., pp. 71-73. 1 n i i ii Zienen, Canaâianism. Zur Genesis der Kanadischen „Historische Zeitschrift”, 1934, voi. 150, caietul 3, p. 500. Tghidovic i, op. Cit., p. 323.

Din Franţa, dominat de interesele şi mentalitatea aristocraţiei, n-a ştiut pune în suficientă valoare resursc-l. N estej ^iri, întrevăzute un moment de Colbert, remarcabilul ministru de finanţe al regelui Ludovic al XlV-lea. O personalitate de inteligenţa lui Voltaire vorbea în derâdere de Canada, de cei „câţiv. i siân-jeni de zăpadă” pe care Franţa îi poseda acolo 1.

Ciocnirile anglo^franceze pentru Canada începuseră mai demult. În 1713, englezii, prin pacea de la Utredht, făcu prima breşă în aceste colonii, luând Franţei Terra Nova şi Aca dia, a cărei parte de răsărit a fost botezată Noua Scoţie.

Pacea de la Utrecht a restabilit, de asemenea, un echilibru o delimitare iântre zonele de interes ale marilor companii pentru comerţul cu blănuri, care activau în interiorul Canadei, la nord şi nord-vest de marile lacuri: Compania engleză a Golfului Hudson şi companiile franceze, având sediul la Montreal şi în alte localităţi. Până la 1713, francezii au dominat ipe concurenţii lor englezi în acest comerţ şi, în genere, în acţiunile de pătrundere în interiorul continentului 2.

Îsn timpul irăzboiuliui de succesiune lla tronul Austriei (1740- 1748), coloniştii din Massachusetts capturară marele fort francez Louisbourg, în 1745, care fu însă restituit la încheierea păcii de la Aachen, în 17483.

Compromis provizoriu. În 1749, ca o contrapondere a iăbaurgului, ooiloniştii din Noua Scoţie (înfiinţară oraşul alifax, punct de plecare al unor noi hărţuieli cu francezii, ale r colonii erau situate mai (în interiorul continentului. O fardare diplomatică anglo-franceză a fost urmarea acestor Lcursiuni; în ianuarie 1751 se încheie un fel de armistiţiu între colonişti, diferendele de hotar ce prilejuiseră ciocnirile urmând a fi rezolvate pe calea tratativelor, de guvernele en-gjlez şi france/. '.

[1959], p. 37.

Datorat atragerii de partea ei a unor iscusiţi agenţi francezi. Cf.

Harold A. Innis, The Fur Tra. de în Canada. An Introduction to

Canadian Economic History, ed. A Ii-a [Toronto], 1956, p. 49.

Coloniştii englezi de ipe coasta Atlanticului, din Noua Anglie, Penmsylvania îşi Virginia, alimentau aceste incidente, ei fiind dornici să se extindă spre apus, în dauna posesiunilor franceze. În vederea pregătirii acestei expansiuni, a întăririi coloniilor pentru lupta cu francezii, avu loc, la Congresul de la Albany, în iunie 1754, prima încercare de federalizare a lor, încurajată şi ide Anglia, dar momentan nereuşită, din cauza precumpănirii sentimentelor iparticulariiste şi a intereselor locale în rândurile a numeroşi delegaţi la congres *.

Chiar în timpul când aveau loc lucrările Congresului de la Albany, se desfăşurau, în valea fluviului Ohio, aproape de Fortul Duquesne, ciocniri între coloniştii englezi şi francezi, prin oare a încăput, neoficial, războiul colonial purtat de Anglia Şi Franţa iplână flin 1763. Un detaşament al coloniştilor en-glezi, comandat de George Washington, a fost obligat să capi-iuli/c iân primele zile ale lunii iulie.

În 1755, incidentele reîncepură, cu vădite intenţii provocatoare „lin pointea Anigliei şi a coloniilor sale. La uin an după i apitularea lui Washington, aproape în aceleaşi locuri, englezii lUteriră o altă înfrânigere, cu mult mai grea deoât precedenta. <. inel, ! Iul Braddock, trimis în sprijinul coloniştilor, în fruntea unui detaşament ide itnupe alle metropolei, aşi pierdu viaţa cu i. i ocazie 2.

Flota engleză captură vase franceze ipe coasta Newfound-l. ind-ului, ceea ce duse la ruperea relaţiilor diplomatice între rele două ţări. Un atac fu declanşat de coloniştii din Noua Scoţie asupra Acadiei de vest, franceze, ocupând-o şi ailuingând în masă pe coloniştii francezi de aci.

A fost cea mai mare dispersiune forţată de populaţie europeană în istoria Lumii Noi. Acadienii au fost transportaţi în cele 13 colonii de pe coasta Atlanticului; unii au ajuns în An-gilda, iar o mică pamte au irauşit să se repatrieze în Franţa. Înşişi istorii M englezi şi americani condamnă unanim şi cu severitate inuman 3.

In noiembrie 1755 surveni ordinul guvernului englez de captură a tuturor vaselor franceze, unmat de un ultimatum p ' Ikidtm, pp

M ui.i. Pp -II I

Oipi o a '0-31, 39-41, 94-96.

Kidt urm francez, respins, şi de declararea oficiali „ ştirii de război, la 10 ianuarie 1756 *.

Tot în aceşti ani, 1754-1755, Anchany I [endl v fScu, pentru Coimpania Golfului Hudson, a doua încercare <!' explorare a interiorului Canadei centrale, după cea a lui Ktltey, <lin 1690-16922.

Început sub auspicii destul de sumbre – în mai 1756 en glezii pierdură insula Minorca, din Mediterană, pentru cuc In tras la răspundere, condamnat şi executat amiralul Byng – i boiul intră lântr-o fază favorabilă Angliei cu începere din 1758.

Conştiente de cartea pe care o jucau – consolidarea domi naţiei mărilor, cucerirea unui mare imperiu colonial şi înfrângerea Franţei, ultimul concurent redutabil din această perioadă – clasele dominante engleze au făcut un efort financiar excepţional pentru a obţine victoria. El este ilustrat mai cu seamă de construcţiile navale, desfăşurate într-un asemenea ritm, înoât între 1758 şi 1761 flota de război britanică fi-a sporit efectivele de la 136 la 350 de vase 3.

Extraordinară a marelui lider whig, William Pitt-senior, primul ministru din acest timp. In istoriografia britanică numele lui este asociat cu victoriile care pun bazele „marelui imperiu”.

În 1758, englezii cuceriră Louisbourg şi Fort-Duquesne, acestuia din urmă schimbându-i numele în Pittsburgh4. Dar anul 1759 le aduse cele mai mari succese. Într-o scrisoare către Pitt, cineva îl numea „The greatest year England ever saw” (Cel mai măreţ an pe care Anglia 1-a văzut vreodată). Armata şi flota engleză de sub conducerea generalului Wolfe cuceriră, la 18 septembrie 1759, oraşul Quebec, capitala Noii Franţe, după un asediu memorabil, la sfârşitul căruia, în lupta decisivă de pe „Colinele lui Abraham”, îşi pierdură viaţa şi Wolfe, şi Montcalm, guvornatoruil generali francez 5.

Reechipate în serviciul marinei engleze. Totuşi, efortul construcţiilor rămâne însemnat; de pildă, între mijlocul anului 1758 şi începutul celui următor au fost lansate 40 de vase noi. Cf. G i p s o n, op. Cit., VIII, pp. 3-4.

Op. Cit., pp. 115-117 şi urm.

Pe o fregată idim filată care asedia Quebac^ul se afla, ca timonier, şi James Cook, viitorul renumit explorator al Oceaniei l.

Aproape un an mai târziu, la 8 septembrie 1760, englezii cuceriră şi Montreal, terminând în scurtă vreme ocuparea posesiunilor continentale franceze din Canada îşi valea Ohio 2. Tratatul de pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1763, le-a confirmat posesiunea acestor cuceriri, care sporeau considerabil suprafaţa domeniului colonial britanic în America de Nord s.

Un ultim protest împotriva noii situaţii veni din partea marii confederaţii de triburi indiene din valea superioară a fluviului Sf. Laurenţiu, închegată sub conducerea viteazului şef Pontiac. Această confederaţie de triburi dezlănţui o răscoală

Lerală contra ocupanţilor englezi, în martie 1763. Eu fu ÎmImiii. i, după iluipte grele, care.au durat ipâmă în septembrie 1764 *.

Începutul cuceririi interiorului Indiei

Timp de trei decenii după tratatul de la Utrecht, stăpânirea în India n-a înregistrat modificări teritoriale. I ii 1717, Compania Indiilor dbţinu din partea Marelui Mode la Delhi un privilegiu comercial care o scutea de plata v. iiiulor interne, în Bengal5. Din cauza slabei autorităţi a puterii centrale 6, ipriviilegiiull rămase fără valoare (practică, până când campania nu a dus tratative în acest sens şi cu feudalii hinduşi din Bengali7. Ea a căutat să se alieze cu aceştia, împotriva puternicei uniuni de principate a maraţilor, formată în prima jumătate a secolului al XVIII-lea în centrul şi vestul poniimsiiiilei indiene, uniiune ostila carrapanaei, aimeninţând mai ' CHBE, VI, p. 144; Maghidovici, op. Cit., p. 597.

:' M ii r c t, op. Cit., p. 524.

