ROMÂNISM ŞI EUROPEITATE IDENTITATE ŞI DESTIN.

O dezbatere susţinută s-a angajat în ultimele decenii, pe plan european – chiar cu câteva intervenţii de peste Ocean – în încercarea de a defini specificul unor concepte complexe, ca de ex. Acelea de Europa centrală sau Europa sud-estică. E o dezbatere pluriculturală multidisciplinară, pasionând istorici, politologi şi literaţi, trezind nostalgii şi vocaţii. Ea ar trebui să ne intereseze cât mai îndeaproape şi pe noi, deoarece în mod cert ne aflăm într-unul din cele două spaţii menţionate, sau în ambele şi nu ar fi deloc lipsită de sens clarificarea locului pe care l-am ocupat şi îl ocupăm. În funcţie de el, privindu-l din punct de vedere geografic, istoric şi cultural, putem contura mai desluşit individualitatea noastră ca popor, în relaţie cu ambianţa sa şi încerca scrutarea unui viitor context zonal sau european.

Cu toate acestea participarea românească la dezbatere a fost mai puţin substanţială decât a reprezentanţilor gândirii istorico-politice din ţările învecinate, sau ai celei purtătoare de peceţi cu valabilitate mondială.

Prezenţa palidă la o dezbatere de asemenea amploare e datorată mai ales reticenţei extreme a regimului politic din România, dintre 1945-l989, faţă de problemele teoretice ale dezvoltării istorico-sociale (cele reale şi profunde, iar nu cele confecţionate din prejudecăţi şi banalităţi repetate „ad nauseam”). Istoriografiei şi cugetării politice le-a fost sever restrânsă libertatea aducerii acestora, chiar şi numai aluziv, la ordinea zilei. Rămâi în schimb uimit să constaţi în ce spirit deschis, „european”, se scria la Budapesta, Praga sau Varşovia despre raporturile ţărilor respective cu o Europă prezentă sau viitoare, aceasta din urmă privită cu nedisimulată indiferenţă faţă de dogma stereotipă a socialismului ce avea să fie neapărat victorios la o anume scadenţă finală.

Una din formulele schiţate în cadrul dezbaterii, afirmată cu insistenţă şi larg comentată în ciuda inconsistenţei sale, trădând amatorismul subiectiv al autorului, a fost aceea a trasării, spre a configura o viitoare Europă, a unei limite funcţionale între zona confesională ortodoxă şi cea catolic-protestantă.

Formulă care, în primul rând, avea pretenţia să definească, după acest criteriu considerat dominant, sudestul Europei şi Europa centrală. Ea nu ţinea seamă de faptul că în timpurile moderne a scăzut relevanţa confesionalului, ca element definitoriu al unei situaţii istorico-politice în ansamblu. Aducea o justificare naivă a fărâmiţării Iugoslaviei (cel puţin aşa au înţeles-o mulţi.) şi era deranjantă pentru noi, deoarece aşeza hotarul dintre Europa centrală şi sud-estică pe culmea Carpaţilor, adică prin mijlocul statului şi al fiinţei etnice a poporului român. Ea mai lăsa liberă şi interpretarea, insidioasă, că diferenţele confesionale din interiorul naţiunii române ar putea să însemne o separaţie structurală, profundă. Mulţi s-au speriat şi s-au închinat, ca în faţa cine ştie cărui oracol la această afişare inconştientă şi infatuată de ignoranţă în materie, calitate care, în lumea de azi, se numără printre garanţiile celebrităţii.

E momentul să introducem nişte noi termeni în această ecuaţie – şi în altele – prin care unii contestă, indirect, identitatea unitară a poporului român şi validitatea comunităţii sale de destin. Formulele acestea, care se vor a fi istorico-filosofico-politice, suferă de ceea ce s-ar numi, în anumite condiţii, „deşertăciunea sintezelor”.

