Capitolul II Sub primii Stuarţi

Raporturile dintre stat, burghezia comercială şi problema colonială

După încercările din veacul al XVI-lea, în secolul următor Anglia pune bazele propriu-zise ale imperiului ei colonial. Procesul începe isub dinastia Stuart, în perioada premergătoare revoluţiei burgheze (1603-1640).

Mai mult decât în vremea Elisabetei, comerţul exterior şi iniţiativele coloniale au, sub primii Stuarţi, un caracter privat *. Suveranii din dinastia precedentă, Tudor, înţeleseseră folosul pe care statuJ feudalo-aibsoJutist îl putea trage de pe urma dezvoltării producţiei interne şi a comerţului peste mări. Ei duseseră o ipolitkă de încurajare a burgheziei şi a noii nobilimi, interesate în producţia şi schim/bul de mărfuri. Între politica economică şi politica externă a monarhiei engleze de o parte şi interesele acestor clase de alta, nu existaseră, în perioada amintită, divergenţe esenţiale. Dezvoltarea burgheziei şi a elementelor capitalismului se împăca, lân acea perioadă, cu existenţa statului absolutist.

Regii Stuarţi, Iacob I (1603-1625) şi fiul său Carol I (1625-1649), duc o altă politică. Se sprijină mai mult pe marea nobilime cu tradiţii feudale, neglijează interesele economice ale cflaselar noi, se opun ou hotărâre, ou ihrajtalkate chiiar, aspiraţiilor lor politice, persecutând manifestările opoziţioniste, pe tărâm social-politic şi religios.

Atitudinea dinastiei Stuart se explică prin adâncirea contradicţiilor de clasă în societatea engleză. Ea reflectă reacţionarismul aristocraţiei, accentuat din cauza creşterii forţei economice şi politice a nobilimii noi şi a burgheziei. Prin întărirea regimului absolutist, prin indiferenţa sau chiar împotrivirea faţă de iniţiativele acestor clase pe tărâm economic, aristocraţia voia să le frâneze ascensiunea, care-i periclita poziţiile domi-nante ocupate de ea în stat.

IV aceea, expansiunea comercială şi colonială engleză, începută în secolul precedent cu acordul şi încurajarea monarhiei, continuă acum sub semnul unor fricţiuni între promotorii ei şi politica oficială a statului. Cea din urmă se ipune adesea de-a curmezişul intereselor burgheziei şi noii nobilimi. Şi întrucât clasele amintite reprezentau pe atunci elementul nou, progresist, iar dezvoltarea capitalismului ducea spre creşterea forţelor productive, nu e greşit să admitem că,. în acel timp, interesele burgheziei şi ale noii nobilimi se confundau în foarte mare măsură cu interesele naţionale engleze.

La 18 august 1604, Iacob I a încheiat pace cu Spania. După aproape două decenii de lupte, profitabile pentru comerţul, contrabanda şi pirateria engleză în coloniile spaniole, tratatul îngăduia acum Angliei comerţul numai în acele regiuni în care acest drept fusese recunoscut de Spania înainte de război. Cu alte cuvinte, accesul Indiilor de Vest era, oficial, interzis şi toate 'luptele, toate vic-tomile, se dovedeau zadarnice 1.

Era o greşeală pe care negustorii nu o vor ierta lui Iacob I. Ea arăta că noul suveran nu-şi întemeiază politica pe realităţi materiale, obiective, ci priveşte relaţiile cu alte state prin prăfuita prismă feudală, a intereselor dinastice sau chiar a arbitrarului personal.

În generali, Stuairţdi aiu văzut iâm comerţ mai „mault o sursă de venituri pentru fiscalitatea regală, dar nu au înţeles să ducă o politică hotărâtă de protejare şi dezvoltare a lui. Au apărat monopolul marilor companii comerciale, frânând astfel lărgirea participării cercurilor negustoreşti Ia comerţul extern 2. Având reprezentanţi în parlament, aceste cercuri au inspirat opoziţia contra politicii Stuarţilor şi iân special împotriva monopolurilor comerciale ale marilor companii, deţinătoare ale unor autorizaţii (carte) regale.

Interesele expansioniste ale capitalului comercial englez vizau în acel timp două direcţii principale: spre Indiile de Vest şi spre Indiile Orientale.

Prima direcţie era lUinmănită de comiparaiille oomerciaile mai tinere, reprezentând păturile negustoreşti ridicate mai recent, mai dornice de îmbogăţire, mai initrepide. Acestor grupuri se alătura, până la un punct, şi vechea Companie a negustorilor voliuţiia XVII veka, voi. I, Moscova, 1954, pp. 130-131.

Ed. A II-a, Edinburgh, 1962, pp. 37-39.

A vânturi ari. O ipoliţică extannă care s-ar fi conformat acestui ţel ar fi fost în chip necesar antispaniolă şi antihabsburgică 1 în general şi, în acelaşi timp, proolandeză.

