EUROPA – FAŢĂ CU EA ÎNSĂŞI: CREPUSCUL SAU RESURECŢIE?

E un paradox aparent acela prin care se afirmă că împărţirea timpului în milenii, secole, decenii nu are decât o valoare convenţională, care nu corespunde realităţii organice a proceselor istorice. Durata şi unitatea internă a acestora nu se suprapun decât aproximativ peste câte o unitate cronologică uzuală. Pentru a revela unitatea reală a anumitor procese şi etape istorice, trebuie să se opereze cu durate de lungime variabilă, altele decât cele ale calendarului. După o părere bine acreditată, secolul al XIX-lea, ca unitate relativă de procese economico-sociale şi cultural-politice conexe nu începe decât la 1815 şi se sfârşeşte la 1914. Acest ultim an a marcat finele structurii şi a stabilităţii politice a Europei care, în pofida câtorva elemente de criză şi a unor schimbări parţiale, se menţinuseră în genere în formele de o parte anticipate generos de revoluţia franceză şi dezvoltate în siajul ei ideologic, iar de altă parte instituite arbitrar la Congresul de la Viena din 1815 de către puterile victorioase împotriva Franţei revoluţionare şi napoleoniene.

Sub anumite aspecte economice, secolul al XIX-lea, s-a încheiat în anii 1900: fenomenele apărute în tehnică şi în organizarea industrială sau conectat, încă de pe la 1880-l890, celor din secolul al XX-lea. Iar în privinţa culturii s-ar putea considera că un suflu de „modernitate” şi de antitradiţionalism, din care se vor distila conţinutul şi formele agresiv novatoare ale spiritualităţii secolului al XX-lea, se conturează distinct în intervalul 1900-l914 şi coincide astfel cu debutul cronologic al secolului.

Punerea în cauză a secolului al XIX-lea nu se epuizează însă printr-o simplă discuţie de cronologie. În istoriografia interbelică a fost privit ca o epocă de echilibru şi de progres, dominată de un sentiment de securitate, datorat creşterii economice constante şi faptului că între 1815-l914 n-a bântuit nici un război de proporţii.

Recent însă, optica asupra acestui secol s-a modificat: e considerat mai asemenea unei perioade de tranziţie spre marile metamorfoze din secolul al XX-lea. Se afirmă că stabilitatea sa n-a fost decât aparentă, ea bazându-se, în fapt, pe antinomia dintre calmul de suprafaţă şi tensiunile de adâncime.

În particular, această nouă optică vizează subperioada 187l-l914, ea fiind cea care a reunit, în mare parte caracteristici antinomice. A cunoscut o stabilitate care a alimentat speranţa într-o pace, durabilă, dacă nu dea dreptul veşnică („iluzia cea mare”), dar a marcat, în acelaşi timp, începutul celei mai aprige curse a înarmărilor cunoscută până atunci. Tratatele încheiate între state îşi propuneau deopotrivă să menţină echilibrul european şi să creeze condiţiile răsturnării lui prin forţă. S-au desfăşurat paralel, ori s-au confruntat, manifestări naţionaliste, ideologii şi organizaţii internaţionaliste. O concurenţă economică acerbă a coexistat cu noile forme de organizare supranaţională a industriei şi a finanţelor, care aveau tendinţă de a „disciplina” libera-concurenţă.

— Fetişul capitalismului clasic. Din jurul lui 1880 „idila liberei concurenţe” pe piaţa internaţională a luat sfârşit: majoritatea statelor revin la protecţionismul vamal, gândirea, literatura şi arta sunt asediate de curente contestatare, oferind tabloul unei lupte între raţionalism şi iraţionalism. Această eflorescenţă de idei diverse, chiar contradictorii, a fost considerată cândva ca expresie a plenitudinii capacităţilor creatoare, pe când în prezent ea apare mai degrabă ca emanaţia unei spiritualităţi labile, în criză, în tranziţie spre „un altceva”, pentru moment insuficient conturat.

În ultimii ani ai acestei subperioade Europa a atins punctul culminant al supremaţiei sale economice şi politice în lumea întreagă. Era creditoarea acesteia şi vehicula cea mai mare parte a comerţului mondial. Din suprafaţa de 149 milioane de kilometri pătraţi a uscatului, Europa nu ocupa decât 10 milioane, dar statele sale (inclusiv Rusia, între Urali şi Pacific) posedau în afara continentului 75,6 milioane de kilometri pătraţi, având aproape 600 milioane de locuitori.

