OPINII ROMÂNEŞTI CU PRIVIRE LA PROBLEMELE SECURITĂŢII COLECTIVE ŞI ALE CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

În cultura românească, al doilea deceniu al perioadei interbelice a marcat un moment de avânt al dezvoltării sale cantitative şi calitative. S-a scris şi s-a editat mult, s-au răspândit şi confruntat idei şi valori din cele mai diverse curente, opinia publică şi mai ales intelectualitatea au atins un larg orizont european.

Spre sfârşitul deceniului, ameninţarea dezlănţuirii unui nou război a impus această problemă în atenţia presei şi a periodicelor de cultură, ca şi a unor istorici români. În marea majoritate, opinia publică şi intelectualitatea românească au avut o atitudine pacifistă, au condamnat agresiunea sub orice formă şi din partea oricui, militând pentru consolidarea unui sistem de securitate europeană, în cadrul căruia să fie protejate în special drepturile statelor mici.

Pentru a pune în evidenţă adevăratele poziţii ale opiniei publice din România cu privire la problemele de mai sus, este de folos a examina manifestările lor în perioada anilor 1938-l940, deoarece înainte de cotropirea Austriei de către Germania pericolul agresivităţii naziste încă nu era sesizat în toată amploarea, iar după luna septembrie 1940 instaurarea dictaturii legionaro-antonesciene a înăbuşit posibilitatea de exprimare liberă a opiniilor.

Cu toate acestea, nu lipsesc articolele şi studiile care, încă de la venirea hitlerismului condamnă acest regim şi demască primejdia pe care el o reprezintă pentru pacea lumii.

La putere, În 1933, una din revistele literare de prestigiu care apărea la Cluj, scria sub titlul „Izolarea Germaniei hitleriste”: „Al treilea Reich este imperiul lui Hitler, visat şi preconizat de cancelarul-dictator. Primul act al diplomaţiei hitleriste a fost restaurarea vechii «Mach tpo l i t ik» de nuanţă wilhelmiană. Exaltarea iraţionalismului rasist a produs o renaştere a imperialismului şi militarismului prusac. Lent şi deghizat, înarmarea Germaniei a început pe toate liniile. Proiectele de expansiune ale hitlerismului sunt încă necristalizate. Ele sunt însă în curs de fermentare agitată.” [128]

Tot o revistă din Cluj, „Societatea de Mâine”, având în general o orientare de stânga, a dezbătut în mai multe articole, într-un sever spirit critic, baza socială a hitlerismului, „soluţiile” sale de organizare socială, reacţionarismul modelului său de stat. E denunţată relaţia dintre fascism şi unele vârfuri ale capitalismului monopolist, precum şi ameninţarea pe care acest regim o constituie pentru pacea lumii. „Nu e nevoie să insistăm – spune unul dintre articole – sub ce teroare ţine fascismul pe toţi aceia care îndrăznesc să gândească. Nu e nevoie să arătăm ce aproape suntem de un nou război, tocmai din pricina fascismului.” 2

Opinia publică românească a fost, după primul război mondial căştigată total de ideea securităţii colective şi a rolului pe care, în acest sens, era chemată să-l îndeplinească Societatea Naţiunilor. În spiritul acestei atitudini, articole semnate de mai mulţi reprezentanţi ai intelectualităţii, îndeosebi jurişti şi specialişti în dreptul internaţional, au dezaprobat faptul că unele mari puteri reaşează la baza politicii lor „un joc al echilibrului puterilor, care vădeşte o flagrantă îndepărtare de spiritul pactului [Societăţii Naţiunilor] şi creează o stare de instabilitate pentru Europa.” 3 Constatarea slăbirii Societăţii Naţiunilor şi a creşterii tendinţelor din partea statelor occidentale de a face concesii agresivităţii fascismului, a orientat opinia publică românească către sprijinirea ideii pactelor regionale şi a sublinierii rolului statelor mici în apărarea păcii.

