LATINITATE ŞI IDENTITATE NAŢIONALĂ.

În ultimele decenii termenul „mit” este frecvent pus în circulaţie. Vechiului său sens, originar şi punctual, i se adaugă alte aplicaţii, nu în ultimul rând în istoriografie. El a acumulat din partea istoricilor adeziuni şi extinderi de sensuri, incluse în construcţii interpretative ale unor fragmente din trecut. Proliferarea miturilor în istoriografie, înţelese ca fabulaţii, eventual în jurul unui nucleu real, a generat un curent contestatar care dă semne de exagerări: totul se încearcă a fi „demitizat” – momente din istorie, mari valori culturale, elanuri morale. Unii – fie că-l cunosc sau nu pe Arthur Rimbaud – parcă ar voi să ne sugereze, pe urmele genialului adolescent, că ar trebui regândită până şi iubirea.

Disputa principală se poartă în jurul veracităţii informaţiei cuprinse în mituri şi, prin urmare, a posibilităţii de a o descifra şi de a interpreta în lumina ei realităţi revolute.

În acest cadru s-a dezvoltat în contradictoriu, mai ales în ultimii vreo 200-250 de ani şi problema latinităţii poporului român. Semnalată în opera unor umanişti prin secolul al XV-lea, preluată, cu sublinieri, de cronicarii moldoveni şi munteni, a fost în cele din urmă îmbrăţişată cu fervoare de reprezentanţii Şcolii Ardelene, care au făcut din ea cheia de boltă a istoriei naţionale. Ceea ce, în fapt, a rămas până astăzi, fiind considerată de istoriografia română drept un adevăr probat prin variate argumente şi dovezi.

Împotriva tezei latinităţii s-au declanşat atacuri tot mai insistente, căutându-şi tot mai multă fundamentare ştiinţifică, pe măsură ce această teză era invocată ca argument în favoarea revendicării de drepturi politice şi naţionale pentru români.

În termenii desfăşurării ei de până acum, polemica nu pare a se apropia de o soluţie acceptabilă tuturor părţilor. Încercăm, în consecinţă, privirea ei dintr-un alt punct de vedere. S-a afirmat despre istoriografia şi lingvistica română că ele susţin „mitul” latinităţii poporului român. Folosit în accepţiunea originară, cuvântul urmăreşte discreditarea insidioasă a întregii construcţii privind originea românilor din vechii colonişti ai Daciei romane.

Observăm, ca punct prealabil argumentării pe care o intenţionăm, că miturile nu sunt prezente în memoria omenirii numai în epoca anterioară scrierii şi culturilor materiale mai evoluate. Ele se prelungesc, ba chiar se amplifică în epoca scrierii, în parte datorită acestei arte miraculoase. Unele persistă, adeseori fără să ne dăm seama, până în zilele noastre.

Rezistenţa lor în faţa criticii istoriografiei şi filologiei se datorează faptului că în conştiinţa comună ele suferă o translaţie de funcţie şi de sens. Funcţia lor principală devine aceea de a reprezenta imaginea pe care o comunitate şi-o face despre ea însăşi, de a-i întruchipa şi sublinia credinţa într-un destin istorico-politic unitar. În aceste condiţii, mitul nu mai este o modalitate explicativă nebuloasă, căutând a suplini absenţa de informaţii sigure, ci o idee-forţă, care concentrează controversele şi îndoielile în jurul unui credo şi făureşte convingeri, valorificând ceea ce am numi „iraţionalitatea creatoare” în istorie.

Multe popoare de pe treptele istoriei moderne perpetuează câte un mit creat la un anumit punct îndepărtat al existenţei lor, spre a le sintetiza ceea ce ele socotiseră a fi vocaţia lor fundamentală. Conştient sau subconştient, mitul originar le conferă o încredere, un sentiment de continuitate, o energie vitală, asemenea credinţei într-un protector transcendent.

Pentru nord-americani, de pildă, un astfel de mit este cel al pionieratului şi al frontierei, creatoare – se spune – a calităţilor esenţiale ale tipului mediu american: individualism, iniţiativă, energie, tenacitate.

Englezii înclină să creadă că unele practici specifice adunărilor tribale anglo-saxone au conţinut, în genere, predispoziţia britanică spre dezbaterea treburilor de interes comun, spre dialog şi compromis echitabil. Deci parlamentul modern, ancorat în stratul legendar al istoriei.

Având un talentatat propagandist în persoana lui Tacitus, germanii şi-au construit, la rândul lor, o imagine idealizată despre ei, din datele vieţuirii strămoşilor lor din Pădurea Hercynică, sau din eposurile din vremea migraţiilor.

Exemplele pot continua. Fixarea finală a miturilor în ipostaza numită de noi a „iraţionalităţii creatoare” a avut loc oarecum pe nesimţite, prin estomparea fondului de date reale pe care le conţineau şi a semnificaţiilor particulare ale acestora, sublimându-se din ele una generală, de factură simbolică. Acest proces de „dezobiectivizare” s-a petrecut uneori şi cu evenimente istorice reale, cunoscute, estompate sub un văl mitic, sau, în orice caz, deformant al realităţii lor genuine.

