CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA FORMĂRII NAŢIUNILOR ÎN EUROPA CENTRALĂ

        „Europa centrală” este o noţiune convenţională, care nu acoperă un conţinut riguros definit, fie el de ordin geografic, politic sau cultural. I s-ar putea propune, ca delimitare geografică: la vest – Alpii Tirolului, râul Inn, până la vărsarea acestuia în Dunăre, apoi unghiul drept format de Munţii PădureaBoemiei şi Munţii Metalici (Erzebirge); la nord şi răsărit întregul arc al Munţilor Sudeţi, Carpaţilor Păduroşi şi Carpaţilor Orientali, iar la sud – Carpaţii Meridionali până la Poţile de Fier, apoi Dunărea, Sava şi afluentul acesteia din urmă, Una, al cărei izvor este aproape de ţărmul Adriaticei.

O uzanţă a istoriografiei, departe însă de a fi unanim admisă, constă în identificarea Europei centrale cu spaţiul politic al fostei Monarhii habsburgice, între 1867-l918.

Peste această delimitare motivată istoric şi politic se suprapune o anume viziune culturală, având ca numitor comun (de altfel unicul posibil), masiva predominare confesională a catolicismului în spaţiul respectiv. Acest element ar constitui valenţa principală şi de lungă durată în relaţia Europei centrale cu Europa occidentală, prevalând faţă de contactele culturale cu celelalte regiuni ale continentului şi reprezentând o notă diferenţială comună, bine conturată, a spaţiului centro-european în raport cu cel est şi sud-est-european.

Viziunea culturală, cu fond confesional, ar determina şi includerea spaţiului politic polonez în Europa centrală, deşi din celelalte două puncte de vedere – cel geografic şi cel istorico-politic – acest spaţiu n-a avut deloc, sau numai parţial, tangenţă cu destinul popoarelor centro-europene.

În ultimii ani, mai exact după 1989, spaţiul Europei centrale suferă, tacit, o translaţie spre est, din considerente geo-politice. Se afirmă mai decis apartenenţa la el a Poloniei şi ceva mai în surdină a României. Din perspectiva lumii occidentale, acest mic ghiont înseamnă o pregătire aperceptivă a extinderii spre est a structurilor economice, politice şi de securitate colectivă ale Euroamericii, care să atenueze reacţiile previzibile din partea opusă.

Ideea unei Europe centrale în discretă expansiune este acceptată şi la noi: sunt tot mai frecvente cazurile de menţionare a României ca stat aparţinător spaţiului geo-politic al Europei centrale. Câştigul acreditării acestei integrări este dublu: de evitare a marginalizării României în cadrul combinaţiilor politice internaţionale din prezent şi de excludere a aruncării unei umbre demarcaţionale nostalgice în lungul crestelor Carpaţilor, prin invocarea motivului „inocent” că acolo s-ar sfârşi o anumită Europă şi ar începe alta, cumulativă pe toate planurile de tradiţii şi realităţi diferite de ale primei.

Cu toată dificultatea de a defini satisfăcător „Europa centrală” şi cu toate diferenţele de ordin economic, social şi etnic emergente de-a lungul istoriei în spaţiul dintre Alpi şi Munţii Boemiei de o parte, Carpaţii Orientali şi o porţiune a Dunării de mijloc de altă parte, împrejurări complexe, a căror detaliere şi explicitare nu-şi au locul aici, au creat în dezvoltarea popoarelor din acest spaţiu şi momente marcate prin note comune, de altă calitate decât cele imprimate de înglobarea lor, parţial în secolul al XVI-lea şi în totalitate în secolul al XVIII-lea, în sistemul politic al Austriei.

