MAREA UNIRE ŞI DEZVOLTAREA ROMÂNIEI MODERNE.

Locul şi sensul evenimentului de la 1 Decembrie 1918 în istoria românească sunt definite de obicei ca împlinire a unui ideal politic şi ca scadenţă a unui proces necesar şi just. În lumina acestor puncte de vedere sunt ele cel mai adesea cercetate, în antecedentele lor şi în modalitatea în care s-au realizat.

Unirea din 1918 merită însă memorată în egală măsură în ipostaza şi în funcţia de punct de plecare pentru o nouă – calitativ superioară – etapă în istoria poporului român. În sensul acesta – o primă remarcă, revelatoare: la 1 decembrie 1918, la Alba Iulia, a început singura scurtă perioadă în care naţiunea românească, cu excepţia unor mici fragmente, a fost reunită în cadrul aceluiaşi stat.1 Până la 1940, au fost 22 de ani fără seamăn într-o istorie bimilenară.

Valoarea unei naţiuni şi a edificiului politic făurit de ea nu rezidă în gradul forţei lor. Dar acesta nu poate fi nici total trecut cu vederea. România, după 1918, şi-a mărit teritoriul cu 115 %, iar populaţia cu 134 %. Din rândul ţărilor mici, ea a urcat astfel pe treapta ţărilor mijlocii ale Europei. Potenţialul ei economic a crescut apreciabil, atât prin alipirea zonelor agricole din Banat, Câmpia de Vest şi Basarabia, cât şi prin resursele naturale – energetice şi minerale – prin relativ bine dezvoltatul sector industrial şi bancar din Transilvania şi Banat.

A demarat un proces de modernizare în domeniul instituţiilor politice şi în structurile economico-sociale. Momentele sale iniţiale, dar şi cele mai importante, au fost: introducerea votului universal (noiembrie 1918), reforma agrară din 1921 şi constituţia din 1923.

Până când în vechea Românie şi în provinciile alipite proprietatea moşierească depăşea considerabil pe a ţărănimii, denunţând o structură agrară de reminiscenţă medievală, reforma din 1921 a expropriat şi redistribuit 6, [56] milioane de hectare, determinând reducerea proprietăţilor mai mari de 500 de ha la numai 17 % din total; în noua structură, aproape 50 % din proprietăţi erau mai mici de 10 ha.

Constituţia din 1923 a fost o dezvoltare a celei din 1866, cât şi o adaptare la noua situaţie rezultată în urma unirii. În litera sa, a constituit o afirmare mai decisă a spiritului democratic în concepţia politică a statului român. Ea trebuie apreciată şi pentru promovarea aceluiaşi spirit în provinciile ce se aflaseră înainte sub stăpânirea monarhiei austro-ungare şi ţariste.

O altă notă a modernizării vieţii publice a statului român după 1918 a rezultat din modificările intervenite în spectrul său politic şi cultural-ideologic.

Acestora li se identifică mai multe determinante: 1) adaptarea grupărilor şi programelor politice la noua structură economico-socială a ţării. Exemplul cel mai elocvent a fost dispariţia Partidului Conservator şi constituirea Partidului Naţional-Ţărănesc, ilustrând corespondenţa cu reducerea marii proprietăţi agrare şi cu transformarea României într-o ţară de proprietari funciari mijlocii şi mici;

2) receptarea unor curente de idei novatoare pe plan european de către doctrinele politice deja consacrate; a fost cazul neoliberalismului care, odată cu Constituţia din 1923, operă a Partidului Liberal, nu numai că a influenţat programul acestui partid, dar a devenit, fie şi nedeclarată oficial, concepţia politică dominantă în statul român, până la 1938;

Este vorba, în primul rând, de ideologiile şi partidele de dreapta care, indiferent de conţinutul şi de deviaţiile lor reprobabile, au adăugat o notă nouă în peisajul politic românesc. Înainte de 1918 existase în vechea Românie o „dreaptă” cu motivaţii naţionaliste, ataşată ori satelizată cu precădere de Partidul Conservator. Ea se fundamentase, în genere, pe ideea priorităţii de drepturi a elementului etnic românesc pe temeiul autohtoniei acestuia, susţinută prin demersul la istorie. Totodată, acelaşi curent, mai exact acelaşi mănunchi de curente mărunte, militaseră mai energic decât alte forţe politice pentru unitatea naţională, la rigoare prin luptă armată.