Cea de-a doua direcţie aparţinea, cum e de aşteptat, „Companiei Indiilor Orientale”, adică celui mai puternic grup al marilor negustori londonezi. Urmărind să-şi asigure controlul comerţului cu sudul Asiei şi să ocupe acolo puncte de sprijin, acest grup vedea în olandezi pe cei mai mari rivali. Lui i se alăturau şi negustori mai mărunţi, legaţi de pescuitul în Marea Nordului sau de comerţul de cabotaj pe coastele europene, terenuri de acţiune din care vasele olandeze tindeau a exclude pe cele engleze.

Mai mult indiferentă faţă de Indiile de Vest îşi de sfera dominaţiei spaniole, politica preconizată de Compania Indiilor Orientale era antiolandeză 2.

Sub primii Stuarţi şi până spre sfârşitul. Veacului al XVIII-lea precumpăneşte prima din aceste linii posibile ale expansiunii coloniale. Imperiul britanic, la începuturile sale, va privi cu faţa spre vest.

Deja la 1607, scurtă vreme după încheierea păcii cu Spania, guvernul englez trebuia să se arate concesiv faţă de inte-resale burgheziei opoziţioniste, idedlaramd în parlament, prin cancelarul Francis Bacon, celebrul filosof: „Oricine vrea să facă negoţ iân Indiile de Vest, o va face pe proprioll risc” s. Aşadar, statul englez nici nu încurajează, dar nici nu se opune pătrunderii în zona rezervată dominaţiei spaniole. „De facto”, el nu recunoştea existenţa unei asemenea zone, aşa cum fusese stabilită de doctrina papală, la sfârşitul secolului al XV-lea.

Expansiunea în Africa şi în emisfera de vest

Ignorând această doctrină, comercianţii englezi au continuat să caute puncte de sprijin pe coasta apuseană a Africii. În 1616, i-i întemeiară un fort pe Coasta de Aur. În 1618 luă fiini'ţ. i la Londra „Coimipania aventurierilor cari fac comerţ cu Guineea şi Benin”, întemeind, în acelaşi an, primul fort în <. MiiIm. i, nu fără conflicte cu portughezii, care, în 1619, ucid ' I l. ibsburgii ocupau tronul Spaniei, din anul 1516.

I I i 1 I, op. Cit., p. 156. ' K o s ni i n s k i-L e v i ţ k i, op. Cit., I, p. 131.

Pe ipnimli agenţi ai companiei, veniţi <îm regiune V Tjiimiţând noi expediţii, compania reuşi, între 1620 şi 1630, să pună în Garribia temeliile unei colonii durabile, mărginită deocamdată la ţinutul de coastă 2.

Marea tentaţie era însă America. Multe broşuri şi pamflete făceau propagandă în favoarea colonizării ei, invocând printre altele şi argumentul „suprapopulării” Angliei, ceea ce indica interpretarea dată de burghezie îşi noua nobilime pauperizării maselor ţărăneşti, rămase/fără prqprietate, şi fără lucru.

Aviând nevoie de bani (licenţele pentru colonizare se cumpărau) şi cedând totodată presiunii celor interesaţi, regele Iacob I acordă, la 10 aprilie 1606, patente de colonizare pentru două companii comerciale: una cu sediul la Londra, intenţio-nând să creeze un stabiliment în Virginia, alta constituită la Plyâmouth, vizând, în acelaşi scop, Noua Anglie, adică ţărmul american situat cam între 42 şi 45° latitudine nordică. Patentele acordau, prin urmare, companiilor amintite dreptul de a încerca isă colonizeze ţărmul american între 34 şi 45° latitudine, cu condiţia ca aci să nu încalce aşezări „aparţinătoare vreunui stat. sau popor creştin” 3. Această clauză era un refugiu anticipat împotriva protestelor Spaniei, care n-au întârziat să se producă, răspunzându-li-se că întreprinderea are un caracter privat, iar guvernul englez nu-şi recunoaşte nicio responsabilitate.

În 1607, corăbiile companiei londoneze aduseră în Virginia primii 106 colonişti, care întemeiară oraşul Jamestown, pe malul unui râu numit de ei, ca şi oraşul, James River, în cinstea regelui Iacob I. De astă dată, sprijinită de compania fondatoare, Virgini. v a prosperat, fiind cea dintâi colonie engleză stabilă pe continentul american. Ca o escală potrivită în drumul spre Virginia, vase engleze acostară în 1610 în insulele Bermudc, numite pe atunci insulele Somers. La 1612 luă fiinţă o campanie care, 'trei 'ani mai itârziu, începu colonizarea lor 4.

J. M. Gray, A History of the Gambia, Cambridge, 1940, pp. 20-23;

Christopher Fyfe, A History of Sierra Leone, Oxford, 1962, p. 4.

Ed. A Vil-a, voi. I, New York, 1963, pp. 8-10.

K o s m i n s k i-L e v i ţ k i, op. Cit., I, pp. 133-134.