Unul din acest „momente comune” ale istoriei centro-europene îl constituie procesul incipient al formării naţiunilor în sensul modern al cuvântului. El se situează în timp, pentru toate popoarele din spaţiul pe care l-am delimitat convenţional, cam între 1780-l840. Întrucât stadiile atinse în dezvoltarea lor economicosocială de austrieci, cehi, slovaci, maghiari, români din Transilvania, sârbi de la nord de Dunăre şi Sava, croaţi şi sloveni prezentau aspecte extreme, sensibil diferite, această trecere paralelă la o treaptă superioară de conştiinţă, de coeziune sufletească, de percepţie a trecutului şi de proiecţie a unui ideal definit pentru viitor, nu poate fi explicată prin „platforma comună” a structurilor economico-sociale şi prin efectele lor asupra culturii şi a conştiinţei colective.

Sunt de presupus influenţe ale ambianţei culturale europene, având în Luminism o filosofie politică de mare atractivitate şi forţă de pătrundere. Apoi ale stabilităţii politice intervenite după respingerea Imperiului otoman la sud de Dunăre (1683-l699 şi 1716-l718), tot astfel ale centralismului politic şi administrative al Habsburgilor, asociate cu însemnate iniţiative ale lor, de stat şi private, în scopul ridicării economice a unor provincii şi al facilităţii comunicaţiilor (Banatul e un exemplu notabil) şi de asemenea cu încurajarea de către ei – evident interesată, însă benefică în ansamblu – a dezvoltării învăţământului, atât în limbile diverselor popoare, cât şi în limba germană, concurând progresiv latina, încă tradiţională în colegii şi instituţii superioare, cu deosebire în cele teologice.

În Europa centrală asimilarea conceptului de naţiune s-a petrecut pe baze istoriciste şi organiciste. Naţiunile din această zonă a continentului şi-au identificat sursele coeziunii lor în trecutul istoric şi în determinanţii naturali ai etnosului: limbă, tradiţii şi obiceiuri, comportament, gusturi artistice specifice, creaţia culturală populară – literară şi muzicală. Ele au recunoscut prin urmare acel „spirit” sau „geniu popular”, pus convingător în lumină de către Herder.

Această notă comună – şi totodată deosebitoare faţă de concepţia constituţional-juridică despre naţiune, dominantă în apusul continentului – se explică mai uşor decât altele, prin circumstanţele obiective ale dezvoltării istorice a popoarelor din centrul Europei. Circumstanţe care lor nu le-au permis să-şi formeze state; ori le-au pricinuit pierderea acestora în cazurile în care reuşiseră a şi le forma în evul mediu. Dispariţia statelor proprii ale cehilor, croaţilor, sârbilor, maghiarilor s-a petrecut pe calea cuceririi lor violente de către alte popoare – austriecii, maghiarii, turcii otomani.

În perimetrul cuceririlor respective, contopite în final în marele Imperiu habsburgic, n-au existat, „naţiuni statale”, ci „naţiuni culturale” (după Friedrich Meinecke). Erau naţiuni care, în absenţa unui factor politic integrator propriu, îşi căutau identitatea în factorii enumeraţi mai sus: limbă, cultură, trecut istoric ş.a.

În apusul Europei „naţiunea”, ca fapt de conştiinţă colectivă, a fost etapa finală, reflectarea şi cristalizarea mentală a unor procese economice-sociale şi politice care duseseră la formarea statelor centralizate: Franţa, Anglia, Spania. Abolirea barierelor rigide dintre clasele sociale, prin proclamarea egalităţii tuturor membrilor acestora din punctul de vedere al statutului lor legal, a transformat populaţia respectivelor state, dintro comunitate de corpuri sociale juxtapuse şi ţinute împreună de doctrina fidelităţii suveranului, într-o colectivitate politiceşte omogenă, care-şi datora fidelitate ei însăşi şi statului ei, numit, cu o încărcătură emoţională, „patria”. Aşa francezii, supuşii regelui Franţei, au devenit naţiunea franceză de cetăţeni liberi ai patriei lor, statul lor naţional.

