CU PRIVIRE LA PROBLEMA NAŢIONALITĂŢILOR ÎN TRANSILVANIA, ÎN ERA NEOABSOLUTISMULUI.

Învingătoare sau învinse, revoluţiile au determinat întotdeauna schimbări în structurile social-politice şi mentale. Acestea sunt profunde în primul caz, moderate în al doilea, dar suficiente pentru a putea stabili că forţele conservatoare nu numai că nu reuşesc, dar nici măcar nu mai doresc să revină la situaţia de dinainte de revoluţie.

În Franţa, regimul aşteptat de aristocraţia emigrantă n-a fost nici pe departe cel de dinainte de 1789. Chiar reprezentanţi de seamă ai „Restauraţiei” au criticat „Vechiul Regim” şi au schiţat noi doctrine şi programe, destinate a evita repetarea vechilor greşeli.

Ultraregaliştii Restauraţiei au criticat până şi absolutismul regal, în forma luată de acesta după Ludovic al XIV-lea, pentru că el desfiinţase echilibrul de până atunci dintre monarhie şi clasele privilegiate.

La polul opus, un Rivarol voia o monarhie care să reprezinte întregul corp social, deci o monarhie „populară” şi nu una a elitelor.

Joseph de Maistre şi Louis de Bonald erau pentru reforma vechiului sistem, pe o bază religioasă şi morală. Aproape nimeni nu mai credea că se poate aduce istoria îndărăt, la începutul anului 1789. Majoritatea era de acord cu necesitatea unor forme de guvernare realiste şi raţionale, care să conducă spre mai multă răspundere a monarhiei faţă cu problemele publice, de orice natură.

Aceeaşi atmosferă domina în Austria între 1849-l860. Neoabsolutismul a fost, în ciuda aparenţelor, un regim care se deosebea în multe privinţe de cel de dinainte de martie 1848. Aceasta din iniţiativa politică a înşişi autorilor săi, care căutau să corecteze greşelile ce duseseră la revoluţie.

Nu este uşor a determina conţinutul neoabsolutismului austriac. În comparaţie cu cel francez, a fost mai puţin doctrinar, mai pragmatic şi nu arareori a oscilat între mai multe direcţii.

Cei care şi-au asumat în Austria răspunderea reorganizării au avut mai puţin timp de cugetare, în comparaţie cu sfertul de secol care le stătuse la dispoziţie autorilor Restauraţiei în Franţa. Neoabsolutismul a debutat ca o acţiune de urgenţă. Probabil de aceea aflăm în prim-planul său nu pe teoreticienii reformelor (aşa de numeroşi în monarhie în secolul al XVIII-lea), ci pe pragmaticii cu experienţă politică şi militară, care se aleseseră încă din „Vormărz” şi mai ales în timpul revoluţiei.

Nu este uşor a identifica sursele de inspiraţie pentru mulţimea măsurilor de reorganizare. Pe un anumit plan, la suprafaţa căruia par a fi continuate metodele lui Metternich, se recunoaşte reanimarea spiritului terezian şi iozefin, preluarea limitată a unor idei liberale, încercarea de a găsi noi soluţii concrete la revendicările naţionalităţilor, iniţiindu-se în acest scop consultări cu reprezentanţii lor.

Mulţi din cei implicaţi în evenimente erau înclinaţi să evalueze neoabsolutismul după numărul şi asprimea măsurilor represive împotriva participanţilor la revoluţie. Era, fără îndoială, o atitudine regretabilă şi condamnabilă, deşi trebuie recunoscut că nu s-a văzut încă nici o revoluţie sau contrarevoluţie care să se remarce prin blândeţe faţă de adversar.

Ca întotdeauna însă, actele represiveîntrucât constituie măsuri excepţionale – trebuie disociate de sistemul a cărui bază se încerca a fi consolidată după 1849 în terenul adânc răscolit de revoluţie. Este la fel de evident că şi manifestul din 2 decembrie 1848, adresat supuşilor săi, la urcarea pe tron, de Franz Josef, nu era decât o exagerare tactică în sens contrar. Tânărul împărat declara: „Recunoscând din proprie convingere nevoia şi înalta valoare a instituţiilor libere şi moderne, păşim cu încredere pe calea care trebuie să ducă la o însănătoşire a întregii monarhii.”