România de după 1918 – „România Mare” – a fost, aşadar, teritoriul spiritual al unei efervescenţe de idei şi de doctrine care se aliniau mişcărilor similare din ţările occidentale. Din destule puncte de vedere, România interbelică nu a reuşit să atingă nivelul acestora; era mai puţin avansată economic, structura ei socială era mai puţin stabilizată, oferind imaginea tranziţiei spre consolidarea unei clase mijlocii ţărăneşti, a unei burghezii autohtone deplin conturate şi a unei muncitorimi industriale „ereditare”, definitiv profesionalizate. Desfăşurarea vieţii sale politice, funcţionarea instituţiilor democratice lăsau de asemenea de dorit, comparativ cu modelele lor occidentale. În schimb, pe planul gândirii politice şi pe cel al culturii în genere, România s-a apropiat mult de nivelul european. Această impresie copleşeşte de îndată ce se pătrunde dincolo de înregistrări superficiale ale fenomenului, îndepărtându-se ecranul obnubilant format din judecăţi generate de patimi şi polemici politice. A fost o perioadă de maximă promptitudine a comunicării şi receptării ideilor de pe eşichierul mondial. Se vedeau atunci, nu rareori, cărţi ori studii apărute în editurile sau revistele din străinătate, recenzate în proximele apariţii ale revistelor de la noi. Intelectualitatea românească a trăit mai intens decât alte dăţi într-o cvasisimultaneitate cu momentele creatoare din cultura occidentală.

Dacă se pot, aşadar, evidenţia cei 22 de ani dintre 1918-l940 ca fiind singurii în care poporul român şi-a împlinit efectiv idealul unirii naţionale, la fel se poate spune că ei au reprezentat o scurtă, dar strălucită, etapă de superioară dezvoltare culturală.

În fruntea argumentelor în favoarea acestei aserţiuni am aşeza constatarea că înainte de 1918 cultura românească a avut câţiva – puţini – filosofi şi preocupări pentru filosofie, conectate la operele clasice ale gândirii europene; dar deloc, sau aproape deloc, la curentele noi, dintre 1880-l914. Numai în perioada interbelică în cultura română s-a dezvoltat o mişcare filosofică, ceea ce a însemnat deopotrivă proliferarea de gânditori, de gândire originală, de comunicare cu actualitatea imediată a fluxului de idei din filosofia europeană, de conturare a unor curente şi şcoli proprii în materie. Fenomene care – în opinia noastră – sunt indicative ale unui stadiu de deplină maturitate a unei culturi. [58]

Pe tărâmul ideilor politice, liberalismul interbelic a dovedit o rapidă capacitate de ajustare, chiar de înnoire doctrinară, dând expresie unei variante româneşti a acelui „neo-liberalism” care se afirma pe plan continental, cu deosebire după experienţa primului război mondial şi a consecinţelor sale de ordin economic şi social.

După 1920 liberalismul românesc a avut personalităţi, din generaţia mai veche sau mai nouă, de înaltă şi complexă pregătire, care au ştiut fundamenta programul renovat al partidului liberal pe o coerentă filozofie politico-socială, ce nu se mai regăseşte, în expuneri de asemenea eleganţă, în vremurile de mai târziu.

Astfel, în 1924 – într-un volum coordonat de Dimitrie Gusti – I. G. Duca şi Mihail Manoilescu publicau câte o excepţională prezentare a doctrinei liberale clasice şi a celei neo-liberale. Ele enunţau premisa că societatea se dezvoltă potrivit unor legi independente de voinţa oamenilor, astfel încât rolul organizaţiilor politice trebuia să fie de a adapta formele legale de organizare social-politică la realităţile impuse de evoluţia obiectivă a societăţii. O a doua premisă era postulatul filosofic şi moral care consideră că orice fiinţă umană este un scop în sine; ea nu trebuie să ajungă mijloc în slujba unui scop; aşa cum spuseseră încă vechii gânditori elini, „omul este măsura tuturor lucrurilor”, acestui adagiu putându-i-se suplimenta implicaţia gnoseologică şi cu una axiologică.