Autorul unui studiu intitulat „Politica pactelor regionale şi securitatea” 4 demonstrează că problema securităţii colective a apărut în urma refuzului Congresului SUA de a ratifica pactul Societăţii Naţiunilor, îndeosebi din cauza articolului X, care prevedea: „membrii se obligă a respecta şi a menţine contra oricărei agresiuni din afară integritatea teritorială şi independenţa politică prezentă a tuturor membrilor Societăţii.”

Această atitudine a SUA a încurajat şi alte state să obiecteze împotriva obligaţiei de solidaritate activă contra agresiunii şi astfel, îndeosebi pentru statele mici şi mijlocii, a apărut problema căutării altor căi de asigurare a securităţii. Printre aceste căi s-a evidenţiat încheierea pactelor de securitate regională. Pentru România, Cehoslovacia şi Iugoslavia un asemenea pact era Mica Înţelegere, din 1921. Multă vreme, opinia publică românească a manifestat optimism faţă de eficienţa acestui gen de tratate, văzând în ele o modalitate de afirmare a rolului statelor mici împotriva ambiţiilor marilor puteri. Statele mici – se afirmă într-un articol – „s-au dovedit constant surse de idealism politic în toate reuniunile internaţionale. Există însă state cu ambiţii imperialiste sau cu veleităţi de egemonie, pentru care idealismul statelor mici este o piedică. De aceea ele sau se retrag din instituţiile internaţionale – ca Japonia sau Germania – sau uneltesc la modificarea actualei orânduiri – ca Italia.

Dar principiul de egalitate dintre statele europene – continuă articolul – este principiul de bază al dreptului internaţional. Secolul XX cere coordonarea, nu subordonarea statelor. O eră de înţelegere şi pace nu poate fi construită pe ierarhii, ci pe respectul reciproc şi egalitatea perfectă între statele civilizate. Statele mici au întreaga lume democratică alături de ele, în retezarea acestor planuri de dictatură internaţională.” 5

Cu prilejul semnării pactului balcanic, la 9 februarie 1934, una din revistele de cultură făcea următorul comentariu: „De trei ani, o formulă nouă domină politica internaţională: regionalismul. Cu Societatea Naţiunilor în criză, cu mari puteri manifestând tendinţe imperialiste, gruparea statelor mici devine un act de conservare. Statele îşi organizează securitatea şi viaţa economică pe planuri restrânse. Până la pacea lumii, pacea trebuie asigurată în diferite regiuni ale lumii.” 6

Foarte curând însă, după decepţia provocată de slăbirea Societăţii Naţiunilor şi eşecul conferinţei pentru dezarmare, opinia publică românească a început a-şi pierde încrederea în eficienţa pactelor cu caracter regional, chiar dacă a continuat să le susţină, în principiu. Acest pesimism era generat de poziţia tot mai ezitantă a puterilor occidentale faţă de agresivitatea crescândă a statelor totalitare, ceea ce i-a făcut pe numeroşi membri ai intelectualităţii româneşti să considere că va fi tot mai greu de apărat pacea pe baza apelului la principiile dreptului internaţional, la persuasiune morală, la raţiune şi la înţelegere între state.

Îşi face astfel loc în opinia publică teza că forţei şi agresivităţii, dispreţului faţă de valoarea tratatelor, nu i se poate opune decât forţa organizată, hotărâtă, a ţărilor iubitoare de pace şi credincioase idealurilor democratice.

        „Trezite de zguduielile dictaturilor – citim într-un articol din 1937 – popoarele au înţeles că pentru a avea pacea nu ajunge s-o voieşti, nu ajunge s-o cerşeşti,. ci trebuie, în primul rând, s-o impui celor care nu o vor.” 7

În preajma dramaticului eveniment al dictatului de la Munchen, prin care Cehoslovacia a fost abandonată de Anglia şi Franţa în faţa pretenţiilor germane, un articol semnat de un profesor universitar din Iaşi afirma limpede că din momentul în care Hitler şi Mussolini s-au pus pe poziţii de forţă şi au convingerea că tratatele sunt petice de hârtie, ei nu se vor opri decât atunci când în cale se va ridica o forţă superioară lor. „Azi se vede mai bine ca altădată.