'A. I.itii Shortt – Arthur G. Doughty, Documents conctrnant l'histoire constitutionnelle du Canada, 1759)-1791, Ottawa, 1911, |M.: ; 69.

I d v 11 >l e s, /” Ituttlc of Plassey…, p. 21.

Ima, pradi anarhiei feudali ' M ii i < i, op, i a., p. H4.

Ales Bombay-ul, iar în 1741-1742 Madi as ji (lalcutta. Maraţii aveau §i o fliotă, ou care făceau piraterii

Privilegiul de monopol al companiei a fost reînnoit în 1730, fără modificări, în ciuda unor atacuri violente dezlănţuite cu această ocazie împotriva ei de opoziţia parlamentar.i. Reînnoirea privilegiului, ca şi atacurile opoziţiei, compania şi le câşti-gase datorită sprijinului financiar acordat de ea guvernării lui Robert Walpole (1721-1742), unul dintre foarte abilii lideri whigi din această perioadă, dar aspru criticat pentru corupţia prin care se imenţinea la putere. Banii folosiţi de Walpole pen tru a-i cumpăra pe deputaţi şi a-şi asigura astifel majoritatea parlamentară necesară au provenit, nu o dată, din fondurile companiei. La fel, ea a contribuit cu sprijinul său financiar la lichidarea scandalului izbucnit în unma falimentului fraudulos al Companiei Mării Sudului (1719) şi la redresarea ifinanciară a acesteia, în care erau, de asemenea, interesaţi membri influenţi ai partidului whig 2.

Între 1726 şi 1736, campania duse tratative cu China, fără a reuişi nici acum să-şi stabilească la Amoy şi Ningpo comptua-rele pe care le dorea 3.

În toată iprima jumătate a secolului al XVIII-lea, relaţiile comerciale idintre Anglia şi India au avut un caracter unilate ral, prima fiind importatoare, iar a idoua exportatoare. Rezul tatul era un flux accentuat de metal preţios din Anglia spre

Asia, stârnind alanmă în cercurile financiare londoneze şi ata curi la adresa Companiei Indiilor. Se poate considera că ten dinţele a de a realiza cuceriri în interiorul Indiei au fost generate d” interesul de a-şi procura mărfuri prin contribuţie forţată, deci Iară a mai fi nevoie să le plătească, sau de a ob ţine, pe aceeaşi cale, mijloace băneşti care să fie folosite pentru achiziţia mărfurilor orientale. Cucerirea Indiei se integrează într-un efort de echilibrare a balanţei britanice de plăţi, prin transformai onomiei de circulaţie” care a caracterizat până atunci activii ai e. i Companiei Indiilor, întro economie tish Empire, I, pp. 62-63.

Ipriiu-zis „codani a Iii” 4.

Aceleaşi tendinţe se profilează în activitatea Companiei franceze a Indiilor Orientale, fondată în 1664. Guvernatorul posesiunilor acesteia din India, Dupleix, a fost, de fapt, cel dintâi care a încercat să realizeze extinderea administraţiei sale în interior, pentru a adăuga astfel la veniturile comerciale pe acelea provenite din impozitel. De aci a pornit agravarea bruscă a relaţiilor anglo-franceze în India. Între cele două companii rivale au început ilupte care au durat, cu întreruperi, aproape două decernii. Ele erau alimentate şi de situaţia din Europa, unde se desfăşura laşa-muimitul război de succesiune la tronul Austriei (1740-1748), în cadrul căruia cele două ţări se aflau în tabere opuse.

Ostilităţile din Europa au dat ocazie lui Dupleix să ocupe oraşul Mulras, în 1745. Francezii cerură guvernatorului englez al companiei achitarea sumei de 420000 de lire sterline, pentru a-1 restitui. Deşi compania a achitat suma, Dupleix refuză retrocedarea Madrasului, pe motiv că termenii condicilor de răscumpărare a oraşului fuseseră stabiliţi fără consul-

(ii, u est episod au început războaiele din Carnaţie, pentru dominaţia isupra acestei regiuni din sud-estul peninsulei indi- oare s-au prelungit şi în intervalul de pace dintre Anglia >i Franţa (1748-1756), ca o afacere particulară a Companiei [ndiilor.

I.i încheierea păcii de la Aachen (1748), Anglia restitui Franţei Louisbourg şi insula Cap Breton, în Canada, primind în schimb Madrasul. Dufpleix nu se (grăbi 'ânsă cu executarea acestei clauze a 'trasatului, astfel că flota engleză putu reintra în posesiunea oraşului abia la 1 septembrie 17493.

În anii următori, Dupleix duse o politică activă ide extindere a influenţei franceze în Deccan şi Carnaţie, amesteeându-se în rivalităţile dintre principii indieni. Compania engleză căută din răsputeri să-i contracareze acţiunile, prin aceleaşi metode.

(lonflictul pentru Carnaţie se ascuţi din nou, în 1751-52.

El determini v. uvernele Angliei şi Franţei la noi tratative, înI” li Î6 decembrie 1754 prin aşa-zisul „tratat al lui Gode- ' I ' op ai i' 200.

//. I. P. 1 M ii i i i, i. /', ii. |i ISO.

Heu” 1, care a îniseminat um succes pentru englezi. Franţa rechemă) pe Duipleix şi renunţă la [politica ai nv. i, de expansiune, a acestuia în India 2.

Atitudinea conciliatoare a Franţei venea prea lâr/. iu. In iulie 1754, alegerile parlamentare din Anglia diduseră 1 ÎŞtig de cauză grupării agresiv-expansioniste a whig, în frunte cu Pitt-senior.

Izbucnirea războiului de şapte ani a (permis Companiei In diilor să-'şi realizeze ţelul eliminării influenţei franceze ţi al lărgirii teritoriale a posesiunilor sale, spre interior.

Robert Clive, cel mai energic, dar şi unul din cei mai necinstiţi funcţionari superiori ai companiei – comandantul forţelor ei militare – şi-a câştigat renumele de „cuceritor al Indiei”.

Nababul din Bengal, aliat cu francezii, ocupă Calcutta în iunie 1756. Clive o recuceri în februarie 1757, iar în martie 1757 ocupă Chandernagor, posesiune franceză în delta Gangelui. La 23 iunie acelaşi an, el obţinu o mare şi nesperată victorie asupra trupelor franceze şi ale nababului din Bengal, la Plassey. Această bătălie a deschis englezilor stăpânirea Bengalului. Centrul de greutate al iluipteilor se deplasă din inou îm Carnaţie. Guvernatorul francez Lally-Tolendal asedie Madrasul, dar fără succes (inoiemibrie 1758-februarie 1759), ceea ce consolida situaţia englezilor şi în această parte. Ei trecură la ofensivă şi, la începutul anului 1761, cuceriră Pondichery, cel mai important punct de sprijin al francezilor, ia sud de Madras 3.

Lndiilor şi-a concentrat iot mai mult atenţia asupra expansiunii în Bengal şi sudul Indiei. In ichimb, în 1755, ea abandonează ultima sa factoric din Sind, zona vinarii fluviului Indus în Marea Arabiei, unde începuse activitatea sa, iniinte cu mi secol şi jumltate. R. A. Huttenback, The French Thrcu to Indii and British Rtlations with Sind, în „EHR”, aflat între 1755 şi 1761 în India, i gftlit ocazia, în timpul acestor ani tulburi, de a colecţiona numeroase manuscrise indiene. Aducându-le în

Europa şi publicându-le, cu începere din 1771, el şi-a câştigat un mare merit în dezvăluirea comorilor gândirii şi literaturii vechi indiene. Cf.

Dupuis, op. Cit., pp. 227-228.

Ca şi în Canada, partida era jucată. Încheierea războiului de şapte ani îşi tratatul de la Paris au însemnat sfârşitul oricăror veleităţi de expansiune franceză în India, reducerea definitivă a posesiunilor Franţei la oâteva oraşe ide pe coastă şi mină liberă pentru Compania Indiilor Orientale pentru a se extinde în interior. Speculând împrejurarea că unii feudali indieni sprijiniseră pe francezi, compania a acaparat provinciile Bengal, Bihar şi Orissa l. Ea era acum stăpână, de fapt, pe toată coasta apuseană a golfului Bengal.

„Evenimentele din timpul războiului de şapte ani – scrie Marx – au transformat Compania Indiilor Orientale dintr-c putere comercială într-una militară şi teritorială. Atunci s-au pus bazele actualului Imperiu britanic în Orient2. Aceeaşi pă-rere o împărtăşesc şi istoricii mai noi. „De acum înainte, Imperiul britanic este constituit şi Londra e capitala sa… O eră nouă se deschide, pentru lumea anglo-saxonă” 3.

I/Jilirobită de iafgairai, iân ilupta ide la Fanipat4. „Puterea su-l'irin. i, i Marelui Mogul – scrie tot Marx zugrăvind această litate – a fost înfrântă de viceregii săi. Puterea viceregilor a fost înfrântă de rnaraţi. Puterea rnaraţilor a fost înfrântă de afgani şi, în timp ce lupta tuturor împotriva tuturor era în toi, britanicul năvăli în ţară şi avu posibilitatea să-i subjuge pe toţi” 5.

' In delta Gangelui şi la vest de aceasta. I i r I Marx, Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, I' 1. I 1 i p p e S a g n a c, La fin de l'ancien regime et la revolutior,”„,. (/6J-775.9; Paris, 1941, p. 39 [Col. „Peuples et' civilis tion ' „rol. XII].