Precum odinioară pentru Imperiul Roman secolul al II-lea p. Chr., acest „summum” al puterii a fost pentru Europa sfârşitului de secol X IX mediul germinativ al declinului. Fiindcă el a însemnat „mondializarea” intereselor şi a politicii europene. O dată devenite mondiale, acestea, de la un anumit moment, n-au mai putut fi controlate. În locul echilibrului şi al stabilităţii, ele au imprimat evenimentelor o alură dezordonată şi s-au întors împotriva creatoarei şi beneficiarei lor, împingând-o spre o primă catastrofă. Tentativei de a extrapola principiul echilibrului politic pe scara mondială îi lipsea, deocamdată, experienţa. Harta lumii era un eşichier prea vast, cu prea multe figuri, cu un prea mare număr de combinaţii posibile de joc, ceea ce reducea posibilităţile de previziune a mişcărilor, atât ale partenerului cât şi ale adversarului.

Transplantată la scară mondială, politica europeană constată căderea în desuetitudine a categoriilor ideologice care influenţaseră înainte vreme luarea deciziilor sale. Se vorbeşte acum, ostentativ, de o „dezideologizare” a politicii. Interesele economice devin preponderente. Politicienii, dirijorii destinelor marilor puteri devin pe nesimţite contabilii acestor interese, care le limitează libertatea de decizie. Ei nu mai dirijează, ci sunt tot mai mult dirijaţi de evenimente.

Friedrich Schiller presimţise această situaţie, în versuri memorabile: „Îngustă-i lumea, larg hotarul minţii, Uşor trăiesc în el, alături, gândurile, Dar aprig se înfruntă, în afara-i, faptele.” (Moartea lui Wallenstein, actul 2, scena a 2-a) Amplificarea fenomenului de opinie publică a acţionat, după 1871, în acelaşi sens destabilizator. Parlamentele, partidele politice, organizaţiile şi mişcările de masă imprimă adesea factorilor politici decizionali atitudini ezitante, după cum opinia publică este divizată, oscilantă, fie din cauza confruntării în cadrul ei a partidelor tradiţionale cu altele, noi şi mai radicale, fie din cauza labilităţii sale, sub impactul presei şi al aducţiunii pe scena politică – prin lărgirea dreptului de vot – de elemente sociale insuficient orientate în problemele vieţii interne şi internaţionale.

O ipotecă greu apăsătoare asupra Europei şi a lumii după 1871 a fost militarismul. Este fenomenul care atestă cel mai evident fragilitatea echilibrului perioadei. „Mondializarea” intereselor marilor puteri şi conturarea acestor interese cu precădere pe terenul economic, al bilanţului de profit şi pierderi de care factorul politic e obligat să ţină seamă în permanenţă, au determinat, la nivel decizional, conceperea relaţiilor internaţionale în termeni de forţă. Sunt termenii care, de-a lungul întregii istorii, au fost, cu câteva excepţii, „ultimul argument al politicului”. În ajunul secolului al XX-lea apelul la forţa armată era însă susceptibil de provocarea unor consecinţe de o gravitate necunoscută înainte – pe care, de altfel, le-a chiar provocat.

Revenind la ideea că limitele unui ciclu de dezvoltare istorică reală, organizată, nu coincid cu cele ale cronologiei uzuale, am putea afirma şi că secolul al XIX-lea nu s-a sfârşit la 1914, ci secolul al XX-lea a început pe la 1870. Fiindcă în matricea anilor următori acestuia au germinat tragediile din plin trăite de Europa în secolul al XX-lea: războaie mondiale, dictaturi sângeroase, violarea drepturilor omului şi ale popoarelor, o stare endemică de insecuritate a statelor care se pândesc reciproc.

Din nefericire, „modernitatea” nu se recunoaşte numai în creaţiile pozitive şi generoase ale istoriei, ci şi în aberaţiile sale.