Campania din Plymouth, mai slabă decât cea din Londra sub raportul capitalului de care dispunea, a întreprins în 1607-1608 o încercare de colonizare, nereuşită, după care s-a mărginit la a trimite în continuare, pe coastele Americii de Nord, doar vase de pescuit'.

Între timp, febra colonizării engleze cuprinse în aria ei zona Mării Caraibilor. In 1606-1607 avu loc o încercare de a întemeia o aşezare în Santa Lucia (iân insulele Windward), care fu zădărnicită însă de indigeni. Tot cu un eşec, din aceeaşi cauză, s-a soldat o a doua tentativă, în anul 1609, ceva mai la miazăzi, în insula Grenada 2.

În 1610, pe locul unde Gilfoert făcuse încercarea lui nereuşită, nişte imarinari englezi puseră temeliile oraşului Saint John's, capitala de azi a Newfoundland-ului 3.

Îndrăzneala de a păşi pe continentul sud-a/merican înrăutăţi raporturile anglo-spaniole şi duse la răsunătoarea dramă a lui

Walter Ralegh. După ce comercianţii englezi reveniră in

Guyana pe la 1602 şi încercară dhiar să-şi Fixeze puncte de sprijin prin 1606-16094, Ralegh organiză în acea regiune o expediţie mai serioasă, în 1617. Denunţat de Spania qa. Încălcând drepturile ei, şi deci tratatul din 1604, Ralegh fu dezavuat de laicob I, condamnat la imoarte şi executat în 16185. A fost un prilej pentru ca mulţi biografi să-1 descrie pe Ralegh în chipul unui idealist careişi risipea averea, spre a înfăptui visul unui imperiu mondial, pentru binele patriei sale şi al genera ţiilor următoare. E o imagine falsă. Acest om, de altfel în drăzneţ şi inteligent, era un asiduu şi rapace afacerist. Coloni zarea era pentru el o speranţă de îmbogăţire 6. Un exemplar tipic al mentalităţii nobilimii noi. „ ' BenurJ Bailyn, The New-England Merchants în tbe Se-jenteenth Century, ed. A Ii-a, New York, 1964, pp. 2-5.

— CHBE, 1, p. 87.

        ; i lbidem, p. 90.

        ' lbidem, pp. 86-87; Williamson, English Colonies în Guiana, pp. 40, 42, 53 şi urm.

Kosminsk i-L e v i ţ k i, op. Cit., I, p. 131; H i 11, op. Cit., p. 40; W i J 1 i a m s o n, op. Cit., p. 74 şi urm.

Tot datorită protestelor şi împotrivirii spaniole a fost lichidată şi tentativa de a stalbili o colonie la gurile Amazonului, întreprinsă între 1619 şi 16231.

În anul 1620 se petrecu unul din episoadele cele mai populare din literatura anglo-saxonă cu privire la istoria colonizării britanice. Un grup de disidenţi confesionali, puritani refugiaţi în Olanda, se adresară companiei comerciale din Plymouth,. Cerându-i să-i transporte peste ocean, unde sperau să poată întemeia noi cămine şi afla o patrie în care să fie la adăpost de persecuţii. Compania le puise la dispoziţie corabia „Mayflower” (Floarea de mai). „Pelerinii de pe Mayflower” debarcară la

II noiembrie 1620 lângă Cape Cod (Capul Scrumbiei)2, în

Noua Anglie, unde întemeiară aşezarea New Plymouth.

Această colonie deveni un punct de atracţie pentru cei perse cutaţi de regimul absolutist englez, din motive politice sau re ligioase. Ea roi, dând naştere între 1629 şi 1640 coloniilor

Massachusetts, Rhode Island, Connecticut, New Haven 3, care împreună formară coloniile Noii Anglii. Fu întemeiat oraşul

Boston, icel mai de seaJmă port al acestui grup de colonii.

În culisele acestei întreprinderi de proporţii au stat tot interesele unor companii comerciale, ca aceea a Massachu-setts-ului, protejată de lordul Warwick, unul din işelfii opoziţiei nobiliare împotriva Stuarţilor.

Colo Noii Anglii, a întreprins Compania insulei ProviI1111., 11.1111.11. I In [630. Ea a încercat să creeze, pe insula Santa

         (ii. iIim. i (rclx) tezati Providence), din faţa coastei America

         (iiiii. ilc, o colonie puritană şi totodată o bază pentru comeriiil i ii coloniile spaniole. Colonia va fi suprimată de spanioli, în Idll. Printre londatorii acestei companii se întâlnesc, de asemenea, o scrie de nume ale viitoarelor figuri proeminente din revoluţia burgheză: acelaşi Warwick, apoi lordul Saye and Sule, |” „Iun Pym, John Hamipden, Qliver Saimt-Jonn etc.4.

        „p. Cit., p. 80.

It., p. 451.