În centrul Europei, dimpotrivă, naţiunea a premers formării statelor naţionale, ea s-a format ca realitate de conştiinţă colectivă, de cultură, de ideologie şi a fost agentul militant în direcţia cuceririi dreptului la stat propriu. În apusul continentului naţiunea a fost sentinţa finală într-un proces politic secular, în centrul Europei ea a fost un început, o chemare către împlinirea idealului politic al statului propriu, un text mesianic, înscris în minţi şi în inimi.1 S-a spus, într-o accepţie complet diferită de sensul curent al termenilor, că naţiunile central-europene au avut despre naţiune (adică despre o treaptă a propriului destin.) o concepţie totalitară, pe când cele occidentale una individualistă.

Dată fiind această trăsătură a dezvoltării procesului naţional-statal în Europa centrală, cu debutul său în sfera culturii şi a conştiinţei, a fost natural ca promotorii săi să fi fost scriitori, lingvişti şi istorici. Aceştia, în spiritul uneia din ideile fundamentale ale Luminismului, au atribuit operelor lor funcţia de educare a poporului, de trezire şi consolidare a conştiinţei sale naţionale. De altfel, s-a făcut constatarea, ce multora va apare surprinzătoare şi chiar de neadmis, că iubirea de patrie – componentă a conştiinţei naţionale mature – nu este o stare sufletească naturală, ci una produsă, inoculată indivizilor de dezvoltarea mediului social şi intelectual. „Natural” este sentimentul iubirii de locul natal, ca peisaj circumscris, pe când „patria” este o entitate întinsă, complexă, o reprezentare abstractă de care indivizii izolaţi se întâmplă cel mai adesea a nu avea niciodată o cunoştinţă directă integrală. Iubirea de patrie, la fel ca şi conştiinţa naţională ea însăşi, este o descoperire intelectuală, propagată prin instrucţiune, sau pe alte căi de comunicare, în rândul unei mase mari de oameni. Calitativ ea se înrudeşte îndeaproape cu un sentiment minuţios şi îndelung elaborat în fiecare conştiinţă individuală, sentiment de elevaţie filosofico-morală, care este iubirea de umanitate.2

Dintre popoarele din Europa centrală, austriecii au beneficiat de condiţii istorice deosebite de ale celorlalte. Au fost singurul popor în dezvoltarea căruia n-a survenit o discontinuitate majoră, care să fi generat necesitatea unei mişcări de „trezire”, de „renaştere”, de regăsire a propriei conştiinţe etnice şi culturale. Au fost, în termenii folosiţi anterior, singura „naţiune-statală”, în epoca în care a început a se pune problema naţiunilor şi a statului naţional, adică din ultima parte a secolului al XVIII-lea.

O primă observaţie, introducând climatul diferenţiat al istoriei naţiunii austriece: toate celelalte popoare din centrul Europei s-au format ca naţiune, mai întâi în conştiinţă, apoi în plan obiectiv, printr-un proces de integrare, de unificare spirituală şi politică. Austriecii, cu totul dimpotrivă, şi-au dobândit identitatea colectivă printr-un proces de separare din masa poporului german; efect al eşecului centralizării Imperiului Roman de Naţiune Germană, de către Habsburgi, la finele războiului de treizeci de ani (1648). Principii germani şi împăraţii de la Viena au păstrat în continuare relaţii mai mult convenţionale, iar interesele concrete ale curţii vieneze s-au dirijat în spre Europa centrală şi sud-estică, cedându-le treptat noii puteri în ascensiune a Prusiei pe cele din spaţiul apusean şi nordic al tot mai nominalei sale autorităţi.

