SPRE O TRANZIŢIE A IDENTITĂŢII NAŢIONALE.

Unei societăţi dornice să se reconstruiască, spre a se alinia valorilor contemporaneităţii sale, nu trecutul, ci prezentul este sursa de inspiraţie mai indicată acestui scop.

Orice construcţie sau reconstrucţie viabilă a societăţii este a se întemeia pe evaluarea realistă, critică, a datelor şi a necesităţilor prezentului ei. În prezent este încorporat şi trecutul, ca o experienţă selectată.

Nu doar într-un singur sens, lumea de astăzi se află la o răscruce a evoluţiei modelelor sale de structură şi de mentalitate. Dar cea mai sensibilă cumpănă pare a fi între structurile şi mentalitatea naţională, dominantă în ultimele două secole şi cele supra-naţionale – unele din acestea deja conturate, altele gestante pe planşetele proiectanţilor.

Nimeni nu poate nega că pe parcursul istoriei toate categoriile sale, reale sau ideale, s-au aflat – între limitele extreme ale apariţiei şi dispariţiei lor – într-un permanent proces de transformare.

Este plauzibilă, prin urmare, ipoteza că şi categoria „naţionalului” se află în fază de declin, rămânând a se glosa pe marginea duratei şi a formei consumării finalului ei.

Istoria nu este o aşa de riguroasă „magistră a vieţii”, cum este creditată în chip curent. În cadrul ritmului trepidant al lumii contemporane, ea face adesea figura de magistru depăşit de realităţi. A fost numită – mai potrivit, poate – o „filozofie prin exemple”. Pentru destinul „naţionalului”, ca formă politică şi mentală în societatea contemporană, istoria poate oferi antecedente. Cel mai atractiv ne pare cel al „polis-ului” elen. La fel ca statul naţional modern, el a fost o structură stabilă, unitară, cu organizare specifică, suficientă sie-şi, întreţinând între cetăţenii săi un sentiment al solidarităţii comunitare, apropiat – cel puţin în cazul Atenei – de sentimentul naţional modern, evident la altă scară.

Formă reprezentativă a geniului politic elen, manifestat în epoca sa clasică, „polis-ul” a suferit în secolul al IV-lea a. Chr. o involuţie. Ea s-a datorat pe de o parte, după aprecierea lui Demosthene, unei eroziuni interne: slăbirii spiritului civic ce caracterizase democraţia ateniană în secolul lui Pericle; pe de altă parte, în modul cel mai direct cuceririi macedonene.

A urmat expansiunea elenă în Orientul Apropiat, operă a lui Alexandru cel Mare. Ea a dizolvat definitiv vechiul „polis” şi pe cetăţenii săi într-un alt orizont politic şi spiritual – universalist şi cosmopolit – cu alte forme de organizare şi cu altă mentalitate decât cea din tiparele tradiţionale.

Vreme de două mii de ani după Alexandru cel Mare, Europa a vieţuit sub cupola unor structuri politicoideologice integraţioniste şi universaliste, precum şi a alternativelor unor blocuri opuse, din aceleaşi puncte de vedere.

Aşa a fost, „above all”, Imperiul Roman, a cărui măreţie a obsedat conştiinţa europeană născândă, care va încerca de mai multe ori restaurarea lui. I-a urmat universalismul creştin – o unitate în credinţă, având la hotarul ei sudic o alta: blocul advers al Islamului.

Universalism politic şi religios care a făcut loc, treptat, statelor monarhice centralizate, în evoluţie rapidă spre forma statului naţional. Predominantă în secolele X IX -XX, ea ar cumula, ca trăsături generale, unitatea teritorială, de structură constituţional-juridică şi administrativă, de limbă, de cultură, tradiţii şi idealuri împărtăşite de majoritatea cetăţenilor.

Marcând mereu succese în afirmarea sa, statul de tip naţional a cunoscut un moment culminant la sfârşitul primului război mondial.