Se poate reflecta la deosebirea dintre modul în care era percepută democraţia, ca pedagogie politică nemijlocită a întregului popor în anii Revoluţiei franceze şi modul în care este perceput astăzi – mai abstract şi contaminat cu multe elemente alogene – idealul democratic.

Aceeaşi comparaţie conduce spre aceleaşi constatări pentru ideea naţională sau cea socialistă, luate sub observaţie în două momente distante în timp. Din doctrine meticulos articulate pe parcursul secolului al XIX-lea, ele au ajuns a fi percepute în prezent ca idealuri generale, proiecţii mentale dintr-un concret social-politic, a căror forţă nu mai e extrasă dintr-o doctrină, ci dintr-o credinţă inerţială. În intelectul celor care le acceptă, ele se comportă ca nişte mituri-directoare, fiind mult mai puţini decât odinioară cei ce le analizează construcţia teoretică.

Pot fi întâlnite opinii [122] conform cărora grupurile etnice sunt, înainte de toate, forme de organizare socială în cadrul cărora componenţii lor se folosesc de unele particularităţi culturale din trecut, ce nu pot fi verificate istoriceşte. Diferitele elemente ale unei culturi naţionale sunt bazate pe elaborate mitice, integrate într-o imagine unică şi organizate într-o reprezentare a originilor culturii respective.2

Reprezentarea originilor culturii române în sensul elementar al căutării identităţii fiinţei etnice, a constat în două imagini care au dobândit treptat caractere cvasimitice şi funcţii de idei-forţă. Ele au catalizat conştiinţa identităţii şi, pe temelia lor, diversitatea originară a istoriei poporului a fost revărsată într-un flux unitar.

Prima dintre aceste imagini, asumând funcţia de mit creator de istorie şi de conştiinţă colectivă, a fost aceea a prezenţei creştinismului în Dacia, prin colonişti romani din secolele II-lII p. Chr.

Citând cuvintele de origine latină din lexicul de bază al creştinismului românesc, Samnil Micu conchidea: „De unde luminat să vede că românii de la începutul bisericii, împreună cu romanii, părinţii lor, s-au creştinat şi nu de la bulgari, nici de la romanii păgâni au luat aceste cuvinte, ci de la romanii cei creştini [123]

La fel Petru Maior: „. Strămoşii românilor, precum sângele în vine, aşa credinţa lui Hristos în suflet de la Roma o au adus cu sine în Dachia”. 4

Ş i în zilele noastre se mai aude spunându-se că „poporul român s-a născut creştin”. E o exagerare, deoarece indiciile prezenţei câtorva elemente creştine în Dacia în secolele ocupaţiei romane nu sunt suficiente pentru a se putea susţine încreştinarea unui procent cât decât notabil al populaţiei provinciei.

Reală sau nu, această aserţiune a constituit un factor coagulant al unei prime forme a conştiinţei identităţii colective.

— Cea creştină.

Între căderea Imperiului Roman de Apus şi sfârşitul cruciadelor, ea a fost un fenomen spiritual general european. Creştinismul a dat viitoarelor popoare ale Europei moderne o primă formulă identitară, integrabilă în spaţiul deschis.

— În urma desfiinţării hotarului pe care-l formaseră, veacuri de-a rândul, Dunărea şi Rinul.

— Între două lumi distincte: Roma şi „Barbaricum”.

Pentru români, afirmarea creştinismului ca element constitutiv primar al identităţii lor colective a însemnat pe de o parte un suport augmentativ al tezei latinităţii, iar pe de altă parte o motivaţie a rolului de apărători ai creştinătăţii răsăritene împotriva expansiunii otomane, rol din care au confecţionat de asemenea o pecete identitară a istoriei lor.

Cu începere din secolul al XV-lea, umaniştii italieni (Poggio Bracciolini, Flavio Biondo, Aeneas Sylnius Piccolomini) au identificat şi susţinut originea latină a românilor cu unele erori, amplificate în spaţiul umanismului maghiar şi mai ales polonez. Din aceste surse, ideea a fost preluată de cronicarii şi istoricii moldoveni, munteni şi ardeleni, din secolele XVI-XVIII.