' Dup ui s, op. Cit., p. 207; Gipson, op. Cit., IX, pp. 293-294; I i i i < li l n d, Ilistory of Freedam Mavcmcnt în India, voi. I [Delhi, 1961 |, pp. 59-62.

I r I Mirj, Rezultatele viitoar* ale st&ptmrii britanice în India, în i)/< „- voi '), p. 230.

Organizarea şi dezvoltarea noilor colonii. Canada

Guvernarea Canadei şi dezvoltarea sa interni, după cuce-irea ei de către englezi, a ridicat o delicată problem. i pentru dministraţia britanică. Pentru întâia dată ea trebui. i izeze o colonie în care populaţia era formată în mare parte în emigranţi europeni, însă de altă naţionalitate decâl gleză. Din această cauză, autorităţile britanice au fost obli gate să recurgă la metode mai suple de introducere a noilor egi şi instituţii.

Proclamaţia regală din 7 octombrie 1763, prin care s-au bazele regimului britanic în Canada, manifestă un spirit e moderaţie faţă de coloniştii francezi. La fel şi instrucţiunile către iguvernatorii provinciilor, recamandând, de pildă, asigurarea (libertăţii cultului romano-catolic *.

Până în august 1764, Canada rămase sub regimul administraţiei militare, împărţită iâm itred regiuni: Quebec, Trois-Ri-ieres şi Montreal. în fruntea dor fură numiţi ofiţeri aleşi cu grijă reputaţi ca persoane ou tact, buni cunoscătorii ai limbii franceze. În sensul acesta s-ia iremarcat îm mod deosebit guvernatorul provinciei Quebec, James Mimray, care, după desfiinţarea regimului militar, şi-a continuat exercitarea atribuţiilor, fiind designat ca guvernator civil. Atât el, cât şi lunmaşul său, Guy Canleton, au procedat cu precauţii pentru susceptibilitatea canadienilor francezi faţă de introducerea legilor engleze – Aceasta nemulţumi pe cei dintâi emigranţi englezi, vreo 400 de familii de comercianţi venite mai ales din coloniile Noii Anglii şi aşezate ila Quebec şi Montreal. Nu se. ajunse însă deocamdată la o fricţiune politică propriu-zisă, din cauza numărului mic al noilor veniţi, ce Ie infirma pretenţiile ca legislaţia să se modeleze după vedenie şi interesele lor, ale „vechilor supuşi”, iar nu după ale zdrobitoarei majorităţi ale „noilor supuşi” – franco-canadienii 3.

K e n n e d y, Documents of the Canadian Constitution, 1759-1915, Toronto, 1918, pp. 31-32.

„Quebec Act” în 1774, guvernul englez opta făţiş pentru menajarea noilor suipuişi. Eil emise aşa-mumitul „Quebec Act”, prin care se reintroducea [legislaţia civilă franceză, se inumea (pe lingă guvernator un consiliu de 17 până la 23 de membri dintre notabilii coloniei, se garanta libertatea cultului catolic şi, în fine – prevederea cea mai efemeră – se confirma alipirea la Canada a teritoriului situat între Alleghany şi Mississippi, la nord de afluentjull acestuia, Qhio l. Labradorul, (până atenei dependent de Newifaundland (Terra Nova), fiu de asemenea itrecut sub administraţia Canadei 2.

Quebec Act; a conurjibuit imiuilt tla precipitarea izbucnirii războiului de eliberare al celor 13 colonii engleze de pe coasta Atlanticului, de mai multă vreme nemulţumite de politica metropolei, iar acum indignate şi mai mult de favoarea teritoriala aoordaită Ganadei3, care de răpea posibilitatea expansiunii spre apus.

In * Iniinb, Quebec Act a atenuat molt regretele canadienilor francezi şi i-a adus la mai bune sentimente faţă de Anglia.

Oastă, s-a putut astfel vedea spectacolul ciudat al celor mai hi colonişti englezi luptând împotriva patriei lor de origine, în vi dine ce coloniştii francezi, supuşi ai Angliei numai de câţiva. un, s-au ferit de a-i leza interesele. Ale ei, dar şi ale lor… în ni dobândirii independenţei tuturor coloniilor din America de Nord, canadienii francezi – mai puţini de 100000 – ar fi fost rqpede dizolvaţi în masa celor 1500000 de englezi de pe coasta Atlanticului. Dimpotrivă, rămâriând sub stăpânirea Angliei – singură, sau, î-n orice caz, ki calitate de colonie separată – aveau şansa de a se păstra ca individualitate etnică, întrucât lucrul pe care l-ar fi dorit cu adevărat – revenirea li Franţa nu se profila ca posibil, franco-canadienii au ales, din soluţiile ce le rămâneau, pe cea mai puţin rea: loialitatea fdţă de Anglia. Dar fără entuziasm.

Clâmaţij regali din 7 octombrie 176T. /'/. VI, p. 145.

I bona m 11ii. I provim ia Quebei >M

Războiul american de independenţi şi urmările sale pentru Canada în noiembrie 1775, revoluţionarii americani ocupări Mont-reail, dar eşuară în faţa Queibec-oiikiii, după un asediu care a durat din decembrie 1775 până în mai 1776. In iunie an, ei trebuiră să evacueze definitiv întreaga Canada. Neutra litatea foarte corectă observată cu acest prilej de popula 1,1.1 franceză a şi satisfăcut, dar a şi indispus uşor pe englezi, (iu vernatorul Carleton declara: „iNu ai nimic de temut din partea lor, în perioade de linişte, şi nimic de aşteptat, în clipe de nenorocire” 1.

Independenţa dobândită de cele 13 colonii americane avu adânci consecinţe pentru viaţa internă a Canadei. Elementele filo-engleze din aceste colonii, aşa-numiţii „loialişti”, neaccep-tând să trăiască în noua republică burgheză independentă, Statele Unite ale Americii, se strămutară în masă în Canada. Vreo 35000 de asemenea „loialişti” se aşezară în Noua Scoţie, iar alţi vreo 20000, în valea superioară a fluviului Sf. Laurenţiu şi pe ţărmul nordic al lacului Ontario. Marea lor majoritate provenea din Noua Anglie şi New York 2.

Această imigraţie masivă aprqpia dintr-o dată de echilibru raportul numeric dintre francezi şi englezi, în Canada. Ea ridica noi probleme în guvernarea coloniei. Anglia nu mai putea ignora revendicările acestei puternice minorităţi. Quebec Act, care pornea de la realitatea anterioară, a zdrobitoarei majorităţi franceze a populaţiei, nu mai putea fi aplicat fără a nemulţumi pe noii veniţi, nici revocat fără a indigna pe vechii colonişti francezi. Se inaugura astfel chestiunea spinoasă a dualităţii etnico lingvistice a Canadei, care nu s-a stins nici în/. ilele noastre. L; i.1 < omportat, din capul locului, aspecte şi mai complexe, dai Imul cS.ilături de francezii, de o structură socială şi ocup. nn kI.hiv omogene – în majoritate proprietari funciari şi fermieri, ultimii Iumu 1 proprietari, fie arendaşi – veniţi prezentau o structură compozită, ca ocupaţii, straS. U. A. A dobândit teritoriul dintre marile lacuri, munţi Alleghany şi

Iluviile Ohio şi Mississippi, pe care Quebec Act îl confirmase Canadei.

Tiificare socială, oscilaţii de vederi politice. La toate acestea se adăuga şi apartenenţa for confesională protestantă 1.

Noua stare de fapt, ivită în viaţa societăţii canadiene,. permitea guvernului englez să prevadă, ţinând seama şi de tradiţiile istorice diverse, chiar ostile, ale celor două comunităţi, că va fi foarte greu să rezolve problema guvernării Canadei, atât prin (f avorizarea netă a uneia din ele, cât şi printr-o soluţie mixtă, printr-o legislaţie de compromis, deoarece într-un timp scurt era imposibil să se aştepte o amalgamare şi o sudare suficientă a f ranco-canadienilor şi a englezilor.

Cheia problemei ise afla îin (încercarea ide a satisface în cât mai mare măsură susceptibilităţile şi interesele (tuturor gnupuri-lor 'sociale, etnice îşi (religioase. Iar aceasta se putea irealiza, pentru o durată oarecare ide timp, numai prin organizarea Canadei în mai multe 'colonii separate, delimitate ipe cât po-sibil dupS.1 luctura locală a (populaţiei.' în aceasta a constat esenţa politicii britanice în Canada după 1783, anul semnării păcii cu fostele sale colonii de pe i d.i.'.i. i AiI.unicului.

Lin început în această direcţie fusese făcut. Din 1758, în plin i. i/. boi cu francezii, colonia Noua Scoţie, cea mai ameninţaţi de vecinătatea acestora, primise un statut de autori nare incipientă, cu un guvernator şi consiliu numiţi, şi o udunare legislativă aleasă. Aceasta din urmă a devenit un corp tul de popular, întrucât dreptul de a alege nu era îngrădit ilc cens, nici de deosebirile confesionale. Dar aleşii nu puteau fi decât (protestanţi2. Influenţa adunării era 'ânsă (puternic îngrădită de dreptul de veto al guvernatorului şi de caracterul oligarhic al consiliului, compus din membri numiţi la recomandarea (Sa, teoretic pe timp limitat, dar practic pe viaţă. Consiliul nu avea el însuşi atribuţii executive, dar forma curtea supremii de apel a coloniei. La 1787, în Noua Scoţie s-a înfiinţai Iprimul episcopat anglican din America de Nord, al i. ii m i mul, ir ora niembru din oficiu în consiliul guverraatoruilui3. In L784, spre a da isatisfaoţie loialiştilor nou veniţi, s-a lupă un model de organizare asemănător cu al Noii ii d (op. Cit., p. 47, -

* W. L M D i i ' Extcutivi în the Brkis, EHR”, t9i I, p 147 pp. Ui, 447.