        ' Aceasta din urmă contopită ulterior cu Connecticut. 4 Vincent T. Harlow, The Founding of the Second British Emfin, voi. II, Londra, 1964, pp. 620-621 şi nota 50; H i 11, op. Cit., I; K o s m i n s k i-L e v i ţ k i, op. Cit., voi. I, pp. 135, 138.

Amestecul unor considerente religioase în acţiunea de colonizare – element secundar faţă de interesele comerciale – a dus la iniţiative paralele din partea celorlalţi indezirabili în Anglia – catolicii. În 1632, lordul Baltimore şi, în 1634, sir Edmund Blowden obţinură de la rege patente pentru colonizarea unor regiuni în jurul golfului Chesapeake, cam între 39 şi 40° latitudine. Amlândoi beneficiarii voiau să dea posibilitate de aşezare aici catolicilor.

Primul puse bazele coloniei Maryland, iar al doilea coloniei Dalia ware *.

Ţănmiui răsăritean aii America de Nard vedea astfel răsărind şiragul de colonii care, completate până la 1732 la numărul de treisprezece, vor constitui nucleul Statelor Unite ale Americii.

Aceste colonii erau cuprinse între posesiunile spaniole din Florida, la sud, cele franceze din Canada, la nord, şi pămân-turile indienilor piei-roşii, către apus.

Conflictul din Europa, dintre Anglia şi Franţa, duse la un atac al coloniştilor din Noua Anglie asupra Canadei şi la ocuparea onaşullui Quebec, îm 1629. Îmoheindu-se, în 1632, pacea de da Saiiint^Ganmain^en-'Laye, Quebec, Port-Royal îşi. regiunea înconjurătoare – Acadia – fură restituite Franţei. Este cel dintâi episod colonial al unui război anglo-francez, preludiu al îndelungatei rivalităţi în jurul căreia se va axa nu numai politica celor două ţări, dar şi a întregii Europe occidentale, în tot decursul secolului al XVIII-lea şi până la înfrângerea lui Napoleon, în 18152.

Coloniile din America de Nord reprezintă prototipul categoriei aşa-numitelor colonii de emigraţie. Ele se caracterizează prin aşezarea în zona temperată, prin faptul că sunt populate cu emigranţi din metropolă, sau, în genere, cu europeni, prin caracterul complex al economiei lor – jrsiţial agrar, dar evo-luând spre comerţ şi industrie. În această categorie de colonii predomină (dar excepţiile, numeroase şi grave, nu lipsesc) proprietatea agrară mijlocie şi mică, iar mâna de lucru e liberă. Din toate motivele de mai sus, coloniilor de emigraţie le-a fost îngăduit de guvernul englez un regim politic deosebit, având

Olandezilor şi în 1664 a revenit din nou Angliei, fiind organizată în co lonie de sine stătătoare abia în 1702.

la bază principiul autoadministrării, al dreptului coloniştilor de ansi alege organe reprezentative proprii.

Coloniile de emigraţie deschid, de asemenea, o problemă prezentă de altfel în cadrul întregului fenomen al expansiunii teritoriale extraeuropene: aceea a raporturilor dintre colonizatori şi populaţiile indigene. Chiar atunci când aparenţele (şi numai ele…) începuturilor unei colonii sunt „pacifice”, ocupaţia europeană generează fatal un conflict. La suprafaţă, el rezultă din opunerea o două societăţi, a două civilizaţii cu nivel dâfe rit, avâmd concepţii de existenţă deosebite1. La ibază, conflictul e ancorat fim. Crâncena lliuiptă pentru existenţă, generată de expansiunea modului de producţie capkallist, întemeiat pe exploatare, îmboldit de setea profitului. Masa coloniştilor europeni era formată în general din dezrădăcinaţi, desperados ruinaţi şi persecutaţi în patrie, căzuţi acum în plasa intereselor unor societăţi comerciale, faţă de care, în postura ide colonişti, isânt iniţial subordonaţi, ca un fel de arendaşi îndatoraţi. Ei nu puteau înţelege că emanciparea economică şi libertatea (politică şi de gândire ipe care o căutau însemnau (înrobirea şi jefuirea altora, având drepturi mai vechi şi tot atât de fireşti la pământ, la existenţă, la libertate.

Situaţia în care se găseau ii transforma, obiectiv, pe coloniştii europeni în executanţi nemiloşi ai imperativelor acumulării primitive a capitalului. Conştiinţa le era anesteziată de prejudecata comodă a superiorităţii şi a misiunii „civilizatorii”, evEOghelixante, a creştinilor faţă de „păgânii” rămaşi în întuil iigooiMiţei.

Acest complex de împrejurări a generat cruzimea şi cinismul în deposedarea, alungarea şi uciderea indigenilor, acolo unde emigraţia masivă din metropolă dispensa pe colonişti de nevoia de braţe de muncă.

Conflictul, s-a adî-ncit pe măsura dezvoltării coloniilor spre interior, depăşind zona iniţială, a ţărmului.

