GÂNDIREA POLITICĂ A LUI EMINESCU.

Sunt numeroase cazurile creaţiilor culturale neînţelese de contemporanii acestora, întrucât depăşeau nivelul şi orizontul lor. Rămânea posterităţii misiunea de a le descoperi şi investi cu adevărata valoare.

Gândirea politică a lui Eminescu are o soartă opusă. Ea a fost gravată în matricea ideilor proprii vremii sale. Acestea au fost supuse schimbărilor obiective de pe scena istoriei şi cele mai multe şi-au pierdut, pe rând, din actualitate. Au fost înlocuite prin noi concepţii, de care oamenii se lasă o vreme conduşi prin labirintul existenţei lor colective.

Una din modalităţile ce se oferă emitentului de judecăţi de valoare este de a încerca să pătrundă în mediul şi chiar în intimitatea faptelor asupra cărora va avea să se pronunţe, să identifice diferenţele de convingeri şi de trăiri între trecut şi prezent. Este perspectiva istoristă, a explicării trecutului prin efortul de a-l înţelege, adică de a înţelege raţiunile specifice care i-au condus pe oamenii unor alte epoci decât a noastră. În această ipostază, judecăţile de valoare îşi interzic să măsoare cu unităţi de măsură inexistente în epoca luată sub lupă.

Pe o asemenea coordonată e necesar să se înscrie analiza nuanţată a gândirii politice eminesciene, spre a nu o lăsa să apară contrariantă unei părţi a posterităţii.

Contrariantă ar putea să apară şi numai pentru faptul că poetul preocupat de marile probleme ale existenţei, de sensul vieţii şi al morţii, sau vibrând la sentimentul iubirii, vădeşte şi o viguroasă fibră de gânditor realist, capabil să dezbată, cu o bogăţie de informaţie şi cu o competenţă situate deasupra nivelului comun, problemele practice pe care timpul său le ridica, de la planul economic până la cel moral. Având ca tărâm predilect cugetarea filosofică elevată şi de larg orizont, sau lumea sentimentelor ideale şi idealizate, Eminescu n-a fost, cu toate acestea, un visător rupt de realitate. Pesimismul nu-i diminua dragostea de oameni şi nu-i dezarma convingerea în posibilitatea şi în datoria de a le propune căi ducătoare la ameliorarea condiţiei lor.

A fost aceasta, desigur, o expresie spontană a spiritului său complex, cu disponibilităţi multiple, peste care s-a grefat o atitudine de viaţă coborâtoare şi de pe o filieră intelectuală, poate de pe a filosofiei lui Eduard von Hartmann, populară şi apreciată în anii studiilor lui Eminescu la Berlin. 1

Contrariant poate să apară şi faptul că acest creator de o neegalată limbă poetică şi muzică a cuvintelor se vădeşte în acelaşi timp un virtuoz al asprei proze politice, al polemicii clar şi logic articulate, incisive, uneori pătimaşe, dar păstrându-se între limitele decenţei expresiilor – marcă a unui spirit cultivat.

S-a observat, cu reţinută surpriză, că Eminescu a pus în relief conceptele de societate, stat, naţiune, în sensul de a le considera prioritare faţă de indivizi, de cetăţeni, cărora ele le constituiau – în opinia sa – singurul cadru posibil şi necesar de manifestare. S-a putut astfel vorbi, e drept că oarecum dubitativ, de un determinism sociologic împărtăşit de Eminescu. Or, în fapt, primatul cadrului social-politic instituţionalizat asupra individuluicetăţean e o componentă a doctrinei conservatoare, a cărei asociere cu gândirea lui Eminescu nu e noutate pentru nimeni. Ea nu conferă relaţiei respective o rigoare deterministă.

Eminescu a putut fi influenţat, în aceeaşi direcţie, de şcoala istorică a dreptului şi de şcoala istorică zisă „naţional-liberală” germană. În pofida titulaturii, aceasta din urmă s-a deosebit de liberalismul clasic, fiind, în fond, mai apropiată de spiritul conservator. Ea a dezvoltat – cu certe conotaţii politice contextuale procesului unificării Germaniei – acea idee hegeliană care, fără a institui, la rându-i, un determinism propriu-zis, definea statul ca împlinire finală a evoluţiei dialectice a spiritului universal, cadru unic al posibilităţii realizării progresului, libertăţii şi desăvârşirii individului-cetăţean. La Berlin, Eminescu ar fi avut ocazia de a audia pe Heinrich von Treitschke, un reprezentant de seamă al respectivei şcoli istorice, chemat în 1873 la catedra ce fusese ilustrată timp de decenii de Leopold von Ranke.