Pire, Scoţii, colonia Noul Brunswick, situata la apus de prima, mai aproape de estuarul Sf. Laurenţiu.

Insula Cap Breton, la extremitatea nord-esticn.1 Noii Scoţii, rămase cu o administraţie aparte, având numai un viceguvema- „ şi un consiliu. În aceeaşi situaţie era, din 1769, şi intuia în-: inată cu ea la apus, St. Jean, rebotezată după 1784 Prinţul uard 1. Newifoundland era deocamdată o simplă pescărie, nu o colonie cu instituţiile corespunzătoare şi permanente *, „Canada Act” în fine, lân 1791, organizarea fu completată prin „Canada Act”, ce împărţea teritoriul văii Sf. Laurenţiu în două provincii: Canada de Sus, în jurul lacului Ontario, şi Canada de Jos, către estuarul filwiulkii. Împărţirea a fost motivată de Pitt-junior, primul ministru al Angliei (din 1783), prin dorinţa iguvernului ide a asigura fiecărei naţiuni „o mare majoritate îm partea sa, deşi nu se poate aştepta trasarea unei linii de separaţie perfecte” 3. Reşedinţa guvernatorului general4 era la Quebec; a guver. natarullui Canaidei. de Sus la Newark, iar din, 1797 la York (azi Toronto), oraş înfiinţat cu trei ani înainte de imigranţii din S. U. A. 5.

Ambelor provincii li se acordară instituţiile politice de acum coniacrate, guvernator îşi consiliu numiţi6, adunare legislativă aleasă, pe baza unui cens electoral de 40 ide şilingi venit anual la ţară îşi 5 isilingi, la oraş. Canada de Jos păstra legile franceze, iar în cea de Sus s-a introdus legislaţia britanică7.

Ş p. 19

Trton, op. Cit., pp. 445-446 şi G i r a u d, op. Cit., p. 50. 3 CHBE, II, p. 20. 4 Primul a fost acelaşi Guy Carleton, devenit Lord Dorchester. Cf.

G i r a u d, op. Cit., p. 50; CHBE, VI, p. 201.

Liei ar fi creat şi din aceştia. CHBE, II, p. 20.

di f W L

„Canada Act” din 1791 n-a izvorât exclusiv din interesul şi abilitatea guvernului britanic în a găsi formula cea mai convenabilă, momentan, pentru asigurarea dominaţiei sale în colonie. El ţinea seamă şi de atracţia pe care ar fi putut-o exercita asupra franco-canadienilor libertăţile acordate progresiv coloniilor sale de Franţa revaluţiianiară *. Era, de altfel, o precauţie oarecum exagerată. Catalioiismiull influent din Canada a contribuit la cultivarea unor sentimente ostile faţă de revoluţia franceză, laică şi ateistă. La Quebec se vor celebra tedeumuri pentru victoria navală engleză de la Abukir (1798), iar în martie 1806 – pe temeiul unei ştiri false – pentru zdrobirea şi prinderea lui Napoleon la Austerlitz (?). Totuşi, izolat, su'lr/. istaiu între elementele franceze mai itiadicade, rqprezeratate în ipecial de pătura comercială, simpatii pentru cauza revoluţionară, încă în vremea războiului revoluţionar de independenţa'. ii coloniilor americane, comerciantul franco-canadian bughenoi l'ierre du Calvet întreţinuse o corespondenţă secretă „ii llcnjatnin Franklin. Se cunoaşte şi un imemoriu din martie 1805, ai cărui autori revendicau anexarea Canadei de către

| inând seamă de împrejurările generale – revoluţia ameri-t. i 11. i şi cea franceză – am putea fi tentaţi a interpreta actul i instituţional din 1791 drept o manifestare de liberalism, în spiritul preconizat încă de pe atunci de liderul whig Fox: „Sunt convins – declara acesta – că singurul mijloc de a păstra, cu avantaj pentru noi, coloniile îndepărtate, este a le permite să se guverneze singure”.

În realitate însă, actul din 1791 nu fondează încă un regim parlamentar în Canada. Guvernanţii englezi au avut în vedere, introdudândii-1, mai degrabă o consolidare a autorităţii, o efi-i icni. i administraţie, decât o „liberalizare” a ei. Cu sau fără voia. iiiiim ilor lui, actul menţionat a marcat totuşi o etapă spre 0 in. ii ni iic Libertate internă în viaţa politică a Canadei3.

II, P. 20.

Hi ii, w. /., pp. 505-506.

' |, i ii |, I I i.

,., |. I Parii, i'MO, pp. 41-43.

Iiiiidii de l'Empire Bri- 'ii

Noi explorări în nordul şi vcsiul canadian în perioada cristalizării noii organizări.1 < lana'dei s-au făcut progrese îm explorarea ţinuturilor sale îincă aaounosoute. Între 1770 şi 1772, un agent al Comipaniei Golfului Iiudson, Samuel Hearne, a descoperit şi urmat cursul râului Coppermine, până la vărsarea lui în 'Oceanul îngheţat ide Nord, cu cari' pi 1 lej e probabil să fi atins şi Marele Lac al Sclavilor '. Călătoi iei salle i-au urmat altele, dintre care mai importante au Fosi cele dintre 1789-1793, ale lui Alexander Mackenzie, detcope ritorul marelui fluviu care îi poartă numele, al Marelui Lac al Urşilor şi primul care a traversat, şi încă în dublu sens, nor-duJ canadian, de la golful Hudson da Pacific 2.

Explorarea vestului şi nordului canadian is-a desfăşurat în contextul concurenţei dintre companiile 'pentru comerţul cu blănuri. Istoricul economist canadian Harold A. Innis a formulat, de. altfel, o teorie a dezvoltării economiei Canadei, după caire ea ar fi trecut prin patru faze succesive, fiecare determinată de un produs de bază. Până îm prima jumătate a secolului al XlX-lea acest produs ar fi fost blănurile, urmate apoi de lemnul de construcţie, grânele şi, în fine, în epoca noastră, mineralele. Vânătoarea şi comerţul cu blănuri.111 clctcnminat extinderea treptată a colonizării spre interior, loniuniiii, prin influenţă, toate aspectele dezvoltării econo-<>ciale şi politico-teritoriale ale Canadei, în prima fază istorică a existenţei sale 3.

Cea mu activă în comerţul cu blănuri a fost, la sfârşitul secolului, il XVIII-lea, Compania de Nord-Vast, înfiinţată pe iiân anul 1789, nişte negustori englezi, stabiliţi în Nootka ound, pe insul.1 Vancouver, de lângă coasta canadiană a PaInnis, The Fur l'rade în Cana/la, pp. 149-151. 2 CHBE, VI, p. 399; M. R. Ii i ti o v ic 1, op. Cit., pp. 559-563.

Innis, op. Cit., pp. 383-402; Idem, Essays în Canadian Eco-nic History, Toronto, 1956, pp. 3-17 et passim.

' Stewart W. Wallace, Documents relating to the Nortb-West Company, Toronto, 1934, pp. 5-6, 62-66, 70-71 et passim; John S. Galbraith, The Hudson'% Bay Company as an Imperial Factor, 1821-1869, Berkeley şi Los Angeles, 1957, p. 431, nota 1.

Cificului, fură alungaţi. de autorităţile spaniole, care pretindeau suveranitatea asupra ţărmului vestic al America, până la 60° latitudine nord. Conflictul diplomatic la care acest incident a dat loc s-a aplanat (in anul următor, când Spania a cedat, promi-ţând/plata unor reparaţii şi recunoscând drepturile comercianţilor englezi în acea regiune *.

Între 1797 şi 1811, Canada de sud-vest a fost explorată de David Thompson, un agent-acfoizitor de blănuri al Companiei de Nord-Vest, care a descoperit cunsul superior al râului Columbia. La vărsarea acestuia în Pacific se afla factoria de blănuri americană Astoria 2, care, îm timpul răzâboiullui anglo-ame-rican dintre 1812-1814, a fost cedată de proprietarii ei Companiei de Nord-Vest. La sfârşitul ostilităţilor, ea a fost însă restituită americanilor 3.

Asemenea călătorii în interese comerciale sau de explorare, precum şi aşezările izolate împinse către Extremul Nord şi

Oceanul Pacific n-au avut o valoare politică imediată. Dar ele au marcat începutul constituirii marii Canade de mai târziu, „a mari ad mare” *.

Guvernarea Indiei

Evenimentele din India în timpul războiului de şaipte ani, ii ui i tarea considerabilă a posesiunilor teritoriale ale CornI i, i ii ici Indiilor, au adus după isine o consolidare economică a acesteia. Acţiunile sale au crescut la 263 de lire sterline bucata, iar dividendele plătite de ea se stabiliră la 12,5% 5. Cifra sa de aifaceri însuma la 1772 între 2 şi 3 milioane de lire sterline anual. În acelaşi an, flota ei totaliza 61680 de tone. Pe prosperitatea Companiei Indiilor s-a clădit puterea financiară a

City-ului londonez, la fel cum Liverpool s-a ridicat ipe comer ţul cu sclavi negri 6.