Inspirat de afinitatea cu spiritualitatea elenică şi sub impresia transfigurării unuia din momentele acesteia în celebra poezie a lui Goethe, 1 Tudor Vianu scria că idealul culturii moderne este mitul lui Prometeu – „superb imn al mândriei creatoare a omului”, 2 având ca temă insubordonarea individului faţă de autoritate, afirmarea propriilor sale legi şi asumarea propriului destin. Ca urmare, cultura modernă, mai ales cu începere din secolul al XVIII-lea, era definită ca o cultură de opoziţie, ca o cultură contestatară.

Această caracteristică esenţială e completată prin nerăbdarea de a cunoaşte, pentru care Oswald Spengler convoca un alt mit – cel al lui Faust. „Spiritul faustic”, după cum e numit, împinge fără preget cultura noastră modernă „să descopere ceea ce nu se vede, să aducă acel ceva la lumina interioară a privirii, spre a-l putea lua în posesie; din totdeauna, aceasta a fost pasiunea lui cea mai tenace.” 3

Individualism, nonconformism, pasiunea de a cunoaşte – sunt elemente suficiente pentru a explica de ce cultura modernă se acomodează tot mai puţin şi pentru durata tot mai scurte unor curente dominante, care să-i fi determinat pentru mai multe generaţii o unitate de concepţie şi stil.

Tendinţa sa progresivă, vădită mai ales în secolul al XX-lea, este de a se pulveriza într-o pluralitate de idei, greu reductibile la un numitor comun, fapt ce reflectă tocmai starea perpetuă de insubordonare, de căutare frenetică a depăşirii limitelor în toate direcţiile. Aceste tendinţe şi caracteristici nu semnifică, totuşi, un spirit analitic. Societatea şi cultura modernă posedă un simţ bine definit al organizării şi al coordonării eforturilor intelectuale şi artistice. Pragmatismul lor, la acest nivel de bază, e pus în evidenţă, printre altele, de preocuparea intensă pentru învăţământ. Rezultatele acestuia au democratizat cultura, au creat „cultura de masă”, având efecte imense asupra vieţii sociale şi a condiţiei umane în general.

Învăţământul modern a echilibrat studiul ştiinţelor cu acela al disciplinelor umaniste, având tendinţa de a înclina balanţa în avantajul primelor. Utilitatea socială a ştiinţelor exacte s-a impus de o manieră categorică întrun secol care, fascinat de dezvoltarea lor fără precedent, a mers până la afirmarea „scientismului”, deci până la a postula caracterul absolut al rolului ştiinţelor în sistemul culturii. E adevărat că în secolul al XIX-lea şi al XX-lea s-au produs descoperiri ştiinţifice mai numeroase şi mai importante atât sub aspect fundamental cât şi practic, decât în toată istoria anterioară a omenirii. Realizând vocaţia demoniacă „faustică” a umanităţii, căutarea continuă „a ceea ce e ascuns”, rezultatele lor au condus această vocaţie până la pragul confruntării dramatice cu un alt bine cunoscut simbol, cel al „ucenicului vrăjitor”, care nu mai poate stăpâni forţele puse de el în mişcare cu nesăbuinţă. Pe baza dezvoltării forţelor ştiinţei şi ale tehnicii, benefice şi primejdioase deopotrivă, s-a creat „iluzia cea mare” a generaţiei de la 1900, credinţa în viitorul sigur al progresului.

Pare că mitul ucenicului vrăjitor, însoţit de încrederea în capacitatea şi dreptul nelimitat de exercitare a forţei creatoare din partea eroului său a început a tenta şi alte domenii ale culturii.

De pe la finele secolului al XIX-lea şi pe parcursul celui de-al XX-lea creaţia artistică, în literatură, artă, muzică, se caracterizează prin tendinţa de emancipare de servitutea realităţii exterioare. Ea se îndepărtează de tradiţia misiunii de a reflecta realitatea – obiectivă sau subiectivă (lumea sau eul) – în cel mai rău caz prin transfigurarea ei. Cam de-acum un secol, literatura şi artele îşi propun să creeze o realitate proprie, ignorând-o pe cea exterioară. Un estetician german a emis o definiţie devenită celebră, ca revelatoare a acestei concepţii moderne: „Opera de artă este un organism particular al naturii, de aceeaşi categorie, dar în esenţă neavând nici o relaţie cu ea.” 4

În cadrul acestei concepţii realitatea este „reformulată” după dimensiuni şi raporturi dictate de intelect. Este o artă cerebrală nu sensorială.