Aşa s-a în timpi at şi cu primii colonişti englezi în America de Nord. Instalarea lor pe ipământurile de vânătoare, pescuit şi păşune ale triburilor de piei roşii a stârnit fireasca reacţie de apărare a acestora.

J Georges Hardy, La politique coloniale et le partage de la Terre aux XlX-e et XX-e siecles, Paris, 1937, p. 335 [Col. „L'^volution de l'humanitiP, voi. LXXXVIII].

În 1622, indienii algonquini făcură o încercare de a distruge Virginia, ucigând, într-un atac general dat prin surprindere, vreo 350 de colonişti. A urmat un război de 12 ani, în cursul căruia superioritatea anmelor de foc şi-a spus, ca totfdeauna în asemenea împrejurări, cuvântul. Prin pacea din 1634, membrilor triburilor indiene le era interzisă, sub pedeapsa cu moartea, intrarea întro anumită zonă, fixată de colonişti.

Între 1642 şi 1644, un nou război va avea ca rezultat lărgirea zonei amintite *.

Istoria s-a repetat, în America şi în alte continente, an după an. De la începuturile sale, colonialismul s-a întemeiat pe jefuirea şi exterminarea unor popoare, ba chiar rase întregi. Componentă a acumulării primitive a capitalului, a acelei epoci de paroxism al violenţei în urmărirea profitului, istoria sa nu putea fi scrisă decât aşa cum stpune Marx: „cu litere de sânge şi de foc” *.

Cele mai importante colonii engleze din emisfera de vest şi din întreg Imperiul britanic au fost, până la mijlocul veacului al XVIII-lea, coloniile din Antile.

De pe la 1605, negustori englezi frecventau insula Barbados. Nu e sigură data la care primii emisari ai colonialismului britanic ar fi început a vizita insula: poate pe la 1620, când un 1 ipitan, Simen Cordon, (pretindea că a găsit-o meloouită, poate chiar de pe la 1605. Primii colonişti au rămas însă pe pământul ei în mod sigur la 1625, cu ocazia întoarcerii unei corăbii engleze din Brazilia. Doi ani mai. târziu, a 'ânceput cdlotnizarea sistematică, sulb auspiciile lui sir William Courteen, membru al unei companii comerciale anglo-olanideze, care a organizat o campanie pentru finanţarea acestei acţiunis. A fost una din cele mai mari întreprinderi de la începuturile colonizării britanice, angajând investiţii de circa 10000 de lire sterline şi transportul a vreo 1500 de colonişti, aşezaţi acolo până pe la 1628.

Prosperitatea noii aşezări a fost ieşită din comun. Luară fiinţă plantaţii de tutun, iar ceva mai târziu de trestie de zahăr, ' Ko s m i n s k i-L e vi ţ k i, op. Cit., I, pp. 135-136.

K a r 1 Marx, Capitalul, ed a IV-a, voi. I, Editura Politică*

Bucuraţi, l%0, p. 713.

Vin cent T. Harlow, A Uistory of Baibados, 1625-1685, Oxford, 1926, pp. 3-6.

La care se vor adăuga întreprinderi pentru prepararea melasei şi romului. Pe la mijlocul secolului, Barbados era vizitat anual de peste o sută de nave comerciale. Prin imigraţie, populaţia insulei ajunse în acelaşi timp să numere 25000 de locuitori albi şi vreo 35000 de sclavi negri, aduşi din Africa, pentru a munci pe plantaţii1.

Barfoados şi celelalte posesiuni din Antile constituie modelul celei de-a doua categorii importante a coloniilor engleze: coloniile de exploatare. Termen nu toamai propriu,. deoarece toate coloniile se bazau pe exploatare. În cadrul acestora ea apare însă cu mult mai făţiş.

Ele se caracterizează, în opoziţie cu cele de emigraţie, prin aşezarea lor în zona tropicală, în al cărei climat europenii se acomodau cu greu. In orice caz, nu puteau rezista muncii în asemenea condiţii. De aceea, sau şi de aceea, elementul european joacă aci numai rolul <de conducere a procesului de producţie. Munca este prestată de elementul indigen, sau de oameni aduşi cu forţa din regiuni cu climat corespunzător şi transformaţi în sclavi. Predomină marea proprietate (plantaţia), specializată în produse caracteristice zonei calde: trestie de zahăr, tutun, cu timpul cafea, ceai, seminţe oleaginoase etc. Ea imprimă economiei acestor colonii asipectul de monoicultură. Majoritatea populaţiei fiind formată din sclavi, regimul politic e in. ii puţin evoluat; funcţia sa principală e supravegherea şi ţinerea în supunere cu brutalitate a producătorilor direcţi, reduşi la sclavie. Apar şi în aceste colonii regimuri de autoadmi-nistrare, cu pretenţii reprezentative, „democratice”. Dar aci ele au mai degrabă semnificaţia unei parodii, fiind limitate exclusiv la minoritatea exploatatoare şi parazitară.