Adică desprinderea de concretul faptelor şi simplificarea acestuia în scheme care, tocmai datorită simplităţii lor construite, au darul să atragă, fiind înţelese de publicul neavizat în moduri diverse, confuze, alarmiste. Ele ascund, cu inconştienţă sau cu dibăcie, sub vălul obiectivităţii de suprafaţă, teze dictate de interese politice, deci străine de ştiinţă.

Identitatea unui popor, considerată în complexitatea ei, nu este statică, imuabilă, ci se formează, se dezvoltă şi chiar se modifică întrucâtva, pe parcursul evoluţiei sale istorice. Ea este produsul conştient sau acumularea subconştientă a unor factori subiectivi şi obiectivi care intervin în existenţa sa, într-o etapă dată. Au fost deosebiri între felul în care românii gândeau despre sine şi se reprezentau pe ei înşişi în vremea lui Mircea cel Bătrân sau a lui Mihai Viteazul, a Şcolii Ardelene sau a revoluţiei din 1848, în momentele Unirii din 1918 sau pe baricadele din decembrie 1989. Dând un conţinut bogat câtorva note cu totul generale, sentimentele dominante în fiecare din aceste etape istorice au definit o configuraţie specifică a identităţii colective româneşti, valabilă pentru o perioadă de timp.

Susţinem deci că formulele de stridentă sinteză – la care am făcut aluzie – sunt arbitrare. În evul mediu românii au fost, indiscutabil, integraţi spiritualităţii bizantin-ortodoxe şi spaţiului geopolitic sud-est european. În epocile modernă şi contemporană, categoric nu; începând cu intelectualitatea, românii s-au ataşat, după 1821, cu repeziciune şi în mare măsură, culturii occidentale şi central-europene. Ei privesc înspre Roma, Viena, Paris şi Berlin, se înscriu într-un spaţiu cultural nou, mai larg decât cel anterior, circumscris de Constantinopol şi Muntele Athos, cultivat în prezent numai într-un segment al orizontului lor mental.

În ultimă şi definitivă instanţă, identitatea unui popor este statornicită de ceea ce se simte şi declară el că este şi nu de ceea ce afirmă alţii despre el, privindu-l de la distanţă, adesea prin lentile deformate sau opace, confecţionate de mass-media.

S ă recunoaştem însă că starea de spirit identitară este altfel simţită pe trepte diferite de scară socială şi de instrucţiune. Aceasta nu doar la noi, ci la toate popoarele. Chiar şi numai la nivelul elitelor, conştiinţa identităţii colective, apartenenţa la ea, este variabilă. O diferenţiază mai cu seamă impactul condiţiilor materiale nefavorabile, ca unul din factorii principali ai disoluţiei sale. Spectacol dureros: zeci de mii, poate sute de mii de cetăţeni sunt gata astăzi să abandoneze comunitatea naţională şi să plece oriunde cred că ar putea dobândi altă condiţie de existenţă, ba chiar altă identitate individuală ori de grup. Concluzie îngrijorătoare: identitatea naţională, conştiinţa ei, nu este variabilă numai în timp, în spaţiu şi pe ierarhia socială, ci ea este mult mai fragilă decât ne place să credem. Fundamentarea ei pe apelul la trecutul istoric, la dulceaţa limbii, la frumuseţea plaiurilor carpatine, la sacralitatea mormintelor şi jertfelor înaintaşilor, a credinţei strămoşeşti, nu rezistă îndeajuns confruntării cu realităţile dure ale vieţii, sau cu ispitele opulenţei. A rezistat la generaţiile care, în trecut, nu aveau nici o altă ieşire şi, după pârjolul năvălirilor, se întorceau din refugiul codrilor şi luau cu îndârjire viaţa de la capăt, lăsându-ne astfel moştenire ţara de acum. Mulţi din posesorii ei de până mai deunăzi sunt gata însă să rişte orice, să uite totul, pentru o stare materială mai bună decât aceea dintr-o patrie socotită de ei ca ingrată.