Sistemul Versailles a fost unul de consacrare a Europei naţiunilor. Excepţii, dar fără a exercita o influenţă debilitantă de principiu, erau Confederaţia elveţiană, Republica germană semi-federalistă „de la Weimar” – cu aplicare într-un stat omogen din punct de vedere etnic.

— Şi inovaţia federalismului sovietic – o perdea de fum îndărătul căreia se dezvolta un centralism atroce.

Modelul Europei de state naţionale a fost întrucâtva temperat prin instituirea Societăţii Naţiunilor. Având rolul de a trata problemele interstatale litigioase ca probleme de interes comun ale statelor membre, Societatea Naţiunilor a fost, printre altele, un semnal al tendinţei de atenuare a prerogativelor suveranităţii naţionale, de ipotetică (încă.) deschidere spre o confederare politică la scară continentală.

Al doilea război mondial a fost următoarea etapă în procesul compromiterii conceptului de stat naţional. Falimentul sistemului Versailles a fost, implicit şi al Societăţii Naţiunilor. Cu o doză de exasperare, el a fost atribuit carenţelor instituţionale ale celei din urmă, faptului că ea fusese lipsită de posibilitatea de a se impune în faţa multiplicităţii intereselor şi acţiunilor statelor care cultivau cu gelozie trandiţia suveranităţii naţionale şi făceau din aceasta o platformă de încălcare a dreptului internaţional.

Politica Germaniei şi Italiei s-a drapat în haina naţionalismului extremist. Deşi, în ultimă instanţă, nu acesta a fost motivul decisiv al agresivităţii celor două state, afişarea de către ele a acestei ideologii în formule aberante a contribuit substanţial la demonetizarea şi compromiterea ei. Lipsa de solidaritate, de ripostă şi slăbiciunea statelor mijlocii în faţa marilor puteri agresoare – slăbiciune necompensată de vreo implicare serioasă a marilor puteri democrate li pacifiste – au diminuat de asemenea creditul tipului de organism politic numit stat naţional.

        „Post festum”, adică după ce victimele sucombaseră, s-a lansat ideea instituţionalizării integrării europene pe baze mai ferme decât ale fostei Societăţi a Naţiunilor. Faptul s-a petrecut în timpul războiului şi s-ar părea că primul iniţiator ar fi fost Winston Churchill, într-o cuvântare la BBC, la 21 martie 1943. [125] El a vorbit atunci despre un viitor „Consiliu european”, despre o „ligă eficientă” a naţiunilor europene, ca despre mijloace de a reconstrui Europa. În structura acesteia trebuiau să fie încorporate forţe naţionale, internaţionale şi „asociate” sau „mixte” (se înţelegea prin ele entităţi de tip confederativ). Ele aveau să înglobeze într-o zi toate ramurile familiei europene şi să fie în măsură să valideze decizii comune, să prevină şi să oprească noi agresiuni, încă din faza eventualelor lor pregătiri.

Churchill a reluat aceste idei într-un discurs rostit la Zurich, în 1946, mai cunoscut şi mai mult citat în publicistica integraţionistă decât alocuţiunea radiodifuzată din martie 1943.

În timpul războiului, ele au fost împărtăşite de rezistenţa intelectuală germană din gruparea Goerdeler, iar între martie-iulie 1944 reprezentanţii Rezistenţei din 9 ţări (Germania, Franţa, Italia, Danemarca, Norvegia, Olanda, Polonia, Cehoslovacia şi Iugoslavia) au enunţat teza: „Pacea viitoare va fi posibilă numai cu condiţia renunţării la dogma suveranităţii absolute a statelor şi a integrării lor într-o organizaţie federală.” 2

Datele concordă în a sugera că ideea integraţionistă europeană de după 1945 a avut la bază considerente în primul rând pragmatice şi mai puţin ideologice, dacă nu se invocă, eventual, etica declarativă a păcii între popoare, prezentă în toate proiectele de „pace eternă”, de la Renaştere încoace.