— Conchide cu amărăciune autorul – că nici un tratat nu are valoare decât dacă îl poţi impune; că nici o iscălitură politică nu leagă pe cel care semnează; că graniţele nu sunt garantate decât de împrejurări şi de soldaţii proprii.” 8

Tot ca ecou la actul de la Munchen, un alt articol intitulat „Spiritul de conciliaţiune şi necesităţile păcii”, condamnă – indirect, dar cu asprime – politica conciliatoristă, care, pentru moment, înşelase o parte din opinia publică europeană.

        „Europa – se spune la începutul articolului citat – este astăzi în stare de alarmă. Nimeni nu mai poate alege, cu spiritul liber, între pace şi război. Ambele sunt pline de înjosire, de decăderi. Nici situaţiile politice, nici viaţa liberă a naţiunilor, nici nevoia lor de muncă şi de creaţie şi nici cele câtevaprincipii care garantează o veche civilizaţie nu mai sunt ocrotite de pacea pe care o avem astăzi.

Aceasta să fie pacea pe care vrem să o menţinem? O pace care nu ne lasă un moment de linişte, o zi senină, care ne întoarce către condiţiile rudimentare ale tribului, care ne constrânge la o viaţă violentă şi josnică? O pace care corupe toate valorile culturii şi ale omenirii, în care o parte a lumii este din ce în ce mai dominată de naţiuni războinice şi de «ideo log i i» de distrugere?

Spiritul de conciliaţiune – conchide articolul – trebuie mărginit de necesităţile păcii înseşi. El nu se poate exercita decât sprijinit pe voinţa fermă de a menţine elementele esenţiale ale unei organizaţii internaţionale. Nimeni nu se poate gândi la colaborare, dacă ştie că însuşi dreptul la viaţă este contestat.” 9

Într-un sens mai limitat şi istoriografia reprezintă o modalitate de exprimare a opiniei publice şi mai ales a celei a intelectualilor. Ca reprezentant al păturii intelectuale, un istoric este în general sensibil şi la pulsul epocii în care trăieşte, obişnuind să ia atitudine faţă de evenimentele acesteia. N-au lipsit însă în trecut nici istorici care au preconizat ca o obligaţie profesională atitudinea „neutrală” faţă de problemele contemporaneităţii.

Dintre istoricii români ai anilor premergători celui de-al doilea război mondial, Nicolae Iorga oferă ilustrarea cea mai strălucită a savantului militant pentru tot ce a crezut el că era o cauză dreaptă. George Călinescu a scris despre Iorga că în cultura românească din primele decenii ale veacului al XX-lea, a jucat rolul pe care l-a avut Voltaire în cultura franceză din secolul al XVIII-lea: acela de a fi un detector sensibil la tot ce era fenomen de actualitate – fie pozitiv, fie negativ – şi de a-l semnala şi explicita sprijinit pe un intens talent şi temperament polemic. Deosebirea dintre cei doi consta însă în faptul că în vreme ce Voltaire fusese un raţionalist şi un cerebral, Iorga a adăugat raţionalităţii o însemnată măsură de afectivitate, ceea ce l-a făcut poate mai puţin consecvent într-o parte a opiniilor şi judecăţilor sale de valoare, dar în acelaşi timp mai vibrant, mai profetic în tonul scrierilor sale.

Iorga nu s-a ferit de întrepătrunderea istoriografiei cu politica. A avut pasiunea politicii, pe care n-a practicat-o cu prea mult succes, dar, cel puţin teoretic, a apărat întotdeauna, în cadrul acestui gen de preocupări ale sale, poziţii democratice şi umanitare.

Iorga a crezut în demnitatea fiinţei umane, a libertăţii sale, a combătut tot ce ar fi putut să o înjosească: mizeria, egoismul claselor de sus, asuprirea, violenţa, iraţionalismul ş.a.

Opoziţia sa împotriva regimurilor de dictatură, împotriva politicii lor de agresiune, de dispreţ faţă de tratate, faţă de legalitatea internaţională şi de drepturile statelor la independenţă a fost totală, la fel după cum războiul, ca supremă expresie a violenţei şi a negaţiei bazei de drept în relaţiile între state îi provoca oroare.