Printre punctele de reper de pe această cale erau menţionate: „. Egalitatea în drepturi a tuturor popoarelor [Austriei], egalitatea în faţa legii şi participarea reprezentanţilor poporului la legiferare.” [100] Deşi era departe de a voi să împlinească aceste promisiuni în spiritul lor modern, neoabsolutismul – contrar unor opinii pătimaşe ale adversarilor săi de atunci şi de mai târziu – a fost un regim superior absolutismului de dinainte de revoluţie.

Ultimul fusese static. Neoabsolutismul, dimpotrivă, avea mobilitatea unui sistem în căutare de noi soluţii de guvernare. Chiar şi după suspendarea constituţiei din martie 1849 – un act nu prea bine gândit – guvernul a căutat în continuare un echilibru între centralism şi autonomie provincială, între unitate statală şi năzuinţele naţionalităţilor după mai multă libertate.

Acest echilibru, practicat de altminteri inconsecvent, era un pas înapoi în comparaţie cu formularea lui Franz Stadion: „Comunităţi libere, ca temelie a statului liber.”

Au fost introduse, cu toate acestea, numeroase şi cunoscute reforme administrative, ale sistemului fiscal, ale relaţiilor sociale, ale posesiunii pământului, ale învăţământului. S-a procedat la modificări ale împărţirii teritorial-administrative, care – alături de criterii istorice, înclinau spre delimitări etno-lingvistice.

În cadrul structurilor şi al metodelor militar-birocratice pe care se baza guvernarea imperiului, funcţionarii erau aleşi şi instruiţi cu grijă, pentru a se comporta corect faţă de cetăţeni, a le respecta dreptul de exprimare în limba proprie, a asculta şi examina plângerile lor. Acestor practici naţionalităţile au răspuns cu frecvente şi îndrăzneţe cereri şi memorii. E de mirare numărul revendicărilor şi tonul lor energic. Dacă n-ar conţine obişnuitele expresii de respect la adresa dinastiei, nu s-ar putea crede că acestea au fost compuse şi înaintate sub un regim stigmatizat ca autoritar şi opresiv.

În Transilvania, înfrângerea revoluţiei şi instaurarea neoabsolutismului a fost urmată, mai mulţi ani, de o modificare a echilibrului politic între naţionalităţi. Maghiarii au fost puşi în umbră, deşi au continuat plângeri împotriva menţinerii multora din rândurilor lor în slujbe şi împotriva acţiunilor lor duşmănoase, în special contra românilor. Românii şi saşii erau de părere că li se conturau premisele ameliorării şi întăririi poziţiei lor în provincie. Românii au devenit foarte insistenţi în aceste direcţii, întrucât constituţia din martie 1849 restabilea deplina independenţă a Transilvaniei faţă de Ungaria şi declara toate naţionalităţile egale în drepturi, 2 clauză ce na fost abrogată nici prin suspendarea constituţiei respective.

În fapt însă, la numirea sa ca guvernator (în iulie 1849), Ludwig Wohlgemuth primise în secret însărcinarea de a încorpora total Transilvania în monarhie, înlăturând orice particularism.3 Românii şi saşii se considerau concurenţi pentru dobândirea unor poziţii avantajoase. Din nefericire, aceasta a dus la izbucnirea unei aprige polemici, cu toate mijloacele şi în faţa tuturor instanţelor politice, până la curtea imperială.

La 19 decembrie 1850 recent numitul episcop greco-catolic de la Blaj, Alexandru Şterca Şuluţiu, scria guvernatorului Wohlgemuth: „E greu să conduci sufleteşte un popor într-o ţară în care interesele alor patru naţiuni au stat de aproape zece secole în confruntare deschisă. În acest timp, trei naţiuni au deţinut supremaţia şi au dobândit privilegii, pe când a patra, cea română, care a fost puternic asuprită, se teme şi acum că foştii opresori îi vor tăgădui pe mai departe existenţa şi libertatea naţionalităţii sale.” 4

Nici una nici alta din părţile care purtau polemica n-au amintit pe faţă cunoscutul plan al lui Palacky, preconizând federalizarea Austriei pe criterii teritorial-naţionale. Acest plan ar fi trebuit să stea la baza deciziilor dietei constituţionale de la Kremsier (Kromefize). El prevedea şi crearea unei unităţi teritoriale româneşti, care avea să se afle, evident, în Transilvania. Deşi respins, proiectul lui Palacky a exercitat o oarecare influenţă asupra concepţiei constituţiei.