Cu începere din anii 1949-l951 această idee a prins a se întrupa, ducând la integrarea economicopolitică şi militară a spaţiului euroatlantic. În următorii zece ani ar fi posibil ca ea să absoarbă şi Europa centralrăsăriteană.3

Dezvoltarea acestui proces a adâncit antinomia dintre proiectatul cadru comunitar de organizare a continentului şi cel anterior, al statelor naţionale suverane. O antinomie în plan real, cu replică şi în plan spiritualmental. Încă nu se poate afirma cu certitudine dacă acest factor mental va avea rolul principal sau secundar în evoluţia spre viitorul apropiat.

Apropierea de elucidarea termenilor antinomiei menţionate comportă evocarea sumară a factorilor care îi favorizează sau se opun unuia ori celuilalt, adică integraţionismului pancontinental sau autonomismului naţional. Un veritabil didacticism politic s-a mobilizat în vremea din urmă, pentru a susţine necesitatea şi raţionalitatea drumului către Europa unită.

S-a citat, printre argumente, tendinţa spre „globalizare”, spre mondializarea unor segmente importante din viaţa societăţii contemporane. Apoi, dezvoltarea transporturilor şi comunicaţiilor, uniformizarea lingvistică, drept urmare a invaziei imaginii în spaţiul informaţional şi a propagării pe multiple canale a limbii engleze ca limbă de comunicare, ca bază a codajelor informatice. Până la nivelul persoanelor slab instruite se observă uniformizarea limbajului elementar şi a comportamentului, decurgând din explozia informaţională care penetrează cu vehemenţă în toate căminele. Se modelează o psihologie colectivă şi individuală cu trăsături determinate de similitudinea ocupaţiilor şi mai ales a preocupărilor simplificate în cadrul societăţii postindustriale. Poate încă mai mult, de manifestarea frenetică a dorinţei de a călători, a turismului de masă care, în unele anotimpuri ale anului, transformă Europa într-un spaţiu nomadizant, în care cultura şi incultura coexistă, cotidian, în confruntări tragice sau hilare.

Istoria mai adaogă la dosar tradiţia internaţionalistă a unor doctrine ca socialismul, reactivarea insidioasă a universalismului catolic, precum şi mişcarea pentru drepturile omului.

Liberalismul, Influent rămâne argumentul pericolului nuclear: pacea şi securitatea nu pot fi realizate decât cu oponenţii, confruntarea implicând riscul unui dezastru global.

Împreună Pedagogia integrării, bazată pe elemente reale, combinate cu ingeniozitate şi forţă de persuasiune, recunoaşte însă şi existenţa unor elemente de rezistenţă la „noua ordine”.

Autorii manualelor de „europeism” nu par a fi totdeauna conştienţi de unele erori din textele lor, care, în loc să învingă resentimentele, alimentează retranşarea în sentimentul de geloasă identitate naţională.

Andrei Pleşu critica, de pildă, faptul că elanul doctrinar integraţionist accentuează prea mult imperativul uniformizării pentru noii veniţi şi prea puţină înţelegere pentru ceea ce consideră a fi valorile lor. Prea li se pretinde să se machieze, spre a semăna unor modele. Prea se reduce totul la un bilanţ, în termeni de performanţe economice şi de alinieri administrative şi legislative. Este pedagogia profesorului de tip vechi, rigid, sever, care pretinde învăţarea fără greş a lecţiei, acordând puţină atenţie individualităţii elevilor, eventualelor aspiraţii şi suferinţe pe care le poartă în suflete. Europa unită – observă cu severitate autorul analizei citate – a devenit pentru cei ce ar trebui atraşi spre ea „o utopie, o promisiune, o nevroză, o cursă cu obstacole, constând în necontenite examene de admitere, în fixarea unui preţ de plătit pentru tot ce este adeziune spirituală necondiţionată”. Toate acestea crează impresia – după cuvântul lui Mircea Eliade – că „nenorocirea ne devine o tradiţie”.4

Discrepanţele economice comentate în contextul citat pot fi atenuate până la un grad tolerabil prin eforturile celor rămaşi în urmă, susţinute – dacă se va vrea astfel – de generozitatea calculată a celor din fruntea plutonului.