Nici o altă mare personalitate a culturii româneşti din perioada interbelică n-a adoptat o atitudine mai hotărâtă, mai curajoasă, în apărarea păcii, în demascarea dictaturilor totalitare şi în condamnarea războiului. În anii 1938-40, ultimii ai vieţii sale, sfârşite sub gloanţele unor asasini, Nicolae Iorga a fost una din cele mai înalte expresii ale conştiinţei democratice a poporului român.

Încă la sfârşitul lui ianuarie 1933, aflându-se la Roma, el îşi exprima convingerea că ridicarea lui Hitler la putere în Germania „îl va distruge”. 10

În martie 1935, fiind invitat la o recepţie la legaţia germană din Bucureşti, cu toate că invitaţia îi fusese transmisă printr-un om de ştiinţă animat de sentimente prieteneşti faţă de România, Nicolae Iorga a respins invitaţia, declarând că el nu se poate împăca cu dictatura din Germania.

La câteva zile după cotropirea Austriei, Iorga a rostit la radio conferinţa intitulată „Distrugătorii civilizaţiei”. Făcând o aluzie transparentă la hitlerism, marele istoric înfierează „dispreţul pentru principii, pentru dreptul de orice fel şi de orice calitate”. Şi „brutala francheţe cu care se afirmă la orice prilej „drepturile” noi pe care le are acum puterea”.

Tonul conferinţei lui Iorga este amar: el prevede apropierea războiului, un război în care descoperirile ştiinţei dau mijloacele cele mai blestemate pentru omorârea în masă a oamenilor şi pentru a face una cu pământul orice creaţie vine de la ei de-a lungul veacurilor”. 11

Istoricul român a fost printre apărătorii hotărâţi ai integrităţii şi independenţei Cehoslovaciei, atât în perioada dictatului de la Munchen, cât şi în aceea a cotropirii şi subjugării ei de către hitlerişti, prin actul de forţă din martie 1939.

Iorga condamnă „linia gândirii celei noi, care îngăduie unei căpetenii a întregii sale naţii, de oriunde, să intervină în afacerile altei ţări, azi Cehoslovacia, mâîine Ungaria, poimâine Polonia sau România, cândva şi Franţa, Danemarca, precum şi „imensa Rusie”, în care de asemenea trăiesc mulţi germani.12 Previziunea lui Iorga cu privire la itinerarul viitor al expansionismului şi agresiunii este remarcabilă.

Conciliatorismul lui Chamberlain, asupra căruia nu se pronunţă („Nu ştiu ce va rezulta din gestul. Dlui Chamberlain. „), îi opune ceea ce marele istoric e convins că exprimă starea generală de spirit a poporului român în faţa evenimentelor din septembrie 1938. „Ştiu ce simte, ce vrea şi ce poate poporul român. El simte dezgust înaintea violenţei fără margini, care se aşează ca supremă judecătoare între neamurile şi ţările lumii. Actele de agresiune, pe care nu le-a săvârşit niciodată, îi revoltă conştiinţa”. 13

La 23 septembrie 1938, Iorga scria editorialul intitulat „Către un popor prieten”.

— O emoţionantă declaraţie de solidaritate cu Cehoslovacia. „În momentul – scria el – când se pregăteşte desfacerea părţii locuite de germani din Cehoslovacia, când alunecă prieteniile14 şi nici o învinuire, nici o injurie nu se cruţă unui popor de mare trecut. Unuia care a dat oameni ale căror nume sunt înscrise în Cartea de Aur a Culturii. Nu poate lipsi de aici, de la Bucureşti. Un glas de mângăiere. Neamul lui Masaryk nu merita să fie tratat astfel de un duşman înverşunat, dar nici de alţii, cu care n-a fost niciodată în rivalitate. Nu în numele bietei <

Cotropirea Cehoslovaciei, Iorga o comentează sub titlul „Se schimbă lumea”, publicat în ziarul pe care-l conducea, la 16 martie 1939. Veşti neaşteptate – scrie el – ne vin de la hotarele ţării. O întreagă ordine de lucruri se răstoarnă. Puteri fără preget merg înainte peste orice. Vechile noţiuni în care a crezut omenirea într-un lung şir de veacuri sunt acum o simplă amintire. Un duh sălbatic a cuprins lumea întreagă şi minţile potolite se opresc înspăimântate în faţa dezlănţuirilor de patimi.,” 17