Această reorientare a politicii Austriei, cu faţa spre răsărit, a avut ca rezultat spectaculos crearea marelui ei Imperiu, până în Galiţia şi la Carpaţi. Un număr de popoare, fiecare destul de numeros şi de compact, a intrat sub autoritatea Vienei, dând statului un caracter cosmopolit. În aceste condiţii, austriecii ca etnie, cât şi politica şi ideologia lor politică oficială, n-au fost sensibili la suflul ideii naţionale, ci au pus accentul pe „vocaţia” lor supranaţională, de coagulare a unui imperiu eterogen sub stindardul fidelităţii faţă de împărat. O reminiscenţă ideologică medievală a prezidat aşadar, în secolul al XVIII-lea, constituirea Imperiului habsburgic centroeuropean. În 1771 cunoscutul promotor al reformismului terezian şi iozefin – Josef von Sonnenfels – se plângea într-o scriere a lui: Inimile noastre rămân reci la numele de patrie. În urechile noastre el e un sunet fără înţeles, pe când grecilor şi romanilor li se părea, la rostirea lui, că aud numele unei fiinţe iubite.3

O schimbare de mentalitate, atât oficială cât şi populară, a înregistrat poporul austriac în timpul războaielor cu Napoleon. La 1806 acesta a impus desfiinţarea titlului de împărat romano-german şi astfel separarea formală şi totală a Austriei de statele germane. Împăratul rămânea numai „al Austriei”. Era după catastrofa militară de la Austerlitz, care a umilit Austria şi totodată a cantonat cercurile ei guvernante, pe faţă sau în secret, pe terenul pregătirii revanşei. Misiune dificilă, în vederea îndeplinirii căreia s-a înţeles că trebuia opus colosalei creaţii napoleoniene o nouă organizare militară, bazată şi pe o nouă forţă morală.

În 1808, printr-un act al unei comisii imperiale, a fost reorganizată armata: s-au creat unităţile de „Landwehr” (Apărarea ţării), bazate pe obligativitatea serviciului militar, pe recrutare teritorială şi pe voluntariat. A fost prima încercare a Austriei de a-şi constitui nucleul unei armate naţionale şi populare.4

Cam tot atunci, posibil deliberat, au început să apară reviste care, în conţinutul lor, îşi propuneau „fundamentarea iubirii de patrie prin cunoaşterea ei”. Atât în versiunea originală germană cât şi prin traduceri în alte limbi vorbite în Imperiu a fost popularizată culegerea de cântece ostăşeşti a lui Heinrich Josef Collin, celebrând momente din istoria Austriei, din faptele de arme ale fiilor ei.

În 1809 armata austriacă a luptat din nou cu Napoleon, cu eficienţă mult mai mare. Deşi a fost înfrântă şi acum, ea a dat semne de sentiment patriotic, iar comandantul ei, arhiducele Karl von Osterreich a fost celebrat în termenii în care sunt omagiaţi de obicei eroii „naţionali”.

Atunci s-au pus temeliile conştiinţei proprii a unei „naţiuni austriece”, dar evenimentele de după 1815, persistenţa caracterului cosmopolit al monarhiei, cât şi alte circumstanţe, au încetinit procesul. Habsburgii au fost în continuare obligaţi la o politică de acomodare cu aspiraţiile popoarelor pe care le stăpâneau şi au evitat, deliberat, încurajarea unui naţionalism austriac exclusivist. Sentimentul naţional a fost dirijat spre cultivarea afecţiunii faţă de monarh – având funcţia de simbol al coexistenţei mai multor naţiuni în cadrul politic militar al imperiului.5 În fapt, numai anul 1918 a deschis perioada desăvârşirii rapide a unei naţiuni austriece, suprapuse unui stat propriu, „naţional” – şi nu mai mult decât atât.

Ceea ce atrage atenţia, în cadrul unei priviri asupra procesului formării celorlalte naţiuni din Imperiul habsburgic, este – dincolo de cunoscute şi explicabile elemente comune reprezentative ale concepţiei pe care am numit-o „istorist-organiciste” – un paralelism al metodelor de acţiune dezvoltate de elita intelectuală şi/sau politică a acestor popoare. Un paralelism care ar putea fi şi consecinţa unei circulaţii de informaţie, deci de mimetism cultural. În orice caz însă, el prezintă atâtea coincidenţe încât cercetătorul poate fi tentat chiar de ipoteza unor comunicări oculte de idei şi de îndemnuri.