Împinsă la extrem, ea rupe total legătura cu realitatea şi creează, plastic, un univers independent, care e o proiecţie exterioară a imaginaţiei pure sau a unei construcţii intelectuale abstracte. Un tablou-manifest al acestei şcoli a fost „Pătrat negru pe fond alb”. Alte compoziţii se numesc „Elasticitate”, „Planuri verticale albastre şi roşii”, „Viziune inconfortabilă”, „Roşu abstract”, „Verde vertical”, „Spaţiul doarme” etc.

Secolul al XX-lea a adus şi în muzică o ruptură cu tradiţia, la fel de radicală ca aceea din artele plastice, a picturii abstracte, opuse celei anterioare, figurative. Principiile sale sunt: semnificaţia autonomă atribuită notei, sunetului şi a contextului în care ea apare; muzica „atonală” sau „dodecafonică” abandonează structura clasică a gamei de 7 sunete (5 tonuri + 2 semitonuri) în favoarea gamei cromatice de 12 semitonuri; ea generalizează disonanţa, fără nici o discriminare în raport cu acordul armonic. Rezultatul a fost o extremă libertate de organizare a materialului muzical. Ca şi pictura abstractă, această muzică este cerebrală. Ea creează combinaţii de sunete considerate înainte ca imposibile sau cel puţin inadmisibile: este un nou limbaj al sunetelor.

O privire asupra culturii europene a secolelor X IX -XX ne conduce spre o concluzie cam pesimistă în privinţa „fenomenului european”, conceput din perspectiva anumitor semnificaţii pe care le cumulează.

Atâta vreme – ceea ce înseamnă milenii – cât societatea a fost divizată între o masă de analfabeţi şi o infimă minoritate de ştiutori de carte, cultura a fost inaccesibilă marii majorităţi. Treptat şi mai ales după răspândirea tiparului, acest abis intelectual va deveni tot mai puţin adânc. Natural, generalizarea învăţământului în timpul secolului al XIX-lea n-a putut şterge complet diferenţa dintre un licenţiat şi un absolvent de şcoală elementară. Cu toate acestea, cultura n-a mai constituit pentru nimeni un univers inabordabil. Realizările cele mai subtile ale ştiinţelor (cu excepţia matematicilor superioare), artelor, ale literaturii şi muzicii – mesajul şi formele de expresie ale ultimei – puteau fi înţelese de cetăţeanul de pregătire mijlocie. Cu puţine excepţii, ele erau „gustate” de marele public – în manieră variabilă, desigur şi cu preferinţe diversificate, în funcţie de nivelurile diferitelor straturi sociale şi intelectuale. Chiar rezultatele ştiinţifice erau accesibile – dacă nu în detalii, cel puţin în sensurile lor fundamentale – formării şi intelectului omului mijlociu. Nimeni nu rămânea iremediabil perplex în faţa legii gravitaţiei universale, a conservării materiei şi energiei, a structurii moleculare şi atomice a materiei, a legilor evoluţiei şi ale eredităţii etc. Secolul al XIX-lea a realizat, aşadar, mai mult decât oricând în istorie, o „stare de comunicabilitate” între actul de cultură şi oficianţii săi – elitele – de o parte şi o masă numeroasă de beneficiari potenţiali (dar şi reali) al aceluiaşi, de partea opusă.

Această idilă a fost întreruptă în secolul al XX-lea. Explorarea tot mai profundă a misterelor lumii de către savanţi a condus la rezultate în faţa cărora omul „de cultură generală” rămâne complet blocat, având nevoie, spre a le înţelege, de o serioasă formare de specialitate. E un fapt ce nu comportă discuţie şi de care nimeni nu poate fi făcut vinovat. Totuşi, cazul filosofilor, al scriitorilor şi al artiştilor nu poate fi considerat cu aceeaşi detaşare.

Începând cu perioada interbelică, anumiţi filosofi au ţinut să-şi creeze un limbaj personal, deliberat obscur, care nu mai constituie o punte, ci un ecran între ideile lor şi iubitorii de filosofie. Arta abstractă nu are decât o slabă rezonanţă în gustul public şi, în majoritatea cazurilor, această rezonanţă nu e cea scontată. La fel se petrec lucrurile cu noul stil muzical. Literatura a dezvoltat forme şi formule care au nevoie de o „cheie” spre a reuşi să descifreze (fapt deloc sigur.) ceea ce autorii au voit să spună. Ea nu mai este „un produs care se consumă, ci un veşmânt care se poartă”. Cu o complicitate de origine română (Ionescu), absurdul a devenit de bon ton în creaţia dramatică.