Factorii mai greu de depăşit vor fi cei spirituali-mentali. Oricât ar părea că s-a desprins de ea şi că o ignorează, afectând un fel de snobism ideologic, europeanul mijlociu rămâne legat prin fire numeroase de tradiţia istorică. Ceea ce se exaltă prin sintagma „cultură europeană” este în mare parte produs al tradiţiei. Gândirea europeană nu poate face abstracţie de structurarea ei în termenii unui trecut segmentat – mozaic de microidentităţi naţionale şi confesionale. Acestora le corespund culturile ce se exprimă în limbi diferite şi se definesc drept subordonate „geniului” naţional, respectiv popular.

Delimitarea între gândirea politică integraţionistă şi cea naţională s-a extrapolat în anii din urmă şi pe plan confesional.

Având tradiţia relaţiei sale nemijlocite cu puterea de stat, ortodoxia est-europeană se erijează în apărătoare a unor valori naţionale; aceasta şi din reticenţă faţă de o anume potenţare a universalismului catolic, ale cărui linii de dezvoltare au coincis în ultimii ani cu unele acţiuni politice. S-a putut interpreta astfel separarea dintre Serbia şi Croaţia, ultima vădit sprijinită de Occident, sau prioritatea primirii în NATO şi în Uniunea Europeană a unor ţări, ca din întâmplare tot catolice. A stârnit ceva valuri reactivarea în publicistică de teorii geopolitice axate pe conceptul de Europă centrală cu tentă confesională catolică, distinctă de sud-estul ortodox şi minimalizând frontierele politice din zonă.

Dacă se ia act, cu regret şi reproş din partea unora, de recrudescenţa sentimentului identităţii naţionale, acesta, admiţând că observaţia nu este excesiv de alarmantă, se constituie – atât cât este – dintr-un orgoliu al insatisfacţiei, al spiritului de ripostă. Sentimentul naţional actual, în centrul şi sud-estul Europei, nu mai este unul de tip mesianic, ci unul de frustrare.

— Poate de aceea având izbucniri dezordonate şi violente.

Este incitat de sentimentul colectiv al unei grave injustiţii a cărei victimă se consideră popoarele din aceste părţi ale continentului. Ele s-au simţit abandonate între 1938-l944 agresivităţii hitleriste, târâte în război împotriva majorităţii opiniei lor politice, tratate ca duşmane de către Naţiunile Unite, iar în cele din urmă transferate, fără nici o posibilitate de obiecţie şi fără vreun termen scadent, în perimetrul ermetic închis al dominaţiei sovieto-staliniste, ale cărei caracteristici nu mai au nevoie a fi rememorate.

Resuscitatele naţionalisme est-continentale consideră – mai pe faţă, mai în surdină – că ar merita o reparaţie pentru victimizarea lor silită, pe când Occidentul şi dacă nu o spune deschis, crede că aceste popoare şiau meritat soarta şi că mai au a trece prin probe expiatoare.

Această perioadă de penitenţă e văzută, dinspre Apus, ca una de reeducare, de învăţare a normelor uitate ale unei societăţi culte şi civilizate, de reasimilare a valorilor acesteia, toate acreditate ca dogme.

E o atitudine care irită şi pe care unii o compară cu eroarea comisă de liberalismul britanic atunci când (între 1840-l870) a crezut fără ezitare în posibilitatea reformării „â l’europeenne” a Indiei, ignorând inventarul spiritual şi social al unei culturi care, deşi eronate după criteriile Occidentului, erau înrădăcinate într-o tradiţie milenară şi formau o componentă organică a sufletului hindus, a trăirilor sale.