Fireşte mişcarea de renaştere naţională a militat, din Boemia până în Transilvania şi în Serbia de Nord, pentru învăţământ în limba naţională. Idee luministă, încurajată şi de politica şcolară pragmatică a lui Iosif al IIlea. Şi tot astfel, la toate aceste popoare, ea cultivă studiile de istorie şi de lingvistică, străduindu-se a descoperi originile poporului, continuitatea sa de viaţă pe acelaşi teritoriu şi a pune în evidenţă o anume strălucire a trecutului. Popoarele slave, precum şi maghiarii, îşi descoperă aceste „rădăcini” în evul mediu, când toate au avut un moment de afirmare politică (Statul Moraviei Mari, statul ceh, regatul maghiar, croat etc.). Românii transilvăneni au fost singurii care au coborât cu această investigaţie până în antichitate, fiindcă în acea epocă istorică îşi descopereau, „momentul de glorie” al originilor, pe câtă vreme evul mediu era pentru ei fie o perioadă de „retragere din istorie” (mileniul I), fie una de pierdere a statalităţii, de înrobire.

Elaborarea şi publicarea de „antichităţi” – mărturii istorice despre epoca cea mai veche a istoriei lor, de gramatici istorice, este o preocupare insistentă a învăţaţilor, de la cehii Dobner şi Dobrovsky, la croatul Babukic, de la slovenul Kopitar şi slovacul Bernolâk, până la reprezentanţii Şcolii noastre ardelene.

Dar cu aceste date n-am ajuns încă la acele coincidenţe tulburătoare, de la nivelul amănuntelor mişcărilor de trezire a conştiinţei naţionale.

Cea mai semnificativă dintre ele este iniţiativa de pornire a unei mişcări teatrale şi de înfiinţare a unui teatru în limba naţională. O fac cehii, între 1783-l786, croaţii şi ungurii de pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea până în jurul anului 1830 şi românii – cu mai mari greutăţi şi în forme mai modeste – tot din preajma celei de-a doua din aceste date. [115]

Entuziasmul în a pune bazele unei mişcări şi ale unei instituţii teatrale prin care trebuia să se dezvolte gustul larg pentru acest gen literar, n-a avut în primul rând motivaţii culturale, ci politice şi propagandistice. Întro perioadă ca aceea de acum aproximativ 200 de ani, ştiinţa de carte era redusă, iar penetraţia cuvântului scris în cercuri largi ale populaţiei avea slabe şanse de a influenţa mediile sociale modeste.

Oralitatea, combinată cu atractivitatea posibilităţii de vizualizare a unui conţinut de idei, erau calităţile oportune ale teatrului, care puteau fi puse în serviciul transmiterii unui mesaj şi al receptării sale, fără o pregătire deosebită, din partea unui număr mai mare de cetăţeni.

Între ştiinţă şi răspândirea ei în popor s-a situat şi preocuparea de înfiinţare a câte unui „Muzeu Naţional”. Se pun bazele unei asemenea instituţii de către maghiari, în 1807, de către cehi, între 1818-l822, croaţi, în 1848, iar românii, prin Muzeul Astrei, au dorit, după cum declarau lămurit conducătorii lor – să facă din această instituţie tot un muzeu naţional, după modelul ceh în primul rând, adică să colecţioneze şi să expună nu numai vestigii istorice şi producţii artistice, ci şi tot ce se considera reprezentativ pentru creativitatea poporului.

S-au adăugat iniţiativele de întemeiere a unor fundaţii pentru editarea de cărţi în limbile naţionale, care cunosc şi ele o succesiune semnificativă. Sârbii au fost în această privinţă cei dintâi, se pare. La 1826 a luat fiinţă o asemenea fundaţie numită „Matica srpska”. Cehii au pus bazele unei instituţii asemănătoare în 1831, iar croaţii în 1842.