Românii au fost înşelaţi în speranţa lor privitoare la formarea unei unităţi teritoriale proprii. În locul acesteia, la 24 septembrie 1849 Transilvania a fost împărţită în districte militare (ulterior, în 1854, în cercuri), iar saşii au început o campanie, cu mai mari şanse decât românii, de a obţine în Transilvania o „ţară săsească” – adică un teritoriu săsesc autonom.

Polemica s-a purtat cu argumente indirecte şi cu metode adesea neloiale. Şi dintr-o parte şi dintr-alta sau lansat atacuri denigratoare, încercând compromiterea oponentului, prin încercarea de a minimaliza meritele acestuia faţă de casa imperială, în timpul revoluţiei.

Pe fruntaşii români i-a indignat memoriul contelui Josef Bedeus von Scharberg, scris într-un spirit antiromânesc, la fel ca şi articolele din ziarul vienez „Die Presse” şi din cel sibian, „Siebenburger Bote”. În ultimul se afirma că Avram Iancu ar fi fost o căpetenie de tâlhari, iar apărarea munţilor de către el – o „lăudăroşenie”.5 Revendicările politice româneşti erau calificate drept „Daco-Romanism” şi se mergea până acolo încât să se susţină că mişcarea românească ar fi dirijată de un comitet din umbră al revoluţionarilor emigranţi.6

Românii întreţineau neîncrederea în ei, fiindcă tărăgănau dizolvarea unităţilor lor militare şi predarea armelor. Tot astfel refuzau să pună pădurile la dispoziţia fiscului. Făceau întâmpinări în contra desfiinţării regimentelor grănicereşti şi, în general, declarau pe faţă că se simt trataţi cu indiferenţă şi chiar cu duşmănie, nefiindu-le apreciate meritele. [104]

Pe fondul acestor stări tensionate s-a ajuns la arestarea lui Avram Iancu şi a lui Axente Sever. 8 Încă şi peste câţiva ani, guvernatorul Karl Schwarzenberg îl întreba pe consilierul districtual român Dimitrie Moldovan: „Ce mai face plebea [105] din munţi?”

La răspunsul acestuia că românii din munţi au luptat cu credinţă pentru împărat, guvernatorul a replicat: „Aţi fost datori să luptaţi pentru monarhie; dacă aţi fi luptat de partea ungurilor, v-am fi spânzurat.” 10

Românii azvârleau saşilor reproşul că o parte a acestora (cei din Braşov) se alăturaseră revoluţiei maghiare şi că, în genere, se arătaseră nehotărâţi în apărarea monarhiei.

În perioada în care românii sperau într-o autonomie teritorială în Transilvania, au organizat o întinsă campanie în spiritul revendicării lor şi împotriva înfiinţării unui teritoriu săsesc. Ea a cuprins întreaga Transilvanie şi a constat în petiţii, toate cu aproape acelaşi conţinut, semnate de preoţi şi de un mare număr de ţărani.11

Nu e interesant atât conţinutul aproape identic ala cestor petiţii, care era compus după o directivă centrală, cât capacitatea excepţională a conducerii politice a „intelighenţiei” rurale româneşti (în prima linie preoţi de ambe confesiuni – uniţi şi neuniţi) de a mobiliza în timp scurt o mişcare de asemenea proporţie. Administraţia austriacă a urmărit mişcarea cu suspiciune şi de câteva ori guvernatorul a reproşat personal amânduror episcopilor (mai ales lui Şaguna, ajuns la un moment dat într-o relaţie foarte încordată cu saşii) amestecul clerului român în politică.