În legătură cu împrejurările întemeierii coloniilor de exploatare din Antilele Mici, mai poate fi subliniat, ca specific, şi faptul că numeroase elemente din aristocraţia engleză au avut un rol important, ca mijlocitoare a obţinerii licenţelor regale, în afacerile companiilor comerciale interesate.

Între 1623 şi 1625, un grup de negustori londonezi au fi nanţat colonizarea insulei St. Christopher, situată tot în Antilele Mici, dar mai la nord, în arhipelagul numit Leeward K între 1628 şi 1633 luară fiinţă colonii în insulele Nevis, Anti-gua, Baribuda şi Montserrat, în acelaşi arhipelag.

Astfel s-au constituit Indiile de Vest engleze, „cel mai soliei plasament colonial al Londrei şi Bristolului” în următorii o sută cincizeci de ani, pe care istoricul englez J. A. Froude le numea, către sfârşitul veacului trecut: „Bijuterie preţioasă… leagănul imperiului maritim al Marii Britanii. Acolo Drake şi John Hawkins au captat fluviul de aur care, din Panama, se scurgea în trezoreria de la Madrid… în aceste laşpe, în secolele următoare, Franţa şi Anglia s-au luptat ipentru supremaţia mărilor şi Anglia a câştigat-o” 2. Ar mai fi putut adăuga că pe comerţul cu sclavi în Indiile de Vest s-au clădit, în secolul al XVIII-lea, în oraşele portuare engleze, averi imense, printre care ale Livenpool-ului; graţie acestor colonii el a ajuns al doilea port al ţării, după Londra… „Bijuterie preţioasă”, care a ucis în chinuri pe cei ce au işlafuit-o…

Englezii în Indiile Orientale

Colonizarea engleză în emisfera răsăriteană e cuprinsă în întregime, până către finele veacului al XVIII-lea, în istoria celebrei Companii a Indiilor Orientale.

Primele ei corăbii s^au îndreptat către arhipelagul indonezian, un/de ridicară factorii în Acheen (Atjeh, în Sumatra) şi Bantam (lâm Java)3.

În 1603, corăbiile reveniră în Anglia cu o încărcătură preţioasă de piper şi alte mirodenii. Reuşita dădu imbold organizării unei noi expediţii, în 1604-'1606, care ajunse până în insulele Moluce. Expediţia aduse profituri de 500%.

        'S.iniuel Rawson G a r ci i n o r, History of England from linAectssion of James I to the Outbreak of the Civil War, voi. II, partea. i II.i, londra, 1884, p. 310.

În 1608, un anume William Hawkins debarcă în India, la Surat, cu o scrisoare a regelui Iacob I către Marele Magul, sprijinind cererea companiei de a i se permite descinderea unei factorii în acel port. Intrigile portughezilor pricinuiră respingerea cererii. Englezii (perseverară. În 1612, vasele lor, în largul aceluiaşi port, fură atacate ide portughezi. După o luptă grea, aceştia sunt înfrânţi. Cum (portughezii dominau de mult mările din jurul Indiei, stafoilinidu-şi o anume reputaţie, populaţia şi feudalii locali îi detestau şi, în primul moment, priveau cu simpatie pe oricine le dădea o lovitură. Ajutaţi de aceste circumstanţe, englezii primiră permisiunea de a-şi stabili la Surat comptuarul dorit, de unde, în timp relativ scurt, preluară mari caincităţi de ţesături (indiene, reviâinzâindiHle în Malaezia 1. În intervalul 1611-1616, ei se stabiliră şi la Masulipatam 2.

În 1615, în scopul promovării intereselor comerciale ale companiei în India, isir Thornas Roe, fost membru proeminent al opoziţiei în parlamentul din 1614, se prezentă la Ajmir, la reşedinţa Marelui Mogul, în ambasadă solemnă. El rămase lân India până în februarie 1619, obţinând idreptul ide înfiinţare a unor noi factorii3.

Afacerile companiei se întemeiară tot mai sigur, cu profituri fabuloase. Având la înfiinţare un capital de 30000 de lire ister-line, sporit curând la 72000, compania se reconstitui în 1617, anume. spre a-şi putea lărgi capitalul de bază. Cu rapiditatea specifică plasamentelor speculative, se oferiră cam o mie de participanţi, care „ubsorisară um totail de 1500000 de lire! 4

Cu toate aceste profituri aipreciabile, compania păşi într-o perioadă de dificultăţi, din cauza politicii monarhiei. Aceasta nu o sprijină împotriva noilor concurenţi, olandezii, şi lasă fără răspuns masacrarea de către ei a membrilor unei factorii a companiei, (la Amiboina (1623) 5. Din (lipsă, de bani, provenită adesea din neînţelegerile cu parlamentul, care le refuza subsipartea a Ii-a, pp. 310-311; Hauser, op. Cit., p. 413.

De la civilisation indienne, Paris, 1963, p. 187.