În ceea ce priveşte jurnalistica, [116] ea nu poate fi invocată ca un fenomen particular perioadei deşteptării naţionale în centrul Europei. Dar rolul ei şi tonul pe care ea l-a adoptat faţă de problemele istorice-politice ale epocii stau mărturie pentru aceeaşi comunitate de gândire în care s-au întâlnit mişcările naţionale ale tuturor acestor popoare.

Asupra rolului foilor româneşti ale lui George Bariţiu este de prisos să mai insistăm. Să comparăm însă cuvintele înflăcărate prin care el saluta revoluţia de la 1848, cu acest apel semnat de jurnalistul ceh Karel Havlicek, fondatorul ziarului „Nârodne Noviny” (Gazeta Naţională), la începutul aceloraşi evenimente revoluţionare.

        „. Poporul meu! Uită cele două secole de ruşinoasă înjosire! Deschide paginile din măreaţa ta istorie, în care sunt însemnate grandioasele fapte ale strămoşilor tăi! Întăreşte-ţi astfel mintea şi sufletul, pregăteşte-te pentru fapte mari. Acum ori niciodată! Aşa ne strigă astăzi glasul destinului, care vrea să ne trezească la o acţiune eroică.” [117]

Croatul Ljudevit Gaj, cel mai însemnat reprezentant al mişcării de redeşteptare culturală şi politică sudslavă, în forma iniţială numită „curentul ilir”, a fondat şi el în 1835, la Zagreb, o gazetă politică având şi un supliment literar, exact cum va face Bariţiu la Braşov, peste [114]-3 ani.

O pasionată preocupare, dezvoltată şi ea în paralel, a fost aceea pentru scrierea unei istorii naţionale, pentru fixarea limbii literare şi pentru creaţia literară populară. La români, Şcoala ardeleană a făcut un început al unei istorii naţionale, fără a reuşi să ducă la capăt acest deziderat. Cea mai de seamă operă istoriografică care şi-a realizat acest scop a fost, „Istoria poporului ceh” a cărei publicare a fost începută în 1836 de Frantisek Palacky.

Cam în jurul aceluiaşi an se consideră că s-a fixat limba literară cehă. 9 De prin 1845, Ljudovit Stur definitivează limba literară slovacă; secondat în această direcţie de Michal Hodza şi Iosef Hurban. Iar din 1836 sârbo-croata literară se dezvoltă rapid, pe baza unuia din dialectele populare, răspândit atât la sârbi, cât şi la croaţi.10 Tot în prima jumătate a secolului al XIX-lea, chiar dacă bazele lor au fost puse anterior, se cristalizează limba literară maghiară şi cea română, la un nivel modern.

În domeniul cercetărilor creaţiei populare, personalitatea cea mai renumită a fost sârbul Vuk Stefanovic Karadzic, care a contribuit şi el la definitivarea limbii literare sârbe, dar s-a făcut vestit în întreaga Europă pentru culegerile de poezii populare, pe care a început să le publice prin 1823-l824, fiind admirat şi urmat în această operă de slovenul Stanko Vraz, în 1838. Din aceeaşi ani, 1830-l850, interesul pentru creaţia populară va debuta şi va deveni statornic la intelectualii de pe întreg pământul românesc. În toate aceste strădanii de culegere de poezii populare s-a evidenţiat mândria pentru „geniul naţional” şi dorinţa de a-l pune în evidenţă în faţa lumii.

O ultimă problemă din cele selectate de noi, aici, ar fi raportul dintre factorul confesional şi naţional la popoarele din centrul Europei. El este prezent, la toate „naţiunile culturale”, adică lipsite de un cadru statal propriu. Dar nu cu acea surprinzătoare notă de paralelism, cum au fost celelalte procese menţionate, ci într-o succesiune temporală mai distanţată.

