ASUPRA REINTEGRĂRII SPIRITUALITĂŢII ROMÂNEŞTI ÎN CULTURA EUROPEANĂ.

Evenimentele din 1989 au înlăturat separaţia dintre Europa de Vest şi de Est şi au deschis calea apropierii structurilor politice ale acestor două zone, dată fiind instaurarea de regimuri democratice în fostele ţări comuniste. În schimb, se conturează un fenomen neaşteptat şi îngrijorător: o nemărturisită deschis distanţare spirituală între Apus şi Răsărit, cel puţin în interiorul unei părţi din opinia publică a mai multor ţări.

Faptul apare îngrijorător pentru perspectiva reintegrării lumii europene într-o comunitate. Oricât de multe organisme şi instituţii se vor crea în acest scop şi oricât de mulţumitor vor funcţiona ele, integrarea Europei nu va fi completă şi stabilă dacă ea nu va fi susţinută de o reală comunitate spirituală.

Începând acum aproape 200 de ani, categoriile cultivate ale populaţiei ţărilor Europei centrale, estice şi sud-estice au avut o relaţie cu cultura occidentală. Impetuos dezvoltată pe parcursul unui secol, ea a creat, în fapt, comunitatea spirituală menţionată, cel puţin până la nivelul intelectualităţii mijlocii.

În România de până la 1944 (chiar 1948) orice absolvent de ciclu gimnazial şi liceal era – într-o măsură variabilă, în funcţie de sârguinţa şi de talentul lui – un cunoscător şi un admirator de limbă şi de cultură franceză.

Presiunile politice au separat, după 1940 şi 1944, ţările estului de ale vestului. Separaţia a fost extinsă şi aplicată cu stricteţe şi pe plan cultural. În occident nu s-a înţeles deajuns cât de impopular a fost acest clivaj impus. Victimele lui trăiau cu impresia că în momentul în care el va fi înlăturat, vor fi reprimite cu braţele deschise în familia Naţiunilor Unite, ca nişte copii trecuţi prin suferinţe.

Hotărârile de la Ialta şi ale tratatelor de pace de la Paris au risipit fără menajamente această iluzie. Cumplita decepţie a fost înghiţită (cu noduri.) de grupurile de opinie „realiste”, care s-au silit să înţeleagă că aliaţii nu puteau scuza, din motive sentimentale, realitatea colaborării acestor state la războiul contra lor. Aliaţii procedau după regula jocului: cel ce pierde, plăteşte – fără tocmeală.

Sub acoperământul înăbuşitor al acestui realism resemnat, răsăritenii – şi nu în ultimul rând românii – au păstrat între 1945-l989 un ataşament subteran pentru cultura şi pentru idealul democratic occidental. La fel ca în timpul războiului, declaraţiile oficiale erau una, iar sentimentele majorităţii populaţiei erau altele.

În decembrie 1989, când poporul român a răsturnat printr-o insurecţie violentă, cu grele sacrificii omeneşti, cea mai rigidă dictatură comunistă a momentului, el s-a aşteptat ca gestul său să fie preţuit. Dar încă o dată românii s-au pomenit în situaţia şcolarului pedepsit, atunci când credea că merita să fie premiat.

A fost un şoc pentru ei să constate că, după numai câteva zile de la evenimente, acestea au început a fi denigrate în presa şi chiar în cercurile oficiale occidentale, declarate ca o minciună şi o înscenare. A fost suspectat, ironizat şi minimalizat tot ce se încerca a se instaura în continuare în România: libertăţi politice, alegeri, constituţie, parlamentarism etc. [124]

Sensibilitatea cetăţeanului de toate categoriile a dus la un rezultat neaşteptat pe care, în cincizeci de ani, nu l-au atins nici propaganda nazistă, nici cea sovietică: îndepărtarea sentimentelor unei părţi a populaţiei de lumea occidentală.

În această nedorită împrejurare, intelectualitatea ar fi factorul capabil să corijeze atare reacţie emoţională şi să înlesnească acomodarea românilor la comunitatea spirituală europeană. Intelectualul se poate ridica la o percepţie de nivel superior a problemei reintegrării în Europa, pe care cetăţeanul mijlociu o vede simplist şi nu ca pe una globală, ca pe o nouă filozofie a coabitării continentale, conducând spre o nouă structură de ansamblu, spre împlinirea pe o nouă cale a unui destin comun.

Într-adevăr, o compozantă naivă a mentalităţii est-europeanului obişnuit a fost, în ultimii 10-l2 ani, speranţa într-o egalizare rapidă a nivelurilor de viaţă din cele două părţi ale continentului. Ca o „pars pro toto”, se poate cita starea de spirit a populaţiei din fosta Republică Democrată Germană, după unificare.