Simţindu-se privite şi tratate depreciativ, ca nişte amnezice, popoarele Estului ripostează invocând familiarizarea lor, de aproape două secole, dacă nu mai mult, cu cultura apuseană. Ele consideră că o cunosc mult mai bine, decât le cunosc pe ele reprezentanţii acesteia. E o realitate aceasta, iar nu afirmare a unui orgoliu gratuit. [126]

Popoarele Estului încearcă un sentiment de jenă în faţa incriminării lor de a fi colaborat cu nazismul şi cu comunismul, încât nu prea cutează să spună că şi ele sunt creatoare şi purtătoare de valori culturale şi morale, pe care le-ar dori luate în consideraţie. Cioran, Ionescu, Enescu, Brâncuşi ş.a. sunt catalogaţi „asimilaţionist” (des Frangais d’origine roumaine), în schimb rromii, copiii handicapaţi şi câinii vagabonzi sunt români neaoşi.

Deceniile în cursul cărora între aceste popoare şi Occident s-a introdus „Cortina de fier” n-au augmentat numai pasivul capitalului lor moral. Mizeră, martirizată, înrobită, Europa răsăriteană a cunoscut, în drama ei, un proces de purificare prin suferinţă care a conservat şi dezvoltat valorile sufleteşti proprii celor aflaţi în restrişte, valori neglijate de cei copleşiţi de favorurile vieţii opulente.

Antimonia dintre integraţionism şi naţionalism, dintre identitate europeană şi naţională, e sesizabilă în mentalul colectiv contemporan. De unii nu e mărturisită, de alţii e recunoscută într-o proastă dispoziţie, pe când mulţi o denunţă cu exagerări. Îşi are substratul în vechea opoziţie dintre formulele de organizare social-politică elaborate raţional şi modelabile – se crede – prin aceeaşi metodă şi cele create într-un proces istoric natural, ce nu poate fi forţat. E opoziţia dintre premeditarea şi spontaneitatea acţiunilor istoriei.

Ea a pus aceste popoare în faţa unei dileme, a unei „răspântii de destin”, la care stă în cumpănă opţiunea pentru autohtonismul idealizator al valorilor şi identităţii proprii şi cosmopolitismul celor dispuşi să le abandoneze în favoarea unor noi sedimente valorice. [127]

Pentru noi, românii, istoria pare a se repeta, în sensul unei oarecari analogii cu perioada de după 1848, în care s-a desfăşurat disputa dintre modernism şi tradiţionalism.

Octavian Paler – el este cel pe care l-am citat mai sus – conchide că „identitatea noastră trebuie să fie o obsesie lucidă. Să fim lucizi, pentru a şti ce vrem să păstrăm ca identitate şi ce putem păstra: care este identitatea noastră adevărată.” 7

În 1992 am schiţat cam aceeaşi idee: „Orice construcţie sau reconstrucţie politică valabilă şi validă trebuie întemeiată pe o evaluare lucidă, realistă, critică, a datelor şi necesităţilor prezente ale societăţii, încercând totodată şi o aproximare precaută a celor viitoare.” 8

Recomandarea lucidităţii presimte faptul că ideea naţională şi statul naţional sunt la începutul pantei declinului lor istoric. Ele nu pot fi absolvite de o parte de responsabilitate pentru conflictele care au sfâşiat Europa în secolele X IX -XX. Pe lângă aceasta, este vizibilă supunerea categoriei naţionalului legii inexorabile a eroziunii prin trecerea timpului, acelei creşteri şi descreşteri a tuturor realităţilor social-istorice. Asaltul pe care-l suferă, teoretic şi practic, în timpul din urmă este el însuşi un semn al acestui curs al istoriei, care face loc emergenţei de noi concepţii şi de noi forţe modelatoare ale existenţei colective.

Fiind un factor de mentalitate organic dezvoltat, cu implantări adânci în psihologia maselor, ideea naţională nu ar trebui bruscată şi constrânsă la o capitulare fără condiţii, ci acceptată retragerea ei graduală din istorie.