Prin constatările de mai sus nu vrem, în ciuda aparenţei, să alunecăm pe panta lamentărilor şi autoincriminărilor, pe care se alunecă frecvent la noi. Într-adevăr situându-se la antipodul credincioşilor incorigibili în virtuţile de veci ale poporului român, sunt supărător de numeroşi şi aceia care-l văd pradă tuturor defectelor şi fac din „Ca la noi, la nimenea!” o sentinţă emblematică a netrebniciei noastre. Nu mai vorbim de unii, deveniţi „mari gânditori” ai vremilor de acum, drept răsplată pentru că s-au complăcut în a zugrăvi destinul istoric al poporului lor cu expresiile cele mai triviale din câte pot ieşi dintr-un creier acultural şi subuman.

Vom spune numai, cu îngrijorare şi durere, că fenomenul declinului conştiinţei identităţii comunitare este şi unul de declin al crezului într-un destin colectiv. Unul e condiţionat de celălalt. Nu poţi aspira să devii ceva, când tu însuţi nu mai ştii, nu mai vrei să ştii cine eşti.

Fără a sugera cumva o consolare, vom observa şi că fenomenul nu e generat doar de o debilitare organică a mentalităţii noastre colective, nu e alimentat de vreo maladie insidioasă care, netratată corespunzător, ar tinde să se cronicizeze. El este efectul unui context politico-social universal, dirijat şi impus.

Identitatea şi conştiinţa naţională, sloganurile care, odinioară, inarticulau credinţa în destinul solid, ascendent, al acestor valori sufleteşti sunt aduse în prag de grea cumpănă de o nouă concepţie. Teoretic şi practic, ca îşi face loc în regia şi în scenografia tragicomediei reprezentate de naţiunile şi statele lumii contemporane, în ultima ediţie a acesteia.

De la Revoluţia franceză până la al doilea război mondial istoria a fost fascinată de excelenţa ideii şi a fiinţei statului naţional, independent, suveran şi unitar. Înfăptuirea lui era considerată panaceul pentru tămăduirea focarelor de infecţie conflictuală din societate. Interesul statelor se putea afla în opoziţie, dar se credea că ele sunt conciliabile în cadru negociat, sau în al instituţiilor internaţionale destinate a facilita dialogul şi a pronunţa arbitrajele obiective.

Din ajunul celui de-al doilea război mondial acest edificiu, în care unii din arhitecţii săi n-au crezut cu sinceritate şi cu convingere, a primit o lovitură după alta, prin brutale agresiuni armate. Atunci când a părut că el se va reconstitui de printre ruinele sale, un cumul succesiv de consensuri de inspiraţie hitleristă, sovietică şi occidentală a rezultat în rostirea unui „macte” [120] asupra instituţiei statelor naţionale. S-a apreciat că slăbiciunea acestora, uşurinţa cu care se prăbuşiseră sub loviturile din afară fuseseră răspunzătoare pentru instabilitatea sistemului politic internaţional interbelic. Victimele erau, aşadar, cei vinovaţi.

Constituirea supraputerilor, practica menţinerii păcii prin eficienţa potenţială a unor „forţe de descurajare”, prin sinistrul „echilibru nuclear”, au împărţit lumea în arhicunoscutele blocuri politico-militare, în interiorul cărora micile state de sine-stătătoare (formal) erau aliniate şi disciplinate, de bunăvoie sau cu sila. S-a creat, sub imperiul spaimei universale, o inegalitate flagrantă de autoritate şi putere între state, majoritatea fiind adusă în dependenţă de grupul restrâns al „celor mari”. [121]

Relaxarea, în ultimul deceniu, a sistemului păcii bazate pe echilibrul de forţe n-a condus însă la părăsirea concepţiei că pluralismul suveranităţilor de mici state independente este generatorul tensiunilor periculoase pentru pacea lumii, sau cel puţin incomode pentru liniştea superputerilor.