/(/, II, pp. 29-30; James A. Wil li am s on, Cook and/>< < i/1”„„;: of the Pacific, ed. A Ii-a, Londra, 1948, pp. 219-220.

Mtghiadovici, op. Cit., pp. 695-697. 1 i HBE, VI, p. 413.

'. I ii li mare până Ia nun”, <lrvâYi dt uMxi i iitului canadian. Ti I M, i r x, Compania Imlnlo, QritnttU, în Opere, voi. 9, Dl ni ' n), i> n, Op, Cit., p. 34.

Istă prosperitate stârnea acum, după expresia lui

Mane, în Iu „miniştrilor concurenţi îşi a naţiunii concurente”.

„Se arăt. *.1 posesiunile teritoriale ale companie rl cucerite în iiuiorul flotei şi al armatei britanice şi că n'h supus hi nu poate deţine, independent de coroana, ranitiitHI asupra vreunui teritoriu. Miniştrii şi poporul din vroi no fţi cereau partea lor din „minunatele comori” pe după se credea pe atunci, pusese mina compania, în urma ultim, i: cuceriri” 1.

: istă atmosferă contribuia şi comportarea funcţionari îmbogăţiţi ai companiei, întorşi în Anglia şi sfidând înalta ' cu ostentaţia luxului lor.

Guvernul englez şi politicienii influenţi, în tendinţa de a „organiza guvernarea Indiei pentru a împărţi cu compania exploatarea ţării, {începură a vorbi de „dificultăţile”, de „pe ricolul” nuli ulii inui imperiu aşa de întins2. Se auziră şi critici Li adresa metodelor necinstite de exploatare şi îm bogăţire în IikIm, I lor. ice Walpole s spunea: „Suntem spanioli, în seten noastră de, inr, şi olandezi, în „delicateţea” cu care-1 câştigăm” *. Ai rl., i interesate, iar nu compasiunea penii. i poporului indian, nici simţământul justiţiei, au stat in.it iniiliix pe care parlamentul englez le-a tentai în anii următori unor înalţi funcţionari ai companiei, uzându i d pe căi necinstite.

Compan at faza incipientă a crizei raporturilor i ii iul i; uvernul englez, angajându-se, în 1767, i ui puţi rii li i l. itive în afacerile sale. A fost un aran-

! Joi ani, prelungit apoi (până în 17725.

În In.li avea deci mină liberă. Primele sale a teritoriilor cucerite au fost un pp. 157-158.

Ii lui Edmund Burke (1728-1797), scriitor mti alej pentru implacabila sa duşmănie faţă

S a |ţ n „ c, op. Cit., p. 110. Posesiunile comiiului <-lc şapte ani, aveau cam 30 de mii literat (1717-1797), fiul mai mic al lui Robert unul ministru dintre anii 1721-1742. I a c, op. Cit., p. 110.

I r 1 Mari, Compania Indiilor Orientale, în Opere, voi. 9, Bherla n d, op. Cit., p. 174; CHBE, IV, p. 184.

Exemplu teribil ide speculă şi jaf. A obligat pe nababul din Bengal să plătească mari subsidii pentru întreţinerea trupelor companiei. I-a dictat acceptarea unor taxe vaimale minime. La protestele sale, fu depus şi înlocuit. Deoarece nababul din Aud * îl sprijinea, trupele cocrapaindei; M atacară şi pe acesta (1764), cucerimdu-i domeniul şi o jparte din India nordică 2.

Clive

În 1765, guvernator şi comandant general în Bengal fu numit Robert Clive. El a înlăturat la început unele nereguli fiscale ale administraţiei, dar ulterior a comis personal mari abuzuri. De asemenea, considerând necesară concentrarea forţelor companiei împotriva unui eventual pericol din ipartea i i, a renunţat la cele mai recente cuceriri (Aud) şi a limitat dominaţia engleză la Bengal, Bihar şi Orissa.

Clive a recurs în aceste teritorii la sistemul unei duble ad-iţii. La o împărţire a ei între organele feudale indiene ile companiei. Metoda se dovedea comodă, sub rezerva uperii marilor feudali indieni, a împărţirii rezultatelor excitării poporului într-o proporţie care să-i satisfacă şi pe aceştia. Era şi necesară, dat fiind numărul redus de cadre ad-11 istrative de care dispunea compania, în raport eu întindeşi marele număr al populaţiei domeniului său. Însuşi Clive a recunoscut că scopull central a) l sistemului era mascarea suveranităţii companiei 3.

Organele administrative ale feudalilor indieni ipăstrau în competenţa lor justiţia criminală şi finanţele, ipercepânid şi ad-ministrând veniturile fiscului, din care achitau cheltuielile publice, inclusiv obligaţiile impuse de companie, şi sumele datorate suveranului forimal – Marele Mogull de ila Delihi 4.

' E de reţinut acest artificiu abil al colonialismului englez în India. L'ân. i la 1827, Anglia a recunoscut suveranii. iu. i Formali a Marelui Mogul de la Delhi asupra Indiei, compania prctinzând cS ar exercita în teritoriile cucerite numai administrarea lor, în numele acestuia, „respectându-i” drepturile şi „apărându-i-le”, faţă de feudalii locali.

Agenţii companiei exercitau controlul asupra tezaurului fiecărui stătuleţ indian în iparte de fapt, al principelui său – şi justiţia civilă.

Pentru a-şi asigura rulajul acestui mecanism mixi de exploatare şi administrare, compania iplătea nababului din Bengal şi Marelui Mogul o sumă anuală fixă *, Metodele lui Clive au fost socotite de conducerea comp ca moderate şi insuficiente, reproşându-i-se îndeosebi faptul n-a căutat să instaureze suveranitatea engleză deplină în D toriile recent ocupate. Clive se retrase din postul său, i bruarie 1767. Întors în Anglia, el a fost atacat violent bogăţiile acumulate. A fost însă reabilitat, în ciuda evidenţelor, în 1773, când ancheta împotriva sa şi-a încheiat constatările cu aprecierea că „a adus mari şi meritorii servicii ţării” şi că „deşi a luat bani, n-a făcut nimic ce să poată păta integritatea sa personaJă” (?) 2.

Plecarea lui Clive a fost semnalul dezlănţuirii jafului şi upţiei celei; mai deşănţate. Specula cu orez făcută de funcţionarii companiei, în frunte cu guvernatorul general, a contribuit la izbucnirea foametei îngrozitoare din Bengal, în 1769-1770, în cursul căreia a pierit o treime din populaţie. |rl uirea Bengalului şi foametea din 1770 au contribuit – spune | iu-ili. ii l. i'l Nehru – ila revoluţia industrială din Anglia3. >|uiiiia insistă progresiv pentru întărirea controlului ei Din 1772, agenţi (fisca/li englezi suprave-'pozitelor şi revizuirea quinquenală a veni-în vederea irecailcuilării impozitului4.

Al>ii „I ii' şi iiufaloase, haosul şi foametea din Bengal, du lii, iui u ividie, semnalată deja, a oamenilor de stat eni formidabilele afaceri ale companiei, au redeschis ' Fi retie; de fapt, compania, pe măsura consolidării puterii i, Nababul din Bcni; il primea iniţial 93 lakhs de i. ipii, i M. I.ir peste 3 am npăratul” de la Delhi cursul de la mijii llui ii XIX-lcn.1 Marx, Anexarea

Audului, în Optrt, ral. ' Politici, Bucureşti, 1962, p. 475 şi nota; S a gn a c, op. Cit., p. M I

„Jawaharâal Nehru, Descoperirea Indiei, Bucureşti, 1956, lupta opoziţiei parlamentare împotriva ei, mascată adeseasub fraze umanitare. E denunţată zgomotos „domnia nababilor”, cum erau numiţi înalţii funcţionari englezi din Bengal. Pitt-se-nior declara că: „inimile şi bunele sentimente ale poporului din Bengal sunt Angliei de mai mare valoare decât toate profiturile unor monopoluri ruinătoare şi odioase”; şi că singurul mijloc adecvat pentru a îndrepta lucrurile ar fi să se ia o parte din veniturile teritoriale încasate de Compania Indiilor, contrar cartei sale, ceea ce ar contribui şi la realizarea situaţiei finanţelor engleze l.

Legea din 1773 urmare a acestei noi campanii, s-a ajuns la un comproi „Legea cu privire la o mai bună administrare a airilor Companiei Indiilor Orientale” (pe scurt, în engleză, „Regulating Act”) din 1773. Prin această lege a început pro-

: i controlului de stat în treburile companiei. 1 compromisului a constituit-o renunţarea vistieriei! a contribuţia anuală vărsată de companie şi acordarea larea acesteia a unui împrumut de 1400000 de lire ster-cu dobândă de 4°/o.

În schimb, compania a acceptat condiţiile actului din 1773, nţânid la unele atribute ale suveranităţii sale.