Astfel, cehii au primit din reforma religioasă husită din secolul al XV-lea întâiul semnal al unei conştiinţe naţionale. După prăbuşirea statului lor medieval (1526-l541), calvinismul a îndeplinit pentru unguri rolul unei doctrine religioase care a fost păstrătoare şi ferment al identităţii unei conştiinţe – să o numim „prenaţională”.

În secolele XVIII-XIX trezirea conştiinţei naţionale s-a petrecut la români şi la sârbi în interiorul confesiunii lor: cea greco-catolică la românii ardeleni, ortodoxă la sârbi – la aceştia din urmă ea jucând un rol de catalizator naţional atât în evul mediu, cât mai ales după 1700, când sârbii refugiaţi în masă de sub stăpânirea otomană şi-au fondat patriarhia şi marele lor centru cultural şi politic de la Karlowitz.

S-a observat, în consecinţă, la ambele popoare, trecerea prin stadiul unei „naţiuni confesionale” care a premers şi pregătit stadiul modern, al „naţiunii politice”, supraconfesionale. În 1791 episcopii români de ambele confesiuni – unită cu Roma şi ortodoxă – semnau împreună memoriul politic „Supplex Libellus Valachorum”, marcând astfel conştientizarea unităţii scopului lor politic, în raport cu poporul român.

Cu un an înainte, la Timişoara, episcopul sârb Petar Petrovic, insista asupra ideii că membrii clerului nu sunt un corp separat de masa poporului. „Să spunem mai bine într-un glas – sublinia el – că noi toţi suntem părţi ale unui singur corp şi formăm, fără deosebire, o naţiune”. [118] Aceeaşi poziţie o vor adopta membrii celor două confesiuni ale românilor ardeleni, în frunte cu prelaţii lor, în lupta pentru drepturi naţionale ce va culmina în 1848 şi până la împlinirea finală, pe câmpul de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918.

Mai înainte ca un popor să-şi fi dezvoltat o elită intelectuală şi politică formată cu deosebire din jurişti, literaţi şi istorici, religia, confesiunea, au oferit elementele pregătite intelectual şi o doctrină capabilă să unifice conştiinţele în jurul unor valori ferm definite. Multe din cele enumerate mai sus, de nu cumva chiar toate, converg spre o concluzie zeci de ani ostracizată la noi din studiul formării naţiunilor: că acest proces este unul cu precădere de conştiinţă colectivă; că el dobândeşte sensul specific cu care e înscris în istorie numai din momentul în care se ridică deasupra mult vehiculaţilor „factori obiectivi”, exprimându-se în planul subiectiv, în programe culturale şi politice care-şi propun să antreneze la înfăptuirea lor pe toţi cetăţenii. De acea formarea naţiunilor moderne, în centrul Europei ca şi pretutindeni, a avut şi o latură democratică, incluzând atât componenta politică obişnuită, cât şi pe cea socială; perspectiva instaurării unei societăţi bazate pe proprietatea agrară mijlocie şi mică. [119]

O a doua concluzie nu este de tip enunţiativ, ci e substituită prin formularea unei probleme: oare înaintarea naţiunilor din centrul Europei pe coordonatele istorice din ultimele două secole mai are o forţă vie, sau cel puţin una inerţială, ori este în „pierdere de viteză” şi tinde să recadă către un punct de origine, din care pleacă alte coordonate, având înserate pe ele alte valori politice? Cei ce vor aprecia corect starea de lucruri şi îi vor da soluţii adecvate gradat realităţii prezente şi dezvoltării viitoare vor fi mari şi benefici, „creatori de istorie” în spaţiul învolburat al Europei centrale. Dar dacă se vor grăbi, neglijând cunoaşterea temeinică a aceloraşi realităţi, vor genera, dimpotrivă, mari dificultăţi, cu repercusiuni asupra întregului continent.

Vol. IV, Reichenberg, 1924, p. 73.