Recunoaşterea caracterului obiectiv al evoluţiei social-istorice, a rolului activ al instituţiilor politice în a favoriza această evoluţie, precum şi respectul pentru individ sunt elementele de căpetenie care identifică liberalismul cu ideea de progres. De progres conceput – sub aspectul contribuţiei umane la înfăptuirea lui – ca mişcare organizată, orientată prospectiv, ştiinţific, în cadrul stării de ordine şi a regimului democratic.

În planul real al evoluţiei sale – continuă autorii menţionaţi – societatea contemporană înregistrează două mari şi ineluctabile fenomene: complexitatea uriaşă la care a ajuns viaţa sa economică şi covârşitoarea preeminenţă dobândită de stat. Pentru România – se poate adăuga – ambele noi realităţi rezultau din creşterea teritorială şi economică pe urma Marii Uniri, reclamând de la sine o augumentare a funcţiilor de organizare şi control al statului.

Drept consecinţă – continuă autorii citaţi – se observă un anumit tip de criză a liberalismului, schiţată în ultimii ani ai secolului al XIX-lea şi parafată de războiul mondial. Nu o criză distructivă, ci una de avertizare a necesităţii unei adaptări a doctrinei la noile stări de lucruri. Adaptare care s-a finalizat în neo-liberalism.

Trăsăturile acestuia sunt: [57]) recunoaşterea realităţii claselor sociale, în locul atomismului individualist, considerat de liberalismul clasic drept ultima şi singura componentă organică a structurii societăţii;

2) înlocuirea idealului şi obiectivului idilic al „armoniei sociale” prin acela, realist, al „echilibrului social”;

5) libertăţile individuale sunt şi ele relativizate, definite fiind ca „funcţii sociale”. Un rezumat, oricât de fidel s-ar dori, nu poate exemplifica îndeajuns nivelul superior de gândire originală şi de receptivitate de idei atins de reprezentanţii unuia din partidele noastre politice în anii ‘20.

Nu mai puţin remarcabilă în argumentare s-a înfăţişat în anii ‘20-‘30 doctrina ţărănistă. Polemismul politic al vremii a voalat fundamentarea teoretică şi rădăcinile istorice ale acesteia.

Ea a fost o variantă a gândirii social-politice organiciste, din care, în general, s-au dezvoltat doctrine conservatoare. Spre deosebire de ele, ţărănismul s-a vrut – şi a fost – o doctrină progresistă, chiar dacă nu într-o formulă din cele mai viabile. Organicismul său nu era argument în favoarea păstrării structurilor tradiţionale ale societăţii, ci pentru promovarea şi ocrotirea celor noi, constituite de proprietatea agrară mijlocie şi mică. Din constatarea preponderenţei acesteia după reforma agrară din 1921 a dedus necesitatea unei alcătuiri politice în care să se reflecte raporturile reale – nu cele ideale ori dezirabile – între factorii complementari ai spectrului societăţii româneşti. „Politica statului ţărănesc – scria C. Rădulescu-Motru – este politica realităţilor, iar nu politica planurilor de progres în viitor, pe care le-a adus cu dânsa generaţia entuziastă de la 1848.”

Consecventă cu teza paşilor naturali ce se cuvin respectaţi în dezvoltarea societăţii, doctrina ţărănistă vrea să prevină – scria Virgil Madgearu – „dezechilibrul ce caracterizează capitalismul contemporan”.3 Aşadar, aceeaşi conştientizare a faptului că evoluţia spontană e susceptibilă a produce „dezechilibre”, ce reapar atunci când anumite efecte ale mersului ei sunt privite din unghiul de vedere al interesului uman. E un punct de convergenţă, acesta, cu neo-liberalismul. Şi într-adevăr, ţărănismul preconizează o încă şi mai fermă intervenţie a statului în dirijarea proceselor economice. Rolul ei era nu distorsionarea artificială a acestora, după modele concepute raţional-abstract, ci apărarea desfăşurării lor, ca şi a democratismului vieţii publice, împotriva inegalităţii generate în societate de sistemul concurenţial al marii finanţe şi industrii. În acest context, Madgearu a avut, în 1924, o afirmaţie ce pare astăzi poate şi mai uimitoare decât va fi părut contemporanilor: „în răsăritul Europei numai clasele muncitoare şi ţărănimea, având pe intelectuali ca aliaţi, sunt menite să poarte stindardul democraţiei politice.” [59]