Legea amintită reprezenta, în fond, noua cartă acordată de parlament Companiei Indiilor, valabilă până la 1 mar tie 1814. Ea dădea pentru întâia dată parlamentului dreptul de a numi ipe guvernatorul general al posesiunilor companiei în India, precum şi ipe cei patru membri ai consiliului său. Nu mirea era ipe cinci ani, putând fi destituiţi înainte de termen numai de către rege, la propunerea consiliului directorilor com paniei. M'U

(nnsiliul directorilor, organul executiv suprem al compa nii i Ins la cel mult şase membri. El era ales de consiliul ionarilor. Era obligat să prezinte, la cerere, miniştrilor reită corespondenţa sa civilă şi militară.

' CHBE, II. Oc. Cit.; Harlow, The

British Etnptre, II. P, 43.

Consiliul acţionarilor – echivalentul unui parlament al acestui „stat în stat” care devenise format într-un organ oligarhic, prin acei puteau participa cu drept de vot deliberaţinu de acţiuni în valoare de ceLpuţin 1000 de lire sn

La Calcutta s-a înfiinţat un tribunal suprem blemele Indiei, format dintr-un judecător principal ţi trei judecători adjuncţi, numiţi şi ei de coroană *.

Tot atunci s-a confirmat împărţirea administrativ, i şi uni lor indiene în trei prezidenţii – Bengal, Bomb. i dras – guvernatorul din Bengal, ou reşedinţa la i fiind ridicat la rangul de guvernator general, deci cu autoritate şi asupra celorlalte două prezidenţii. Întâiul guvernator general, î. n temeiul noii legi, a fost numit Warren Hastings.

Din considerente politice, întrucât în acel moment (regele George al III-lea, cu sprijinul unei păirţi a torylor, instaurase un guvenn personal, partidul whig a combătut această lege. Whigii invocau faptul că originalul cartei companiei nu se feră decât la drepturi comerciale şi de loc ila direţpturi de stă-_ înire teritorială: în consecinţă, (prelungirea cartei, fie şi cu modificările aduse, era aelegală 2. Interesele angajate în elaborarea actului din partea ambelor părţi vizate direct – stat şi companie – erau mult prea puternice pentru a ţine seama de aitare obiecţii formale.

„India Bill” (1784) îm timpul 'războiului de independenţă aii coloniilor ameri cane, ia care Franţa şi Spania au participat împotriva Angliei.

Upania lud iilor a ocupat, în 1778, Pondichery şi Chanderâagor (care mai fuseseră cucerite în timpul războiului de şapte ii, dar re icheiarea păicii din 1763), iar în 1780 llababad şi Gwalior3. Francezii încercară să se alieze cu airaţii4 şi ou 11.11<I i Mi, mi Iu nul din Maisuir, un stat din p. 527 şi nota 400; S a g n a c, op. Cit., p. 114.

Bombay, în 1777. Ibidem, loc. Cit.

Sudul Indiei. O escadră condusă de vestitul amiral Suffren apăru pe coastele Indiei, pentru a sprijini luptele duse de garnizoanele franceze de sub auftoritatea guvernatorului Bussy, în ailianţă ou unii principi indieni.

Anii 1780-1781 au marcat cea mai gravă criza prin care a trecut dominaţia engleza în India, în primele decenii după cucerire. Hastings a reuşit 'ânsă să încheie un tratat separat cu maraţii răsculaţi. Haider Aii a murit în 1782. In Franţa nu se aveau ştiri precise despre situaţia din India, astfel ca prin tratatul de pace de la Versailles, din 1783, ea a renunţat cu oarecare uşurinţă Ia exploatarea succeselor obţinute lî<n alianţă cu indienii şi la încercarea de a-şi restabili influenţa anterioară *.

După încetarea ostilităţilor anglo-franceze (1783), com pania ire încheie pace cu principii indieni, prin tratatul ae la ^l e (ân martie 1784), negociat iou Tippu Sahib, Lirmişiil Iui Maider Aii 2.

În mai 1784, după un nou război cu Olanda, Anglia o oW.1 râdeze portul Neigapatam, în isuidul Indiei, şi să-i libertatea navigaţiei în apele Jndiilor Orienta/le olanle acestea nu puteau ascunde racilele administrării Indici, neasanate nici după aplicarea (legii din 1773. Deşi erau ite exitorcăriile săvfrşite de ea în Imdia şi profiturile ac-M.xrilor săi, totuşi compania soilicită din nou parlamentului HO ajutor financiar. Faptul a indignat pe mulţi parlamentari fi le-a prilejuit reluarea criticilor la adresa companiei. - Din nou s-au pus în discuţie planuri pentru o reformă imai profundă a sistemului de organizare a acestor icolonii. Mai multe guverne din timpul aşa-zisului regim personal al lui George al III-lea (până la 1782) propuseră diverse proiecte ide reformă. Cel. Al lui Fox, liderul aripii mai înaintate a partidullui whig, preconiza. - în 1783, punerea administraţiei Indiei sub controlul complet al parlamentului englez, prin intermediul a şapte comisari lumini de acesta, desfiinţându-se consiliul directorilor şi coiiNilm! a* în marilor companiei. Votat de Camera Comunelor, proiectul! fu respins de Camera Lorzilor, la îndemnul/direct, p. 370.

Al lui George al III-lea, „regele imbecil” i mm îl numeşte Marx.

Respingerea proiectului a servit iun răsturnarea cabinetului Fox şi venirea la putere > lor tineri”, cu liderul ei, William Pkt-junior, ca prim i (în decembrie 1783) „.

Declarând că India formează „obiectul celei mai în consideraţii din partea guvernului” 2, Pitt propuse treacă prin ambele camere, cu toată opoziţia whigilor, „In BilI-ul” din 1784, ceea ce a constituit pentru el un rn succes personal.

„India BilJ” lăsa neatinsă structura organizării comp”) dar consilii-uil directorilor trecea îin subordonarea unui consiliu de control format din şase tnemibri: un secretar de stat, cancelarul eşichierului şi patru „consilieri privaţi”, numiţi de rege. Consiliud de control avea dreptul să verifice „toate actele, operaţiile şi afacerile care într-o măsură sau alta, privesc administraţia civilă şi militară a teritoriilor şi posesiunilor Companiei Indiilor Orientale, precum şi veniturile adiuse de ele” 3.

Legea lui Pitt din 1784 a pus, prin urmare, problema Indiei, în mod destul de hotărât, ca problemă de stat. Ea a istituit sistemul dualităţii, al împărţirii puterii între statul englez şi Compania Indiilor. Ultima servea, de fapt, ca paravan celui dintâi. Pierzând coloniile americane, Anglia acordă mai mare atenţie Indiei, voind să-şi creeze în altă parte ni nunimperiu colonial. „India Bill” e un indicativ al cestei tendinţe.

Pe fondul pasiunilor suscitate de dezbaterea legii, s-a iniin i. i' ător proces Iui Warren Ha/stings, fostu/l guveritor-general, acuzat de grave nereguli în administrarea J.n-I'111. nu, s-a amestecat”, în iproblemă, afectând a o con-iera de natură şi de competenţă judiciară, deci oepermiţâncl lesteoul au/verji'Uilui. Eira unul din „sloganurile” cabinetului iu: a combaţi iiipţia, a restabili şi respecta cu stricteţe ra-rturilc constituţionale dintre puterile separate ale statului.

Avmd sprijinul personal aii regelui, Hastings a tărăgănat procesul deschis în 1788 în faţa Camerei Lorzilor, obţinând în cele din urmă, la 1795, achitarea deplină, ceea ce 1-a costat însă cheltuirea a aproape întregii averi strâmse de el în India. „Cheltuieli de judecată”, constând mai ales în oferte de mită. Absolvit de învinuiri, nici uin motiv „legal” nu s-a opus faptului ca la moartea sa (în 1818), Hastings, princi^pajluil răspunzător de foametea din Bengali, să fie înmormântat Ia West-minster, în galeria „marilor oameni” ai Angliei. Unul din ultimii „eroi” ai acumulării primitive a capitalului, pe care s-a construit edificiul puterii mondiale engleze.

Încercări de lărgire a expansiunii în Asia şi Africa în afara Indiei, spaţiul asiatic a reţinut destul de puţin interesul comercianţilor şi colonialiştilor britanici, în intervalul dintre tratatul de la Ucrecht îşi izbucnirea războaielor ou Franţa revoluţionară. S-au repetat, fără succes, tentativele de stabilire în Borneo (1760-1765), Cochinchina (1779), Celebes un. itra (la Padang)1. În 1786, pe ţărmul vestic al peninsulei Malaoca, fu întemeiat comptuarul de la Penang, cu permi-lea Mi'Itanuilui Jocall 2. În 1792 fură ocupate'insulele Anda-ne, în sud-estul GoJifului Bengali. Misiunea Macartney, tri-i în 1792-1793 la Pekin spre a negocia aprobarea cortului englez în China, se întoarse fără a fi dobândit vreun rezultat3. Rămâne totuşi de notat fajptul că în 1784, desigur în primul rând sub impresia dezbaterii legii Indiei, La Londra a luat fiinţă o „Societate asiatică”, trădâmd preocuparea ores-cândă a anumitor cercuri pentru problemele Orientului 4.

'Vjncent H a r 1 o w – F r e d e r i c k M a d d e n, British Co-'rvclopments, 1774-1834. Select Documents, Oxford, 1953, f. Kennedy, „A History of Malaya, Londra, 1962, -77.