Această acţiune semnifica o concepţie mai modernă de tactică politică. Notele de protest din sate îndeplineau funcţia de împuterniciri pentru reprezentanţii naţiunii române, care după august 1849 se aflau în permanenţă la Viena. Trebuiau să constituie dovada sprijinului de care aceşti reprezentanţi se bucurau din partea populaţiei româneşti şi totodată să combată unele opinii ale cercurilor înalte, care susţineau că revendicările românilor erau incompatibile cu unitatea statului austriac, le lipsea orice bază reală, fiind – se spunea în diverse rapoarte: „produsul himeric al câtorva avocaţi de origine plebee, în goană după funcţii. Totul e numai închipuire, întreţinută de un zel naţional exagerat, care va duce la înşelarea poporului şi la tulburări primejdioase în rândurilor sale”.12

Delegaţia română la Viena a înaintat, în decurs de 2-[102] ani, mai multe memorii unor ministere şi chiar împăratului. Întâia formulare completă a conţinutului lor o aflăm într-o scrisoare adresată de fruntaşul român August Treboniu Laurian, la 15 noiembrie 1849, lui Simion Crainic, prepozit capitular la Blaj, pe care-l ruga să fie de acord cu următoarele puncte susţinute de delegaţie la Viena:

Protest împotriva formării unui „Pământ săsesc”. Protest împotriva creerii de districte maghiare. În regiunile cu populaţie românească să poată fi numiţi funcţionari români. Limba română să poată fi folosită, alături de celelalte limbi oficiale, în faţa tuturor instanţelor publice. La Blaj să se fondeze o facultate de drept.

— Românii să aibă un reprezentant permanent cu dreptul de a păstra legătura directă cu guvernatorul şi cu guvernul de la Viena.

— Românii să fie consultaţi înaintea adoptării oricăror măsuri care-i vor privi.

— Să fie abrogată starea excepţională în teritoriile cu populaţie românească. 13 Un memoriu cu acelaşi conţinut a fost înaintat împăratului la 10 ianuarie 1850.14

În aceeaşi lună, episcopul greco-catolic de Oradea, Vasile Erdelyi, a înaintat şi el un memoriu, în care era criticată constituţia de la [103] martie 1849, fiindcă, după părerea episcopului, aceasta nu prevedea nici o măsură practică spre a asigura românilor egalitatea pe plan politic. Solicitând crearea unui teritoriu românesc autonom în Transilvania, memoriul mai propune împăratului să-şi asume şi titlul de „mare duce al românilor”.15

Memoriile româneşti către împărat au continuat la intervale dese şi pe un ton tot mai insistent. În cel din 25 februarie 1850 se protestează contra adunării Universităţii săseşti fără invitarea reprezentanţilor români. Autorii memoriului îşi exprimă nemulţumirea cu oarecare lipsă de respect: „Ultimele hotărâri ale acestei Universităţi au pricinuit o preocupare devotatei naţiuni române şi au întărit-o în convingerea că, spre nefericirea ei, timpul în care egalitatea ei în drepturi va deveni realitate, în loc să se apropie, se îndepărtează.” 16

Din Sibiu, profesorul Gavril Munteanu propune, la 6 martie 1850, delegaţiei de la Viena să atragă atenţia guvernului că „numai românii stau în calea unirii tuturor slavilor, de la Moscova până la Triest. Ca urmare, românii ar trebui trataţi cu bunăvoinţă, pentru a nu cădea în plasa panslavismului.” 17

Repetatelor memorii din anul 1850 ale delegaţiei române li s-au adăugat câteva rapoarte, ale episcopului Andrei Şaguna. Acestea tratau probleme generale, de interes pentru români, ca şi unele cu caracter confesional. Întrucât se anunţase întemeierea a două episcopii greco-catolice, la Gherla şi Lugoj, iar episcopia de la Blaj fusese înălţată la rangul de mitropolie, fiind astfel subordonată direct papei, Şaguna a întreprins demersuri la curte, cerând înălţarea la aceeaşi treaptă ierarhică a scaunului episcopal de la Sibiu.18

După ce, la 31 decembrie 1851, constituţia a fost abrogată, politica imperială faţă de naţionalităţi s-a schimbat, în sensul restrângerii continue a promisiunilor ce li se făcuseră. În schimb, a încercat folosirea nemulţumirilor prin concesii pe tărâm religios, cultural şi de învăţământ şi prin emiterea importantelor patente care treceau pământurile urbariale în posesia ţăranilor. Această din urmă măsură avea în primul rând scopul detensionării situaţiei sociale. Dar era şi un mijloc de a slăbi întrucâtva influenţa economiecă şi implicit politică a nobilimii maghiare.

Cât despre concesiile confesionale menţionate, ele au dus la adâncirea disensiunilor între greco-catolici şi ortodocşi, cu consecinţa slăbirii mişcării românilor pentru drepturi politice. Câteva iniţiative pripite din partea Uniţilor, invitând pe ortodocşi la convertire, 19 au stârnit o dură reacţie a lui Şaguna şi au înrăutăţit pentru ani buni relaţiile între cele două biserici.