L'evolution politique de l'Angleterre moderne, voi. I (1485-1660), Paris, diile, regii Stuarţi abuzau de drepturile lor ide acordare a licenţelor comerciale, făeânid cu acestea o veritabilă speculă. Astfel, în 1617, Iacolb I.acordă lui sir James Cunningham o autorizaţie de înfiinţare a unei companii scoţiene a Indiilor Orientale r. Ea nu constitui însă un pericol pentru compania engleză, care în 1631-1632 dobândi noi puncte de sprijin în Orissa, iar în 1639 primi permisiunea de a se stabili la Madras, unde iân cei doi awi următori fu construit fortul Sf. George. 2 In schimb, în 1635, regele Carol I dădu acesteia o grea lovitură, anulân-du-i monopolul şi acor/dând o autorizaţie de comerţ cu Indiile Companiei aingkHofaindeze a ilui Couirteen, aceeaşi cate, în deceniul anterior, iniţiase colonizarea în Barbados.

A urmat o concurenţă cruntă, piraterească, între cele două companii; prestigiul negustorilor englezi în India a avut de suferit, iar comerţul lor cu sudul Asiei a regresat, până aproape de ruină. Abia în 1650, în timpul revoluţiei, parlamentul va restabili, indirect, monopolul Companiei Indiilor, anuiând drepturile concurenţilor ei3.

Regimul coloniilor şi rezultatele expansiunii coloniale sub primii Stuarţi

Se născuse un imperiu colonial. Deşi minuscul în comparaţie cu gigantul de mai fiârziu, el ridica deja probleme de organizare „şi administrare.

Indiile Orientale deocamdată nu contau, din acest punct de vedere. Cele câteva factorii, abia dacă se pot numi colonii; cel mult un embrion din care acestea se vor dezvolta. Administrarea lor aparţinea Companiei Indiilor îşi se concretiza în dispoziţiile sale către cei câţiva funcţionari plasaţi în fiecare din aceste ipuncte, având atribuţii exclusiv comerciale.

În America şi Antile, condiţiile erau altele. Aci coloniile ocupau o suprafaţă bine definită, în cuprinsul căreia trăia o destul de numeroasă populaţie, formată din indigeni, sclavi negri şi emigranţi englezi. Vreo 80000 de supuşi ai regelui Angliei au emigrat în emisfera vestică, idin 1618 până la izbucnirea războiului civil (1642). În raport cu numărul populaţiei de atunci, este cea mai masivă emigraţie, până în veacul al XlX-lea1.

Emigraţie de oameni „liberi”, ou numele, pentru că, de fapt, pe toţi lâi împingea o necesitate, o presiune: mizeria, persecuţiile politice şi religioase. Numai o mică parte o formau negustorii, agenţii lor, oamenii bogaţi, în goană după mai mult. Aceştia, de altfel, nu constituiau lotul ide emigranţi definitivi. De obicei, după un stagiu oarecare în afacerile lor de pe plantaţiile din Antile, ei reveneau în metropolă.

Şi într-un caz şi întrjaltul, această emigraţie e fără îndoială în legătură cu o nouă perioadă de depresiune în economia şi mai ales în comerţul exterior al Angliei; ea caracterizează deceniul 1620-1630. Privind-o prin prisma unei largi generalizări a unor elemente din istoria vestului Europei, ea este considerată, în anumite lucrări, drept un efect îndepărtat al „contracţiunii” puterii engleze în Franţa, în secolul al XV-lea, urmată de o tendinţă de împingere spre vest a frontierelor economice, politice şi demografice ale Angliei. În cadrul acestei mişcări, o primă etapă ar fi fost lărgirea dominaţiei engleze asupra Irlandei, în secolul al XVI-lea 2.

Printre primii emigranţi s-au aflat şi deportaţi albi, dintre femei de moravuri uşoare şi puşcăriaşi, trimişi ca sclavi în Bar-bados şi chiar în America de Nord, de pildă în Virginia, în 1619-1621. Portul Bristol e foarte activ în aceste deportări 3.

Ele stârniră proteste, şi din partea coloniştilor, şi a altora, într-o lucrare a sa, Francis Bacon, reflectând pe marginea acestor metode, le condamnă, oonsiderfndu-le o inutilitate morală, care nu poate schimba în bine deprinderile celor pedepsiţi. Dar se ridică şi împotriva imoralităţii faptului în sine, de a avea [Craiova], f.a., p. 32. >* pretenţia să întemeiezi noi aşezări omeneşti, folosind, în acest scop, elemente descompuse *

Patentele pentru autorizarea colonizărilor erau un drept personal al regelui. De unde pretenţia de a considera puterea sa asupra coloniilor ca exclusivă, parlamentului nerecunoscân-du-i-se nicio competinţă.

Organul care avea în atribuţiile sale problemele coloniale era Consiliul privat al regelui. În timpul lui Iacob I se încercase, doar pentru câţiva ani, crearea unui consiliu special pentru colonii, inspirat probabil după modelul Consiliului spaniol al Indiilor 2.