L u a I. Ii w i;” op. Cit., p. 445; CHBE, II, p. 15 şi 19; H a r-I o „ M, i d 'I t n, op. Cit., pp. 48-52. ' (HBE, II, p. 14.

Nici în Africa expansiunea englr. Iregistrează vreun progres spectaculos. Din 1660, printre aii sista una şi în Sierra Leone, la care Compania regali africană renunţă în 1728, în favoarea unor negustori privaţi. Lfl „ fu cumpărată de Compania golfului St. George, fondaţi de un grup de iliberali-fiâantropi englezi, ca de pikl. i Willi. un Wiilberforce1, adversari ai sclavajului. Compania.1 înch în 1787-1788, două tratate de concesiune ou şefii tribul locale. Îmtâiul transport de colonişti, debarcat în mai I se compunea din 340 de foşti sclavi megri şi vreo 60 ii albe, dqportate pentru diverse delicte. Climatul, insuficienţa mijloacelor de subzistenţă asigurate iniţial de companie şi tilitatea unora din şefii de triburi din împrejurimi au pricinuit, până la 1790, moartea 'sau risipirea atsât a primilor colonişti, cât şi a transportului următor, din 1788. Parlamentul se asocie atunci iniţiativei private, acordând companiei o cartă, în iulie 1791, şi reorganizând-o, sub numele de Compania Sierra Leone. Garanţia parlamentului atrase, prin subscripţii, un capital mai însemnat (circa 240000 de lire steâiline), care îngădui a se pune bazele urnei colonii durabile. În 1791 s-a întemeiat prima aşezare ipropriu-zisă, formată tot din sclavi eliberaţi2. Din 1792, reşedinţa noii colonii deveni oraşul Freetown (oraşul liber), întemeiat de iun mou transport de 1131 de foşti sclavi. Aproape distrusă în 1794 de un raid francez, zguduită în 1796 şi 1800 de revolte, de altfel repede şi brutal suprimate, ale coloniştilor împotriva exploatării din partea Companiei, Sierra Leone fu recunoscută, la 1800, oficial, drept colonie separată şi transformata ila 1807 î: n colonie a coroanei, după ce, ou câţiva ani înainte, în cuprinsul ei fuseseră colonizaţi încă vreo 1800 de negri din Jamaica – aişa-zişii marooni – deportaţi ca pedeapsă pentru o răscoală 3.

Tot pe coasta de apus a Africii (în Senegal), în vremea războiului de şapte ani, englezii ocupaseră în 1758 St. Louis şi Gorea – posesiunii Franceze4. La încheierea păcii restituiră lupta sa consecventă pentru abolim n Itvâiului.

Cucerită de francezi la 1677.

Gorea, iar în 1779 pierdură şi St. Louis, cedânidu-1 definitiv Franţei în 1783. În schimb aceasta renunţă la orice pretenţii asupra posesiunilor engleze din Gambia, care la 1807 vor deveni şi ele o colonie a coroanei, anexată ia Sierra Leone *.

În secolul all XVTII-lea a început şi explorarea de către europeni a Africii interioare. Englezii au fost printre pionerii ei. Bână la 1732 ei au terminat explorarea şi cartografierea văii râului Gambia, pătrunzând 'ân interiorul continentului vreo 1000 de kilometri2. Între 1768 şi 1772, ipe urmele unor înaintaşi francezi de da sfârşitul şacalului al XVII-lea, medicul şi lingvistul scoţian James Bruee a făout, din însărcinarea guvernului englez, o ilungă călătorie în Etiopia. El a descoperit izvorul Nilului Albastru (/pe care 1-a considerat drept izvor principail al marelui fluviu), daschizând astfel pasionantele dispute şi călătorii pentru rezolvarea „enigmei” izvoarelor Nilului.

Cartea publicată de el mult timp după întoarcere, în 1788, sub titlul Călătorii pentru descoperirea Nilului (în 5 volume), a fost prima descriere mai mult mai puţin exactă a interiorului

Afii ntene. Ea s-a bucurat repede ide notorietate europr.in. i, fiind tradusă la 1790 în limba franceză, apoi şi în. i 11 <!

I Jesigur nu întâmplător, tot la 1788 a luat fiinţă la Londra „Asociaţia pentru promovarea descoperirii părţilor interioare ale Africii”, care a avut rolul principal în promovarea călătoriilor de explorare îin vastul continentului negru, până pe la 1805. Ea afişa scopuri umanitare, printre altele abolirea sclavajului, precum şi interese pur ştiinţifice, dar îndărătul acestora sunt de admis şi motive de ordin comercial şi strategic 4.

Un episod izolat: insulele Falkland

Pierdute în sudul Oceanului Atlantic, la vreo 500 de kilometri spire răsărit de intrarea în strâmtoarea Magellan, aceste insule pai i fi fost cunoscute de (mult de pescarii francezi (breI k, op. Cit., I, pp. 131, 216; CHBE, I, p. 454.

I <> viei, op. Cit., p. 549.

I, <>/>. Cit, I, p. 167; M a g h i d o v i c i, op. Cit., pp

Sahara and the Wftttrn 'H61, Oxford, 1964, pp. 1-2.

Tom) din St. Malo, care le-au numit Malouinei ', Pe îs jfâraitul veacului al XVI-'lea fuseseră văzute şi de iu >rlbiei; Wl| dar abia după un secol, la 1690, a debarcai temporal acolo primul englez, John Strâng, care a dat numele de I.îl 1. Land i a naiului dintre partea de est şi cea de vest a arhipelagului. Iu ianuarie 1766, englezii se stabiliră în insulele de apus bot diu-de West Falkland 2. Francezii, care aveau în arhipelag, 'Ini 1764, o aşezare de 'franco^canadieni emigraţi, numii.! St. Louis, o cedară spaniolilor, care îi schimbară numele în Poffi Soledad. Noii posesori nici nu aflaseră de existenţa unui stabi liment englez prin partea locului, de unde rezuiltarâ mai multe incidente, culminând cu capitularea şi luairea în prizonierat a micii comunităţi de cetăţeni britanici, de către o expediţie spaniolă trimisă din Buenos Aires (1770). S-a iscat pe această temă o ceantă diplomatică întire Londra şi Madrid, Spania fiind încurajată să reziste de către (ministrul francez, Choisaul, duşman declarat al englezilor – „tiranii mărilor”, oum îi numea el – obsedat de pregătirea unei revanşe pentru înfrângerile din războiul de şajpte ani. Choiseul însă a fost demis de rege în decembrie 1770. Rămasă fără sprijin din partea Franţei, Spania a cedat, la începutul anului 1771, în faţa pretenţiilor Angliei, restituindu-i insulele Falklamd de vest şi plătind reparaţii. Colonia engleză, restabilită, va fi abandonată în 1774, Anglia menţinându-şi, însă pretenţiile de suveranitate 3. Domi-ia asuipra arhipelagului va fi şi în viitor un prilej de inci-cu Spania şi cu succesoarea ei, Argentina.

Orizonturi noi: Oceania şi Australia 'ână în secolul, il XVIII-lea, englezii n-au pătruns decât

— adie în dumunr. ul. iră a Oceaimuilui Pacific. Nici n-au par ticipat la febra căutării acelui pretupus continent sudic necu noscut („Terra AustraliI i”), a cărui enigmă a fost numai din 1701.

Cul marelui poet Byron.

Pp. 27-32.

Rezolvată de navigatorii olandezi, în prima jumătate a veacului al XVII-lea.

În cursul unor călătorii din 1688 şi 1700, unul din ultimii celebri piraţi englezi, William Dampier, a atins ţărmul de nord-vast şi de vest al Australiei'.

Prin al şaptelea deceniu al secolului al XVIII-lea au făcut câteva călătorii în sudul şi vestul Pacificului englezii John By-ron, Samuel Wallis şi Phillip Carteret.

Oceania a cunoscut în veacul al XVIII-lea pe cel mai mare explorator al ei, James Cook. Prima sa călătorie, începută în 1768 din însărcinarea amiralităţii britanice, avea ca scop oficial observarea trecerii planetei Venus în dreptul discului solar. Pentru unmarirca acestui interesant şi rar fenomen astronomic, i ibă loc la 3 iunie 1769, au fost alese. insulele Tahiti, din Pai ii u ni de Sud.

După îndeplinirea în bune condiţii a scopului principal al misiunii sale, Cook şi-a continuat călătoria, atingând la 8 oc-tombrie 1769 litoralul răsăritean al insulei de nord a Noii/. cel. nule. Ţărmul vestic al acesteia fusese explorat, încă în Id42-1643, de navigatorul olandez Abel Tasman, fapt de e Cook s-a convins, după ce a cercetat în amănunţime, până

Inşi tul lunii martie 1770, ambele insule din care e formată Noua Zeelandă.

Peste câteva săptămâni, Cook a atins şi a explorat ţărmul de răsărit al Australiei, descoperind printre altele, cam da 34° latitudine sudică, un golf minunat pentru ancorare, pe care 1-a numit Botamy Bay (Golful Botanic, din cauza florei abundente de pe maikiri).