Parcurgând documentele vremii apare evident că după abrogarea constituţiei şi încetarea activităţii delegaţiei române la Viena, românii şi-au dat limpede seama că stăruinţele lor pentru drepturi politice suplimentare în raport cu cele spre care curtea vieneză era înclinată, nu vor mai fi luate în considerare.

De aceea, ei s-au concentrat pe revendicări în materie de învăţământ. Centrul lor de greutate a căzut pe înfiinţarea de şcoli elementare şi de şcoli pentru pregătirea de învăţători (preparandii), 20 precum şi pe transformarea gimnaziilor existente, de patru clase, în licee. [107]

La Braşov, la iniţiativa gremiului comercial român, a luat fiinţă o şcoală românească de comerţ. De la aceasta a plecat şi imboldul, în 1853, de a se înfiinţa o şcoală de agricultură, pentru sprijinirea căreia episcopul de la Blaj a pus la dispoziţie un teren din domeniul episcopal. S-a cerut şi înfiinţarea altor şcoli cu caracter practic.

Dar lupta adevărată se dădea pentru un învăţământ superior, fie o universitate românească, fie cel puţin o facultate de drept, care să formeze un personal bine pregătit, capabil de activitate politică şi de reprezentare a intereselor românilor în faţa instanţelor judiciare. La 8/20 martie 1852 consistoriul din Blaj s-a adresat celui de la Sibiu, propunându-i un demers comun pentru a obţine o universitate sau o facultate de drept. [108] Dar dezunirea a avut un efect negativ şi asupra acestui punct. Deoarece se temea de prozelitismul catolic prin şcoli, fiind cunoscut că în acest domeniu greco-catolicii sunt cu un pas înainte, episcopia ortodoxă de la Sibiu s-a pronunţat pentru înfiinţarea de şcoli, dar complet separate din punct de vedere confesional.23 Această dezunire a mai provocat şi eşecul proiectului pentru o universitate, deşi în acel moment e improbabil că el ar fi fost acceptat, chiar dacă românii ar fi fost solidari în susţinerea lui.

Cercurile ortodoxe au pretins că românii nu aveau profesori bine pregătiţi pentru a susţine şcoli superioare proprii şi de aceea au propus înfiinţarea unei societăţi literare. [109] La aceasta greco-catolicii au observat, printre altele, că o societate literară, prin caracterul ei deschis va avea relaţii şi cu personalităţi din principate, căzând astfel repede sub bănuiala de „daco-romanism”.

Deoarece o universitate sau facultate românească nu s-a acceptat, 25 ambele confesiuni s-au alăturat în cele din urmă proiectului înfiinţării unei societăţi culturale, tradus în fapt la 1861. A fost „Asociaţia transilvană pentru literatura şi cultura poporului român” (ASTRA).

În cursul anului 1855 s-au făcut sondaje spre a se afla dacă se doreşte reconvocarea dietei provinciei. Ele au indicat dorinţa de a se renunţa la regimul absolutist, sau de a-i fi atenuată asprimea. Din diferite părţi s-a exprimat cererea redeschiderii dietei. Unul din românii care atunci deţinea un post superior în administraţie începea nu memoriu către guvernator, datat din [106] decembrie 1855, cu câteva propuneri de-a dreptul „radicale” pentru momentul acela. El afirma: „Transilvania este singura ţară a coroanei care are superioară nevoie de o modificare a structurii ei parlamentare. Aici a fost o regulă eternă lupta între naţionalităţi, coborârea religiei de pe piedestalul ei sacru şi folosirea ei pentru obţinerea de avantaje.

Remediul situaţiei – crede autorul memoriului – „rezidă în legi pentru această ţară, dar nu votate exclusiv, ca până acum, de privilegiaţi, ci de către actualele şase religii creştine proclamate ca egale în drepturi”. [110]

Printre opiniile din anii neoabsolutismului privitoare la stările social-economice şi politice din Transilvania, cât şi la metodele pentru ameliorarea lor, sunt interesante şi neaşteptate cele ale administratorului cercului Orăştiei, Thiemann, trimise ministerului de interne. Într-un raport din 11 martie 1857, acesta analizează starea ţăranilor români dintr-un punct de vedere liberal-reformist şi într-un spirit favorabil, care pur şi simplu surprinde: „Ori de căte ori se aduce în discuţie starea jalnică a provinciei – începe raportul – se aude: valahii sunt de vină.