Până aici, nimic extraordinar, fiindcă umaniştii, cu pasiunea lor pentru „antichităţi”, au descoperit aproape pretutindeni descendenţe romane. Un aspect interesant al problemei e constituit de faptul că, după interpretări mai recente ale unor izvoare, originea latină şi latinitatea limbii ar fi fost prezentă în conştiinţa populară a românilor şi semnalată ca atare pe la începutul secolului al XV-lea. Ea nu putuse coborî acolo pe filieră cultă, dată fiind cvasiinexistenta comunicabilitate, atunci, între elitele intelectuale şi poporul de rând. Ar rezulta că, dimpotrivă, umaniştii şi-au fundamentat opiniile lor cu privire la latinitatea românilor pe informaţii culese de la acesta.5 În caz afirmativ, neam afla în faţa unei probe de extraordinară memorie colectivă. Ea ar fi putut fi alimentată, în „veacurile întunecate”, de înregistrarea de către români a deosebirii dintre limba lor şi a vecinilor. Ar fi apărut, pe această bază, o reacţie de respingere a confruntării lor cu etniile din jur, o conştientizare a singularităţii şi o chemare în spaţiu şi timp, cerând un răspuns la aparenta stranietate a identităţii lor.

Situaţie pe care Nicolae Iorga o surprindea într-una din imaginile sugestive în care nu arareori scrisul său excela: „Copil al Romei, pierdut în pustiul veşnic înnoit al barbarilor. Aşa de puţini, între aşa de mulţi. Cu fraţii la celălalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile”.

S-ar mai putea accepta şi supoziţia unor fire de comunicare orală cu Roma şi Bizanţul, care ar fi fost întinse de cler şi biserică, singurele instituţii capabile să transmită la mari distanţe, în condiţiile vremii, o tradiţie cultă în păturile populare. Indiferent de soluţia ce se va oferi acestui aspect al discuţiei, relevant rămâne faptul că ideea latinităţii a existat, pe la 1400, atât cât izvoarele o atestă, 6 şi e sigur că nici atunci ea n-a putut să apară din neant.

Toate miturile aflate la originile existenţei istorice a popoarelor au făcut dintru-nceput să vibreze în fiecare din ele ideea că el este „altfel decât ceilalţi”. 7

Dat fiind că aceste mituri, căutătoare de identitate colectivă, ajung la ea prin operaţii de diferenţiere şi respingere, stabilind opoziţia „noi-alţii”, pentru poporul român nici o altă reprezentare istorică despre sine şi originea sa nu ar fi putut îndeplini mai bine rolul pe care l-a îndeplinit ideea latinităţii. În primul rând, ea avea câteva suporturi în fapte reale: cucerirea şi colonizarea romană, similitudinea limbii cu cea latină. Apoi, oferea indispensabilul nimb de orgoliu cu care îi place oricui să se înconjoare, situându-şi propria existenţă pe un plan superior faţă de al altora. Era susceptibilă să confere poporului român cea mai netă individualitate, în vreme ce alte concepte din categorii apropiate ar fi contribuit mai degrabă la confundarea românilor în amalgamul etnic central şi sud-est european. Ea instaura o posibilitate de comunicare cu occidentul neolatin şi putea să apeleze la o solidaritate de gintă latină care, în secolul al XIX-lea, va fi realmente invocată, nu fără ecouri la cei cărora se adresa. Latinitatea apare ca purtătoare a unui ideal, în momente ale istoriei în care prezentul nu oferea o imagine de sine satisfăcătoare, ea trebuind căutată în trecut.

Dezvoltată de Şcoala Ardeleană, continuată în toată istoriografia care a urmat acesteia, ideea latinităţii a sfârşit prin a deveni şi altceva decât o doctrină istorico-politică şi o teorie lingvistică: o componentă a psihicului colectiv, oarecum apriorică şi în consecinţă irelevantă pentru punerea în balanţă, cu argumente raţionalştiinţifice, (ori pretinse ca atare.), a adevărului sau falsităţii sale. Fundamental rămâne faptul că ea s-a constituit, există şi dirijează, explicit sau în subconştient, gândirea şi „comportamentul istoric” al comunităţii naţionale româneşti, într-un fel apropiat de cel în care credinţa îi conduce pe mulţi către un ideal transcendent, pe o cale neabătută prin argumente şi contraargumente raţionale.

Un sociolog american formula, în 1931, următoarea teoremă: „Dacă oamenii definesc anumite situaţii ca reale, atunci acestea sunt reale în consecinţele lor”. Ceea ce înseamnă că oamenii nu reacţionează numai la situaţii obiectiv-reale, ci în egală măsură la semnificaţiile atribuite de ei acestora.

În lumina acestui mod de punere a problemei, ne putem apropia de o cugetare a lui Nietzsche, care, mărturisit sau nu, a inspirat pe mulţi istorici: „Sentinţa trecutului e totdeauna una oraculară, pe care n-o putem tălmăci decât ca făuritori ai viitorului şi ca interpreţi ai prezentului”.

Dar în unele cazuri, după cum am crezut a putea arăta în cele de mai sus, termenii cugetării lui Nietzsche par a se inversa: sentinţa oraculară a trecutului, de esenţă şi structură adesea mitizantă, posedă o forţă interioară, creatoare de o matrice a interpretării prezentului şi a viziunii asupra viitorului.

Aşa a fost funcţia oraculară pe care a îndeplinit-o ideea latinităţii în configurarea identităţii naţionale româneşti.