În consecinţă, cu ajustări, sistemul forţelor dominante e menţinut în vigoare. Se veghează dindărătul unui armament năucitor şi se arogă dreptul la intervenţie pentru menţinerea unei ordini gândite după un model prestabilit în spatele unor uşi capitonate.

Respinsă imediat cu indignare, s-a vehiculat nu prea demult teoria suveranităţii limitate. În august 1968, cehii şi slovacii i-au experimentat semnificaţia. Privind lucrurile drept în faţă, ne vom da seama că ea nu este abandonată, ci reactualizată cu alte motivaţii, de alţi „sponsori”. S-a instituit în lume un for decizional, înzestrat cu mijloace irezistibile de a-şi impune părerile, care decretează pentru unele ţări (mai ales pentru unele.) ce şi cum e bine să facă, dacă e potrivit ca înăuntrul lor unele grupuri să se agite sau, dimpotrivă, să stea cuminţi, în ce măsură şi prin ce măsuri un stat e liber să-şi apere ordinea internă şi să-şi gestioneze economia, ce politică trebuie să ducă faţă de minorităţi marginalizate (adesea recalcitrante la integrarea socio-profesională.), faţă de copiii handicapaţi, câtă cenuşă să-şi pună pe cap pentru incidentele poluante de mediu, cu cine să voteze cetăţenii săi şi cu cine nu, ş.a.m.d.

Dacă acest for decizional şi-ar dovedi infailibilitatea în toate cele de mai sus şi în altele multe, împotriva lui nu s-ar putea ridica obiecţii. Realitatea aparentă este însă aceea că el, precum toţi oamenii şi toate lucrările omeneşti, este supus greşelilor şi că remediile pe care le impune agravează maladii preexistente şi deschide noi răni în corpul social. Fiindcă aşa cum ştiinţa medicală nu se poate baza exclusiv pe chirurgie, oricât de avansată este această ramură a ei, nici politica umanitară (sau dorită a fi astfel.) nu se poate folosi numai de metode radicale. Medicul înţelept mai ascultă şi ceea ce-i mărturiseşte bolnavul şi alege ce e bun din declaraţiile acestuia.

Deocamdată, orice am comenta noi – nu avem cum schimba tipul de echilibru mondial care s-a instaurat de curând.

Suntem naţiuni mici, state mici şi slabe, constrânse să ne mişcăm într-un cadru prescris. Independenţa şi suveranitatea sunt ambiţii catalogate ca desuete şi reproşabile. Cei grăbiţi să se pună bine cu „lumea bună” batjocoresc inutilul sentiment al patriotismului, ori, mai subtili, se interoghează asupra sensului acestui straniu cuvânt, pe care se prefac a nu-l mai pricepe, fiind prea vulgar pentru gustul lor.

Luată cu asalt din diferite direcţii, de mai aproape şi mai de departe, identitatea colectivă se clatină şi ea, într-o nefastă fază de tranziţie, în care, printre altele, e propagat indiferentismul faţă de valorile aferente sentimentului numit cândva „dragoste de ţară”.

Identitatea e în criză, iar destinul incert. Nu în sensul iminenţei unei prăbuşiri (deşi nimic nu e imposibil), ci în al drumului pe care-l va urma, al evantaiului de valori pentru care va opta şi al scopului în jurul căruia va căuta să catalizeze energiile comune.

Pe vremuri, un destin de ordin naţional „se asuma eroic”. Cei de azi, trebuie să fim pregătiţi să-l asumăm cu avertizat realism. Dar niciodată cu definitivă resemnare, dacă s-ar întâmpla să constatăm că el s-ar căuta a fi îndreptat spre anihilarea imperativelor celor mai din adâncuri ale fiinţei noastre ca popor, ca subiect creator de cultură, în îngemănarea tradiţiei proprii cu universalitatea.