Toate acestea nu sunt o sentinţă, ci pur şi simplu o constatare (şi un avertisment) că secolul al XX-lea a reinstaurat clivajul între cultură şi capacitatea comună de comprehensiune; a revenit la o cultură pentru iniţiaţi, la o cultură esoterică. La nivel social superior, faptul încurajează snobismul, având ca efect o alterare a selecţiei valorilor, comparabilă prin nocivitatea ei cu cenzura unui regim totalitar. La nivel inferior – căderea gustului public în subcultura propagată de o anume cinematografie şi televiziune şi de către publicaţiile bulevardiere, oferind o satisfacţie ieftină şi imediată milioanelor de fiinţe umane cărora cultura absconsă le întârzie intrarea în labirintul ei, plin de mistere întreţinute în chip deliberat.

Apariţia şi persistenţa în cadrul unei societăţi a unor linii de falie nu este – şi n-a fost niciodată – un semn de bun augur.

Falia cea mai profundă şi mai greu de trecut s-a instaurat în Europa la sfârşitul celui de-al doilea război mondial. În timpul conferinţelor de la Ialta (4-l2 februarie 1945) şi Potsdam (17 iulie-2 august 1945) ale conducătorilor statelor învingătoare, fosta URSS a impus, prin presiuni sau stratageme perfide.

— Iar puterile occidentale au consimţit cu imprudenţă şi naivitate.

— Împărţirea continentului în două zone. Diferenţele de organizare economică, de structuri sociale, de sisteme şi organizaţii politice şi militare, mentalităţi şi cultură între estul şi vestul continentului, separaţia lor cvasitotală, cel puţin în primii 10-l5ani, precum şi piedicile puse circulaţiei persoanelor, bunurilor, ideilor, supun atenţiei istoricului întrebarea: „Europa a mai existat în acest interval de timp?”

Evident, între 1945-l989 Europa – ca entitate politică şi culturală – n-a mai fost ceea ce fusese până în 1939. Europa de Est nu mai aducea aminte de matricea sa – geniul grec – de umanismul creştin, de Renaştere, de raţionalism şi de Luminism.

Adevărata Europă a fost redusă la spaţiul de la vest de Elba, Munţii Sudeţi şi Alpii Orientali. Mai mult decât oricând, ea se înfăţişa ca „un mic cap al continentului asiatic” (Paul Valery). Libertatea sa de decizie era de asemenea limitată. Europa de Est era ocupată de armata sovietică; cea de Vest îşi datora securitatea prezenţei armatei americane, nu la fel de numeroasă, dar dotată cu mijloace tehnice capabile să descurajeze agresiunea. Din punct de vedere militar Europa era, în cazul izbucnirii unui conflict, întâiul şi cel mai expus teren de confruntare, fiind traversată de linia care marca echilibrul fragil între cele două superputeri: Statele Unite şi URSS. Era echilibrul „teroarei reciproce” în faţa perspectivelor catastrofale ale unui război nuclear, element care şi-a avut partea de contribuţie la păstrarea unei păci precare.

În această Europă secţionată în două părţi, terorizată de spectrul agresiunii sovietice şi îndatorată, pentru apărare, forţei unui stat noneuropean, se pot nota cel puţin două procese istorice fundamentale pentru destinul lumii contemporane. Europa (occidentală) îşi recâştigă ascendentul spiritual asupra restului lumii, chiar dacă, acum, el nu este la fel de important ca înainte de primul şi al doilea război mondial; în ciuda previziunilor sumbre, declinul ei, de care se vorbise mult, a fost frânat pe la mijlocul anilor ‘60. Continentul a început a manifesta o vigoare economică şi un dinamism al concepţiilor şi practicilor de organizare internaţională, care par a-l apropia grăbit de o formulă inedită a existenţei sale şi, în orice caz, de recuperarea unei poziţii solide în concertul puterilor lumii.