Cu aprobarea regelui apar primele carte de organizare a guvernării coloniilor. În 1619, în Virginia s-a întrunit pentru întâia dată o adunare reprezentativă a unei colonii britanice, compusă din 22 de deputaţi, aleşi de proprietarii funciari. Legalitatea adunării a fost confirmată printr-o ordonanţă regală din 24 iulie 16213. Ea avea dreptul să voteze impozitele şi legile locale. La aplicarea legilor veghea un guvernator, asistat de un consiliu executiv.

Această formă de organizare a puterii politice e prototipul guvernelor îşi strămoşul constituţiilor de mai târziu ale tuturor coloniilor engleze cu drept de autoguvernare 4.

Pentru moment, (în Virginia acest drept era destul de re-strâns. Practic, legislativa, emanaţie a minorităţii proprietarilor funciari bogaţi, nu avea drept de control asupra executivei. Guvernatorul era un reprezentant al companiei ce patrona colonia, numit iar nu ales, îşi, la rându-i, numindu-şi membrii consiliului său executiv.

În 1624, compania Virginiei fu lichidată printr-un act al regelui, iar colonia trecută sub autoritatea directă ia acestuia.

Campania se plânse parlamentului, căruia Iacofo I îi. Puse în vedere „să nu poarte de grijă” unor asemenea chestiuni. Din acel moment, guvernatorul Virginiei era reprezentantul numit al regelui s.

I CHBlI, p. 605.

Liutisb Empire, Oxford, 1930, pp. 18-19.

II Vcv. i textul la Commaglr, op. Cit., I, pp. 13-14.

K o s ni i n s k i-L vif k i, op. Cit., I, p. 137.

Distingem, aşadar, sub primii Stuarţi, trei categorii de colonii: cele aparţinătoare unor companii comerciale, cele regale şi cele acordate de rege unor nobili, ca un ifel de danie sau favoare painticuilafră (de exemplu colonia Maryland, acordată Lordului Baltimore). Toate aveau la bază o autorizaţie regală de colonizare. Într-unele, indiferent de categoria din care făceau parte, guvernarea era lăsată la libera dispoziţie a beneficiarului patentei de colonizare. Într-altele, încă puţine în această perioadă, coloniştii obţin de la rege o reglementare „constituţională” a raporturilor dintre ei şi reprezentantul concesionarilor sau proprietarilor coloniei. Acest precedent, oare permite, pentru început, păturii înstărite a coloniştilor să participe la guvernare, se menţine şi atunci când colonia devine regală, dacă regele binevoieşte să admită aceasta.

Dacă expansiunea colonială şi rezultatele ei, destul de însemnate, au fost, sub primii Stuarţi, opera iniţiativei private a capitalului comercial, mânuit de o bună parte a burgheziei, cu sprijinul şi chiar cu participarea noii nobilimi, în continuarea veacului al XVII-lea tendinţa va fi, în general, să se transforme coloniile private în colonii dependente direct de coroană, de stat.

Prezentă încă sub primii Stuarţi (cazul Virginiei), această tendinţă se explică prin faptul că multe colonii, prin înseşi condiţiile genezei lor, deveniseră centre de ferventă opoziţie anti regalistă.

Pentru a le putea controla şi a controla simultan şi emigraţia – compoziţia ei – regele Carol I a creat din nou, în aprilie 1634, o instituţie specială de guvernare a coloniilor, sub numirea de „Comisarii generali pentru problemele coloniilor”, în frunte cu arhiepiscopul-primat al Angliei, Williaim Laud 1.

Ţelul urmărit n-a fost realizat. Monarhia engleză şi organele ei centrale nu dispuneau ide experienţa şi energia necesară pentru a organiza un control efectiv în materie de guvernare colonială. Erau multe şi mari interesele potrivnice schiţării unui atare sistem, care ar fi incomodat companiile comerciale şi tpe coloniştii înşişi.

Parcă anume, sfidând tendinţa monarhiei, se iveşte fenomenul creării de colonii fără a avea prealabila autorizaţie regală.

Autorii iar – coloniştii disidenţi confesionali din Massachu-setts, care în 1635 migrează spre sud şi întemeiază Connecticut, iar în 1636 Providence, numită apoi Rhode Island.

În 1639, cei staibiliţi în Connecticut adoptară cea dintâi constituţie elaborată chiar de ei şi aplicată înainte de a fi sancţionată de monarh. Ea prevedea un sistem complet de conducere electivă, trecând prin urmare şi organele locale ale puterii executive în dependenţa opiniei coloniştilor, a alegerii făcute de ei1.

Semne noi se iveau astfel în colonii. Şi nu era de mirare. Când cei din Connecticut săvârşeau atare act de îndrăzneală, inovator, cu îndepărtate şi profunde consecinţe pentru existenţa tuturor coloniştilor englezi din America de Nord, pe Anglia o despărţea numai un an de izbucnirea revoluţiei burgheze.