Ca promotor şi apărător al proprietăţii individuale, ţărănismul anilor ‘20 a fost, evident, la dreapta faţă de social-democraţie; dar în raport cu oricare alte curente politice ale timpului, la noi, el se situa la centru-stânga. S-a întemeiat pe o doctrină ce a cuprins şi erori de netăgăduit. De exemplu, Madgearu însuşi susţinea drept un „adevăr ştiinţific” afirmaţia că evoluţia agriculturii conduce spre biruinţa exploatării mici, considerate de el „forma superioară” a producţiei agricole. Dar în pofida unor inadvertenţe şi ţărănismul avea o armătură teoretică şi o logică internă ce meritau şi merită şi acum aplecarea asupra lor cu toată obiectivitatea. Pe când neoliberalismul era rezultatul unor reevaluări ale politicului, ţărănismul – în gândirea noastră politică – a fost un cel puţin interesant exemplu de fundamentare sociologico-istorică a unei doctrine politice.

Aspecte teoretice integrate gândirii europene a deceniului de după 1918 ne întâmpină şi în dezvoltarea doctrinei dreptei româneşti. Aşa cum am constatat şi anterior, aceasta nu-şi avea acum sursele în imperative interne, naţionale ori naţionaliste, ci într-o criză a gândirii şi a conştiinţei europene, mult mai adânci decât oricare alta din istoria modernă, de după Revoluţia franceză şi deosebindu-se de oricare alta atât prin cauze cât şi prin derivatele sale tragice.

Războiul mondial a părut a traduce în fapt fenomenul mintal postulat de Nietzsche: „Die Umwălzung aller Werte” (Răsturnarea tuturor valorilor). Cea mai eclatantă manifestare a acestuia a fost tendinţa de discreditare a raţiunii şi a raţionalismului. Generaţiile demoralizate de război îşi pierduseră în mare parte încrederea în caracterul raţional al existenţei şi erau dispuse să vadă în ea un joc de forţe incontrolabile şi absurde. Europa era ameninţată, la etajul gândirii filosofice, de o „dezintelectualizare”, în avangarda căreia se afla îndemnul de a nu se mai căuta adevărul în arhitectura rafinată a operaţiilor mentale, ci sensul primar al vieţii, identificabil în răbufnirile ei genuine, instinctuale. Individul – sediu al raţiunii – e minimalizat în avantajul colectivităţii – întrupare a forţei, prin filtrul căreia se elimină inteligenţa speculativă, maladivă şi se selecţionează aptitudinile optimale de supravieţuire a speciei, concept ce se va circumscrie curând prin cel de „rasă”. Nietzsche, Spengler, Keyserling, Berdiaev sunt chemaţi să concureze cu ostilitate pe Descartes, pe Kant, pe Comte, pe Spencer.

La fel cu hipersensibilitatea europeană creată de ambianţa războiului, cea românească a suferit şi ea erupţia unei magme afective ce a subminat tiparele tradiţionale ale gândirii şi a determinat, în ultimă instanţă fenomene de degringoladă spirituală. Expresia ei iniţială a fost şi la noi crearea unei doctrine a „dreptei”, ce nu trebuie confundată cu excesele care au rezultat din hipertrofierea tezelor sale, dar nici nu poate fi absolvită de răspunderea pentru derapajul produs în direcţia cultului şi a practicii violenţei politice.

Expulzându-i din preajmă orice conotaţie valorică, rămâne totuşi indubitabilă constatarea în sine că un segment al mentalului colectiv românesc a trăit, după 1918, sentimentul comun unei părţi a spiritualităţii europene, de criză a culturii şi a valorilor. A fost şi aceasta o modalitate de integrare într-un straniu capitol al „europeităţii”.