În a doua sa călătorie, din 1772-1775, Cook a descoperit numeroase noi arhipelaguri din Pacificul de Sud şi de Vest şi a navigat ipână la 71°10' latitudine sudică, oprindu-se în faţa marii fcâriere de gheaţă a continentului antarctic, a cărui exis-tenţS ol a întrevăzut-o pentru întâia dată, dar fără a-1 atinge. Bl i omnpletat aceste descoperiri în cursul celei de-a treia călătorii, între 1776 şi 1779. Instrucţiunile secrete primite de

I.i g h i d o y i c i, op. Cit., p. 586. Dampier este navigatorul care în i insula Juan Fernande -! i readus, în patrie pe rnarinanil Alexandci Selkirh | acesta futtie păi liii acolo, ca pedeapsă, de căpitanul corăbiei laie insulă vreo cinci ani. Cazul i servit ca ins] Daniel Defoe”, pentru Robinson el cu această ocazie îi recomandau să îneci ăsi, pe la nordul continentului american, o trecătoare „lin Pacific spre Atlantic; de asemenea, să anexeze, cu consimţământul în nilor, orice teritorii mtâlniite, caire pâmă atunci nu fuieierS luate în posesiune de altă putere europeană 1.

Spre îndeplinirea acestor instrucţiuni, Cook.1 wribătut din nou Pacificul de Sud fi, de astă dată, şi cel de Nond, pfnS l. i strâmtoarea Behring. Întors î, n arhipelagul Hawai, < o murit aci, la 14 februarie 1779, într-o ciocnire cu Wştin în 1791 şi 1792, un participant la ultimele două expediţii ale lui Cook, George Vancouver, a formulat primele engleze asupra Australiei de Vest, iar apoi a explorat în amS nunţime şi a cartografiat litoralul apusean a'l Canadei, pânS în Alaska, faptă în amintirea căreia o insulă destul de mare din faţa coastei canadiene, situată cam la 50° latitudine nordică, a primit numele său 3.

Pe pământurile explorate de Cook a luat fiinţă una dintre cele mai mari colonii ale Angliei. Iniţial, mobiluil creării ei a fost diferit de al altora. Anglia a avut, în tot timpul marilor prefaceri economice şi sociaile reprezen/tând trecerea spre capitalism şi consolidarea acestui nou mod de producţie, un mare număr de oameni împinşi în mizerie, dezrădăcinaţi, siliţi să vagabondeze, să cerşească şi, în cele din urmă, chiar să fure.

Urmărindu-i cu asprime, justiţia de clasă engleză le aplica cele mai grave pedepse, îmcă din secolul aii XVI-tlea, când alungarea ţăranilor de pe moşii aruncase pe drumuri primul contingent masiv de asemenea nenorociţi. Din veacul al XVII-lea, întemeiindu-sc coloniile, o parte a „delicvenţilor” de această tegoric erau condamnaţi la deportare, completând astfel rnâna! e lucru deficientă pe plantaţiile tropicale.

Între 1717 şt 1776 au fost transportaţi spre America 50000 de condamnaţi. Independenţa coloniilor american a blocat această supapă. După 1782 s-au adunat astfel în închisorile gleze vreo 100000 de condamnaţi, obligând guvernul să îneprinidă cercei. 1.11 penii 1 altui loc de deportare.

Toriile căpitanului Cook, Bucureşti, 1959, passim.

Josapfo Banks, un fost participant la călătoriile lui Cook şi viitor fondator al „Societăţii africane”, propuse ţăirmul de sud-est al Australiei (pe atunci continentul australian se chema încă Noua Glanidă). Lordul Sydney, secretarul de stat cu problemele interne şi coloniale în guvernul tânărului Pitt, acceptă sugestia, prin 1785-1786.

Şi astfel s-a organizat „prima flotă”, care a pus temeliile colonizării engleze în Australia. Sub comanda căpitanului Arthur Phffliip, ea părăsi Portsmouth ia 13 mai 1787. Se compunea din 2 vase de război şi 9 de comerţ, transportând 717 bărbaţi şi 188 de femei, din care 13 aveau cu ele şi copiii. Cu toţii, condamnaţi ila deportare.

Pe drum, flota poposi la Rio de Janeird şi ila De Kaap 1, în colonia olandeză de la Capul Bunei Speranţe, unde îmbarcă Un niumar de animale, destinate noii aşezări.

La 18 ianuarie 1788, mica flotă ancoră în Botany Bay, ilar ml decise să nu rămână acolo, ci să debarce puţin mai la nord, în puinctull numit de Cook Port Jackson, căruia Philliip, în onoarea amintitului secretar de stat, îi va schimba denumirea în Sydney. Debarcarea avu loc la 26 ianuarie 1788 – ziua fde naştere a Australiei – când Philliip a proclamat şi 11 ea în (posesiune a teritoriului, în mumele regelui Angliei2. 1 a îi ii eput, acest teritoriu s-a numit New South-Wales (Noua falie de Sud). În 1814, exploratorul Fliniders, care alături de Bus a completat cercetarea părţii sudice a noului continent, >ropus oa numele acestuia să fie schimbat din Noua Olandă în Australia. Autorităţile din New South-Wales au adoptat propunerea în 1816, iar oficiul colonial englez abia în 1849.

Condiţiile de viaţă din noua colonie au fost, în primii ani, îngrozitoare: aşa cum era de aşteptat în cazul unei colonii-penitenciar, izolate la atât de mare distanţă.

În 1791 sosi „flota a doua”, compusă dintr-o corabie încărcată oflSi<a! liimente şi alte 10 de transport, care aduceau încă 1695 de bărbaţi şi 68 de femei. Pe la 1800 fură deportaţi nu-I.urmaţi politici irlandezi, participanţi la o recentă i dată, colonia număra 3780 de locuitori, din care 3140 erau deportaţi. Indignaţi di ii ce li se aplica, identic cu al condamnaţilor pentru de drept comun, irlandezii organizară o rebeliune în colonie, l.1804. Evident, fără şanse; ea nu făcu decât să jporesucî numim] celor duşi în colonia disciplinară anexă, pe care, „Im pi multelor delicte din New South Wailes, englezii o înfiinţa seră la 1803 în Ţara Van Diernen (azi insula Tasmani sudul Australiei) '.

Deportările au continuat în Australia de Est şi Sud pân3 prin 1848, în Tasmania până la 1853, iar în Australia <l< până la 1868. În total, Australia a primit 138000 de ora Supravieţuitorii ultimilor deportaţi, în număr de 9, au graţiaţi de regele Eduard aii Vll-lea, în 1906.

Deportaţii, după un termen oarecare fixat prin sentinţă – mulţi chiar din clipa debarcării – aveau libertatea de a se mişca şi a practica o ocupiaţie – meseriaşi, fermieri – fără a pleca însă din interiorul unor limite teritoriale stabilite. Unii totuşi au evadat, au păoruns în interior şi, câţi n-au pierit, au reuşit să-şi câştige existenţa desţelenind şi oukivând pământuri pustii, sau luate cu forţa de la băştinaşi 3.

Ei reprezintă, aşadar, un element înisemnat la baza populaţiei australiene. Dintre lunmaşii lor, după una saiu mai multe generaţii, s-au ridicat mari fermieri, comercianţi, industriaşi şi bancheri. Nu e de mirare dacă până tâirziu, ' în veacul al XlX-lea, în „înalta societaite” australiană se considera o penibilă lipsă de tact a întreba pe ciraeva despre antecedentele familiei…

Unii istorici englezi afirmă că „perioada războaielor na-leoniene'fi a crizelor economice care au urmat este cel mai tunecat capitol din toată istoria clasai muncitoare engleze”. Itfel, la contingencull celor deportaţi prin forţa justiţiei se vor dăuga, în prima jumătate a secolului al XlX-lea, emigranţii strânşi de nii/rne 4.

Terismul” australian.

Istoria „antică* a coloniei New Sauth Wales a imai fost marcată, în primul deceniu al secolului al XlX^lea, de un incident dramatic. Spre a pune cumva capăt atmosferei şi moravurilor din colonie, jafurilor şi crimelor alimentate de contrabanda ou rom, făcută de înşişi funcţionarii şi ofiţerii însărcinaţi icu menţinerea ordinii, fu numit In 1805 ca guvernator un om reputat pentru energia sa: Bligh, fastul căpitan al vasului „Bounty” l. Bl încercă să restabilească ordinea, sa suprime comerţul cu rom, dar ofiţerii se răsculată împotriva sa, ţinân-du-1 prizonier timp de peste un an (1808-1809) şi determinând înlocuirea lui2.

Abia guvernatorul Macquarie (1809-1821) a reuşit să pună bazele ordinii şi chiar ale prosperităţii, dar prin alte metode. El a sprijinit pe deţinuţii eliberaţi, a căutat cu ajutorul acestora să creeze în colonie un allt spirit, a inaugurat lucrări publice, ca de pildă reconstruirea portului şi oraşului Sydney, a încurajat dezvoltarea creşterii oilor, a producţiei de lână şi prekii rărea ei.

Ap. n iţia acestei bogăţii naţionale a Australiei aparţine deja

De faze a dezvoltării coloniei. In acelaşi fel, adică prei hiderea unor noi şi largi perspective de dezvoltare, mc fi notată descoperirea, în 1813, a trecătorii peste Alpii Aii'.u. iilioni, către roditoarele şi întinsele oâmpii din interior. Ua^fdrum către aceste regiuni, construit până în 1815, a înintt o facilitare pentru emigraţia liberă, o încurajare pentru colonizarea de fermieri, determiinând o apreciabilă transformare socială 3.

' CHBE, VIh, p. 110.