        „Hulită, condamnată sau depăşită – scriam acum câţiva ani – naţiunea rămâne cel mai ferm aşezământ al puterilor politice. Nici o instituţie, nici un concept de rezervă n-au apărut pentru a prelua ştafeta vechii, dar mereu activei idei naţionale. Că această idee n-ar mai fi în acord cu exigenţele timpului, e un fapt pe care raţiunea îl sugerează şi experienţa îl probează. Dar rămâne de văzut dacă, eliberându-se de acest mit, universul politic va putea supravieţui numai în pura virtute a raţionalităţii lui.” 9

Substitutele ce se propun actualmente ideii naţionale fac parte din categoria aşa-numitelor ideologii de depăşire. Printre ele a figurat un timp liberalismul, cu corolarul său, individualismul cetăţeanului, care se sustrage subordonării faţă de ideologii comunitare constrângătoare. A mai fost invocat idealul fraternizării universale, azi mai mult un exerciţiu retoric. Mult mai agresiv socialismul, sprijinindu-se pe argumente ce nu sunt de ignorat, dar care pierd teren în faţa federalismului şi a variantelor unionismului interstatal.

Societatea europeană pare a se îndrepta cu preferinţă către cele din urmă şi, poate, către o ideologie de depăşire încă latentă, neconturată deplin.

Naţiunile din centrul şi răsăritul Europei sunt mai ataşate tradiţiilor şi cadrului de tip naţional al istoriei. Ele vor avea, cu siguranţă, de traversat o tranziţie, nu fără dureri, de reconsiderare a conceptelor din câmpul coordonatelor lor spirituale de până acum. Totul va trebui, pe încetul, şters de praf şi dat cu alt luciu: reprezentări înrădăcinate cu privire la naţiune, stat, suveranitate, independenţă, drepturi individuale şi colective, coexistenţe interetnice şi interconfesionale, relaţii interstatale etc. Toate acestea vor fi atenuate, modificate, unele anulate, după un scenariu care, în opinia noastră, va conduce spre ipostaza naţiunilor culturale, adică de disociere de conceptul naţiunilor statale.

Vrem să credem că naţiunile viitorului îşi vor defini identitatea prin valorile create de ele în cultură, deschise universalităţii, dar nu desprinse de o originalitate specifică. Valorilor politice, sensibilităţilor şi orgoliilor aferente lor şi cultivate de o varietate a istoriografiei li se va atenua virulenţa şi îşi vor transfera impactul asupra formelor instituţionale transnaţionale.

Important va fi ca ele să transfere asupra acestora, tot într-o formulă adecvată, înnoită şi conţinutul lor emoţional, care se resimte intens în spaţiul trăirii naţionalului.

Pentru a triumfa durabil, ideologiile nu se pot limita la efortul de convingere intelectual-raţională: ele trebuie să înlănţuie şi sufletul. Ideologiile de succes şi-au asociat întotdeauna un mit mobilizator: mântuirea, fericirea terestră sau transcendentă, libertatea şi egalitatea, prosperitatea dispensată de efortul extenuant al muncii cotidiene etc.

Suntem în căutarea unui „europenism” intelectual-cultural, dotat cu tipul de impact catalizator pe care la avut creştinismul în evul mediu, dar fără coloritul mistic al acestuia.

Nu înseamnă a rătăci după o utopie, dacă rememorăm sentinţa emisă acum aproape 2000 de ani de Seneca filozoful: „Trebuie să trăim cu convingerea că nu ne-am născut pentru un singur colţ de lume; patria ne este întreg universul.” 10

În fond, istoria arată că reconsiderarea tuturor valorilor, postulată de Nietzsche, e un fenomen ciclic şi că ne aflăm în faţa unuia din punctele ei nodale, pentru dezlegarea căruia lumea noastră e chemată să-şi antreneze facultăţile aperceptive.