Merită osteneala de a cerceta mai îndeaproape această sentinţă asupra unui popor întreg. Valahii neciopliţi, vicleni, leneşi ş.a.m.d. – e adevărat; dar asta ca un rezultat necesar al nefericitei lor istorii.

Bucata de pământ este aşa de mică încât rareori poate o familie să trăiască după ea. De la legiferare au fost excluşi deliberat. Pentru nevoia de produse meşteşugăreşti e trimis la breslele din cele câteva oraşe, care îl exploatează şi îl tratează într-un mod ruşinos. De aceea preferă să-şi facă singur îmbrăcămintea şi puţinele unelte. Îi mai vezi pe valahi arându-şi ogorul cu o legătură de spini, în loc de plug.

Ş coli nu au aproape deloc. Caii de olac, încartiruirile şi toate sarcinile cad aproape numai în îndatoririle valahilor şi cu toate acestea, rar se plâng de ele. Guvernul are o sarcină mare şi frumoasă, la care până acum guberniul local nu s-a gândit. Ar fi vorba în primul rând de a face din valah cultivator de pământ, adică de a face ca pământul să ajungă în posesia individuală a celor care pot să-l cultive: şi aceştia sunt valahii. E vorba, aşa dar, de organizarea unei categorii sociale ţărăneşti.” 27

Întrucât neoabsolutismul intenţiona să găsească un nou model de cooperare între puterea centrală şi administraţia provincială, el era constrâns să facă un pas în direcţia echilibrului dintre puterea centrală şi naţionalităţi. Poziţiile avantajoase deţinute înainte de revoluţie numai de câteva naţionalităţi deveneau acum accesibile şi celor mai puţin favorizaţi, printre care şi românilor. Deşi naţionalităţile erau de părere că pentru ele nu se făcuse nimic, acestea au urcat totuşi cu o treaptă pe scara politică şi socială. [111]

Natural, prin atâta încă nu putea fi vorba de egalitate, ci doar de „mai puţină inegalitate” între naţionalităţi. E limpede că factorii de decizie ai imperiului nu credeau că sistemul neoabsolutist va dura veşnic. Reformele parţiale, în diferite direcţii, erau dovada că autorii lor priveau neoabsolutismul ca o tranziţie către o viitoare liberalizare, care s-a aplicat între 1860-l867, în două-trei forme succesive.

Dintre naţionalităţile principale din Transilvania, cea maghiară a adoptat – explicabil – o poziţie total ostilă acestui regim.

Nici saşilor el nu le-a fost agreabil, fiindcă în baza unor măsuri din cadrul său le-au fost dizolvate câteva instituţii autonome şi au pierdut unele drepturi de care se bucuraseră în virtutea privilegiilor lor. Dovada nemulţumirii, deşi ea nu se poate compara cu a maghiarilor, se vede în relaţia lor încordată cu guvernatorii de după 1849, îndeosebi cu Wohlgemuth, precum şi din repetatele memorii trimise de ei la Viena.

Deşi în primii ani de după revoluţie românii au fost profund dezamăgiţi, fiindcă multe revendicări nu leau fost satisfăcute, ei au început totuşi a aprecia avantajele permise lor de neoabsolutism. George Bariţiu, atât de bine cunoscutul analist al evenimentelor trăite, a avut rezerve faţă de regim. Dar a admis că el a fost pentru români o severă şcoală politică, în care au primit o educaţie politică, dat fiind că un mai mare număr dintre ei a fost primit în funcţii publice. A fost mai bine organizată justiţia şi trezit interesul pentru studiile de drept. [112]

La fel ca majoritatea evenimentelor şi proceselor istorice, nici neoabsolutismul nu poate fi zugrăvit întro singură culoare. Din punctul de vedere al statului austriac, el a constituit un experiment, inevitabil şi necesar în circumstanţele speciale de după cutremurul din 1848. În modelul său au fost amestecate multe culori luminoase şi întunecate, ceea ce face ca evaluarea lui să rămână împărţită, iar pe istorici îi îndeamnă la imparţialitate.