A rezultat din aceasta o candidă stare de aşteptare a revărsării ploii de aur. Şi cum ea a întârziat şi mai întârzie, mulţi încep a declara că reapropierea de Europa nu aduce mare lucru şi a privi cu îngrijorare anticipaţiile asupra „costurilor integrării”.

Grefat pe inerentele dificultăţi economice din „perioada de tranziţie”, acest mod de a gândi naşte nostalgie după regimul comunist, cu standardele sale modeste de viaţă, dar foarte sigure; alimentează o stare de excitaţie psihică în mase, din care izbucnise uşor conflicte sociale, interetnice şi interconfesionale, precum şi exagerări ale chestiunilor în litigiu între state. Se creează spaţiu insinuării de curente extremiste de diverse nuanţe.

Devine astfel imperativă cultivarea unei pedagogii politice a reintegrării în Europa, pe care – am spus-o şi mai înainte – cel mai bine ar putea-o realiza intelectualitatea. Ea are de partea sa câteva atu-uri, dar pentru a le putea folosi ar trebui sprijinită în direcţia creşterii rolului şi prestigiului ei social, aflat în prezent în declin în ţările din est, România nefăcând excepţie.

Primul din aceste atu-uri e reprezentat de faptul că „dezintegrarea” Europei în două blocuri şi două sisteme opuse, emetizate, a reuşit mai puţin decât îşi propuseseră autorii acestei tentative aberante. Vreme de 45 de ani în răsăritul continentului s-a trăit de către majoritatea oamenilor cu nostalgia „celeilalte” Europe, percepută – mai adăugându-se şi amintirile – ca o grădină interzisă, ascunzând fabuloase roade şi frumuseţi. Nu s-a reuşit eradicarea acestui sentiment, a acestei imagini, nici a informaţiilor despre ceea ce se petrecea „dincolo”.

De aceea nici românii, nici alte popoare, nu pierduseră – la 1989 – disponibilitatea reintegrării spirituale în Europa. Temeliile lor străvechi, sau mai noi, erau acolo, chiar dacă mulţi occidentali ignorau acest lucru. Lumea de astăzi, aiurită de ciclonul informaţional, cunoaşte şi apreciază o comunitate umană nu după marii ei creatori de valori, nu după impostaţiile ei stabile, de profunzime, ci după un incident spectaculos, după un performer sportiv, în genere după tot ce este spectaculos şi efemer.

Eseistul politic american Francis Fukuyama a ajuns, în două lucrări viu discutate 2 nu prea demult, la concluzia că „forţa motivaţională a istoriei umanităţii este aşa-numita <luptă pentru a fi luat în considerare». Ceea ce înseamnă dorinţa omului de a-i fi recunoscută propria demnitate printre semenii săi. Atracţia exercitată de democraţie nu decurge numai din promisiunea prosperităţii şi a libertăţii. ci în egală măsură din dorinţa fiecăruia de a fi considerat egal cu oricare altul. „

Pedagogia politică a integrării europene, mai ales cea profesată de mass-media, ar trebui să reflecteze asupra acestor sentinţe ale politologului american.

Integrarea Estului e văzută, ca de la sine înţeles, doar ca aliniere a acestuia la Europa, cu inventarul, viu sau mort autentificat la recepţie şi cu azvârlirea la deşeuri a restului. Dar poate că ar exista raţiuni ca şi occidentul să vină în întâmpinarea alinierii, făcând un efort de comprehensiune a acestei Europe de răsărit – mizeră, nefericită, dispreţuită, vândută ca sclavă, martirizată, dar purificată prin suferinţă şi capabilă a fi păstrat şi creat valori morale pe care starea de opulenţă preferă să le ignore.

Chiar dacă există deosebiri de grad între cultura şi civilizaţia unor zone, nu e oportun ca Europa să fie circumscrisă în regiuni tranşant diferenţiate.

Întreaga dezvoltare istorică a societăţii europene a înaintat în sensul omogenizării spirituale, intelectuale şi morale a popoarelor continentului. Aşadar: „Europa, potrivit geniului istoriei sale, sau va fi una, sau nu va fi deloc. „

Evident, pledoaria noastră nu absolvă de mari obligaţii pe cei din Est. Trebuie să se vadă bine pe ei înşişi: cine sunt şi ce pot, unde se află şi unde vor să ajungă. Să se distanţeze de mentalitatea izolaţionistnaţionalistă, de orgoliile mari ale celor mici şi să caute adaptarea la cerinţele pe care le conturează viitorul.

De la această răscruce istorică poate începe un salt spre împlinirea unui mare destin, sau o ratare a lui. Ritmul istoriei contemporane nu mai acordă revanşe pentru înfrângeri şi pentru meciuri nule. Asemenea generalilor Revoluţiei franceze, care luptau având la spate umbra ghilotinei, popoarele Europei, din oricare parte a ei, nu au altă soluţie decât să învingă, învingându-se şi pe ele însele.