După ce războiul a izbucnit, Iorga scria, la 3 septembrie 1939, dovedind încă o dată capacitatea sa surprinzătoare de previziune: „. Experienţa mea în istorie îmi permite această îndoită profeţie: nu va învinge tehnica superioară, ci inteligenţa conducătorilor, însufleţită de convingerea că luptă pentru dreptate şi umanitate. Ş i orice speranţă de lovituri repezi şi decisive se va sfărâma de rezistenţele de care sunt capabile numai popoarele care au cultul onoarei şi deprinderea, de atâtea ori seculară, a jertfei”.18

În tot cursul lunii septembrie 1939, când se consuma drama poloneză, Iorga a continuat să-şi afirme convingerea că nici o forţă nu poate distruge o naţiune, că aceia care încearcă acest lucru îşi vor primi pedeapsa, iar biruinţa finală nu va aparţine acelora care au ocupat mai mult teritoriu, au distrus mai multe opere de civilizaţie şi au ucis mai mulţi oameni.19

Desconsiderând tehnica militară în care hitleriştii se încredeau atât de mult şi opunându-i forţa spirituală, Iorga poate să apară ca un idealist. În realitate, în această suită de articole admirabile, el este un idealist în sens moral, poziţie pe care o adoptă pentru a încuraja şi mobiliza conştiinţele la rezistenţă împotriva agresiunii naziste, a le insufla încrederea în victoria finală a dreptăţii şi libertăţii.

Combătând mitul armelor secrete atotnimicitoare, istoricul român scrie că există o altă armă secretă, care zădărniceşte orice cucerire şi care este rezistenţa sufletească. „Când fiecare om va fi o piedică pentru asemenea intenţii criminale, aşi vrea să văd ce pot face, chiar sprijiniţi pe mitraliere şi puşti automate, câţiva funcţionari necunoscători şi o trupă închisă în cazărmi.” 20

În mai 1940, Franţa se afla în pragul prăbuşirii sub loviturile invaziei germane. Au fost momentele cele mai critice, în care încrederea multora în posibilitatea de a mai stăvili marşul înainte al nazismului, s-a clătinat. Nu însă a lui Nicolae Iorga: „Sunt oameni – scria el la [130] mai 1940 – pe cari cronica luptelor purtate de maşini şi de roboţii lor îi impresionează profund. Trag concluzii, condamnă la moarte pe unii, înalţă în slavă pe alţii.

Dar pe urmă, după victoria totalitară totală, universală şi definitivă.

— Ce? Se pot oare menţine milioane de oameni la toate hotarele? Se poate sprijini necontenit o astfel de colosală sforţare pentru a ţine veşnic gata maşinile? Se pot păstra masele vrăjite în aceeaşi stare de paroxism., se poate sili la abdicare sufletul atâtor naţiuni mândre de trecutul lor, care nu pot fi toate ucise de la înălţimea câtorva mii de avioane? Vedeţi Dv., grăbiţilor, cari aplaudaţi parcă aţi fi nişte feldmareşali învingători, aceasta este problema.” 21

Desigur, n-au lipsit în România interbelică, în rândurile intelectualităţii – şi nu numai ale ei – influenţe ale ideologiei fasciste, unele chiar foarte virulente. Dar ele au fost în netă minoritate şi organele de publicitate prin care s-au exprimat, ori personalităţile pe care le-au atras, n-au avut niciodată prestigiul şi popularitatea de care s-au bucurat publicaţiile şi personalităţile cu adevărat reprezentative.

În preajma izbucnirii celui de-al doilea război mondial, marea majoritate a poporului român s-a situat de partea apărării păcii şi a democraţiei. Intelectualitatea, prin revistele de cultură şi având în frunte o personalitate de talia istoricului Nicolae Iorga, a dat expresie acestei stări de spirit a majorităţii poporului.