Ieşirea din acest univers de criză a fost văzută şi de ideologii români ai dreptei (Nichifor Crainic, Nae Ionescu ş.a.) prin exacerbarea aceloraşi valori, concepte, atitudini, pe care le vehiculau curentele similare de idei pe plan european: iraţionalismul, antidemocratismul, misticismul – deturnat de la vocaţia sa religioasă către scopuri politice – naţionalismul, treptat şi rasismul. Dreapta românească a susţinut, ca o notă proprie, identificarea specificului naţional cu conţinutul şi ritualitatea ortodoxiei, ceea ce a condus-o către opinii stupefiante, ca tăgăduirea latinităţii poporului român, aceasta fiind „inadecvată instinctelor noastre spirituale”, ca afirmaţia că aceste „instincte” se cantonează în tradiţia slavismului, ca elogiul oportunităţii retranşării noastre într-o ermetică originalitate a existenţei naţionale, izolate de influenţele considerate neproductive ale Occidentului. Acestea erau din nou stigmatizate, precum la mijlocul secolului al XIX-lea, cu epitetul de „franţuzisme”.

O polemică vie s-a angajat în jurul acestor teze care, în fapt, reactualizau problema ce mai fusese pusă – a căii şi a direcţiei dezvoltării culturii şi chiar a înseşi naţiunii române. Din punctul nostru de vedere de acum, nu detaliile acestei polemici primează, ci faptul că ea a fost purtată de o parte şi de cealaltă la un nivel excepţional al ideilor, al cunoştinţelor teoretice şi al reflexivităţii, probând o dată mai mult nivelul la care se ridicase elita reprezentativă a culturii române de toate nuanţele. Participanţii la această dezbatere s-au numit: Eugen Lovinescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Şerban Cioculecu, Pompiliu Constantinescu, Tudor Arghezi şi, indirect, Lucian Blaga, cu toţii afirmând afinităţile occidentale ale spiritualităţii româneşti şi refuzul încorsetării sale într-un sistem dogmatic de gândire, subordonat politicului.

Perioada interbelică a fost totodată – fapt nu lipsit de semnificaţie – matricea formativă a unor personalităţi care se vor împărtăşi de cea mai largă recunoaştere universală de care au beneficiat de-a lungul istoriei exponenţi ai culturii româneşti: Eliade, Cioran, Ionescu ş.a.

Reflecţiile noastre au fost îndreptate aproape în întregime asupra fenomenului ideologic-politic şi cultural dintre anii 1918-l940. Ele converg spre concluzia că acei ani aspiră în istoria culturii române la titlul de cei mai „europeni”, mai prezenţi în linia întâi a frontului de idei al veacului. În comparaţie cu acest interval strălucit, anul 1940 apare ca o cezură, operată de război, la fel de brutal ca în spiritualitatea mai tuturor naţiunilor europene. Faţă cu lovitura temporară primită de culturile occidentale, pentru România această cezură a fost cu deosebire malefică. Intervenită la numai două decenii după desăvârşirea unităţii statale, ea a blocat avântul de dezvoltare a unei spiritualităţi ce se simţea puternic revigorată şi aptă, pe temeliile deja aşezate, de performanţe superioare.

E legitimă, chiar dacă retorică, întrebarea: unde ar fi fost cultura română peste alţi 20 de ani dacă toate energiile sale creatoare, afirmate ori potenţiale, n-ar fi fost între timp înăbuşite, întemniţate, asasinate sau exilate? Că ea s-a menţinut totuşi la nivelul la care s-a menţinut a fost o realitate şi un miracol, promiţător de încredere şi speranţe pentru ceea ce va să vină în destinul naţional.

Rememorarea celor două decenii interbelice o considerăm tonifiantă pentru aşteptarea reintegrării româneşti, cel puţin în lumea spiritului european, mai deschisă, mai generoasă, neridicând asupra capetelor celor catalogaţi ca înfrânţi atâtea furci caudine câte veghează la porţile altor tărâmuri ale făgăduinţii – reale ori deşarte.