        „Acest continent care se îndoia de viitorul său, această Europă care se întreabă cu privire la şansele sale, şi-a redobândit încrederea în destinul şi în capacitatea sa. Ea şi-a alungat angoasele şi a încetat a se mai teme de o invazie, de a mai crede într-o subversiune. Eliberată de coşmaruri, a devenit activă, pornită să construiască, să inoveze, să investească.” 5

Între 1939-l989 Europa a traversat cea mai lungă şi mai profundă criză din ultimul deceniu. Niciodată ea n-a fost mai aproape de anihilarea spiritualităţii, sau chiar a existenţei sale. Faptul de a fi supravieţuit este una din marile izbânzi ale istoriei.

După ce a depăşit „veacurile întunecate” care au urmat disoluţiei Imperiului Roman de Apus, Europa a fost urmărită în permanenţă de ideea unei reconcilieri interne, care să aibă drept efect suprimarea conflictelor, armonizarea intereselor statelor şi – suprem ideal – integrarea lor într-un sistem internaţional acceptat şi legiferat în unanimitate. Evident, erau ideile câtorva vizionari. Dar, ca atare, ele nu sunt mai puţin preţioase. Începând cu secolul al XVII-lea s-a preconizat mereu aşezarea relaţiilor pacifice între state pe planuri bine articulate de instituţionalizare, întărite prin arbitraj şi prin sancţiuni comune împotriva transgresiunilor de la norme de convieţuire prestabilite.

Naţionalismele şi imperialismele secolului al XX-lea au fost temperate de organisme ca Societatea Naţiunilor şi Organizaţia Naţiunilor Unite. Scopurile celei din urmă au fost dezvoltate, cu începere din 1949, prin numeroase acorduri care au pregătit terenul pentru o formulă inedită de organizare a continentului, îmbrăţişată cu un entuziasm de toate nuanţele – euforic, naiv, prudent sau chiar cinic.

Integrarea şi unitatea europeană nu se vor realiza însă numai prin reglementări, conferinţe, acorduri şi instituţii. Acestea nu vor deveni solide şi durabile decât din momentul în care vor fi acompaniate de un consens bazat pe o comunitate de convingeri şi de sentimente sincere6. O astfel de „pedagogie” a integrării, care să acorde fiecăruia ceea ce-i aparţine şi să încurajeze fără discriminare pe toată lumea, este încă deficitară.

Europa a fost şi rămâne creaţia tuturor popoarelor ei. Ea nu s-a supus nici cuceririlor unilaterale, nici împărţirii prin artificiile intereselor egoiste şi de forţă. Ea nu poate fi divizată în „buni” şi „răi”. Europa de Est, nefericită, mizeră, dispreţuită şi aservită, a cunoscut în drama ei un proces de purificare prin suferinţă, prin care cei în restrişte sunt capabili să conserve valori morale, uitate de cei suprasaturaţi cu toate binefacerile vieţii.

Europa se găseşte la o cumpănă a istoriei, unde se confruntă în primul rând cu ea însăşi, cu tot ce a acumulat de-a lungul secolelor, ca înţelepciune etalată ostentativ şi ca nebunie ascunsă. E o şansă a existenţei sale, al cărei succes sau eşec vor fi responsabile de faptul dacă viitorul acestei existenţe, va sta sub semnul crepusculului sau al resurecţiei. 1 „Prometeu”, cu această superbă sfidare aruncată mai marelui zeilor: „Ich dich ehren? Wofur?

Hast du die Schmerzen gelindert Je des Beladenen? Hast du die Trănen gestillet Je des Geăngsteten? Hat nicht mich zum Mann geschmiedet Die allmăchtige Zeit Und das ewrige Schicktsal, Meine Herm und deine? 2 Filosofia culturii, Bucureşti, 1944, p. 255. 3 Der Untergang des Abendlandes, vol. II, [Munchen, 1972], p. 1186. 4 Wilhelm Worringer, Abstraktion undEinfuhlung, Munchen, 1908. 5 Rene Remond, LeXXe siecle de 1914 ă nosjours, [Paris, 1974], p. 269. 6 Problemele social-politice asemănătoare şi oferta de soluţii analoage au creat un „vocabular politic” identic în limbajul guvernelor, al parlamentelor şi al mass-media. Fapt care facilitează, la rândul său, comprehensiunea reciprocă.