Gândirea politică a lui Eminescu e exprimată cel mai deplin prin sintagma autohtonism românesc. La fel cu conceptele care-i constituie articulaţiile, autohtonismul e una din viziunile romantice, derivate din ideile lui Herder despre sediul şi specificul spiritului creator şi al etosului colectiv.

Ideile principale prin care Eminescu a detaliat concepţia sa autohtonistă au fost: tradiţionalismul, naţionalismul, locul şi rolul fundamental al ţărănimii în existenţa poporului român şi credinţa în dezvoltarea forţelor proprii ale acestuia.

Unii le califică astăzi desuete, nevoindu-se a le persifla şi pune la index. Eminescu a crezut însă în ele, laolaltă cu o mare parte a spiritualităţii europene şi româneşti a vremii. Erau idei curente în epocă. Numai sub puţine aspecte Eminescu a fost un antemergător, dar şi atunci nu la mare distanţă, pe calea viitorului epocii sale.

Valoarea unei concepţii nu e dată numai de elementele anticipative pe care le conţine, ci şi de forţa ei de a exprima realităţile şi imperativele epocii peste care se suprapune. „Cel ce şi-a-mplinit datoria faţă de cei mai buni ai vremii sale, a trăit pentru toate vremurile.” (Schiller)

Tradiţionalismul eminescian n-a fost paseismul unui solitar. Descindea din acelaşi romantism – stare de spirit comună sensibilităţii europene timp de cel puţin o jumătate de secol. Încă şi mai direct din corolarul romantismului, istorismul, potrivit căruia omul nu poate fi înţeles decât în şi prin istorie. Trecutul însemnase pentru românitate fundamentul deşteptării naţionale, cheia deschiderii unei epoci noi, trăite conştient, intens.

— În primul rând la nivelul intelectualităţii. Eminescu a admirat trecutul naţional dintr-o aderenţă sufletească la momentele şi la valorile acestuia, susţinută însă şi de o pregătire istorică excepţională. Pe aceste elemente, comune de altfel doctrinei şi doctrinarilor conservatorismului veacului al XIX-lea, şi-a sprijinit convingerea că societatea se dezvoltă organic şi că orice pas nou în înaintarea ei trebuie săvârşit în acord cu urcuşul pe treptele anterioare.

Anglia, cu soliditatea instituţiilor sale vechi de sute de ani, aflată, cu ele împreună, în fruntea ţărilor civilizate, era un model frecvent invocat în favoarea modelului organicist al dezvoltării istorice. Doctrina conservatoare britanică nu era, în fapt, reacţionară, ci constituia doar un alt model, cu ritmuri mai lente de concepere şi aplicare practică a ideii de progres.

Că aşa a văzut şi Eminescu lucrurile, rezultă din cele scrise de el însuşi, doveditoare de o profundă intuiţie a dialecticii evoluţiei sociale: „. Nu este în lumea asta nici o stare de lucruri şi nici un adevăr social veşnic. Precum viaţa consistă din mişcare, aşa şi adevărul social, oglinda realităţii, este de-a pururi în mişcare. Ceea ce azi e adevărat, mâine e îndoielnic şi pe roata acestei lumi se coboară nu numai sorţile omeneşti, ci şi ideile”. [86]

Tradiţionalismul eminescian nu a fost, prin urmare, o anchilozare în trecut, ci o modalitate de integrare a acestuia în prezent.

Eminescu le apare unora demodat, pentru că a idealizat figura şi rolul ţăranului. Se omite că pe vremea lui ţărănimea era, la noi, clasa socială cea mai numeroasă, fumizând cel mai larg suport economic societăţii şi statului. E drept, idealizată, era întâlnită în istorie în toate ipostazele: de luptă, de revoltă, de suferinţă, de păstrătoare a limbii, credinţei şi obiceiurilor, într-un cuvânt a „fiinţei neamului”. În întreg perimetrul politic est şi sud-est european era percepută în aceleaşi culori, şi-i erau cinstite virtuţi ancestrale. În chiar anii activităţii jurnalistice a lui Eminescu, un curent cu adânci ecouri în filosofia politică şi în literatura rusă preconiza transformarea societăţii ruseşti pe temelia ţărănimii şi a unor instituţii ale acesteia.

Prin majoritatea constituită de ea, ţărănimea era identificabilă cu întregul popor român. Iar în popor – o afirmaseră Herder şi romanticii – sălăşluia sursa geniului creator specific fiecărui neam.

Din nou, în ataşamentul lui pentru ţăran Eminescu nu apare nici ca un izolat, nici ca un retardat politic. El a împărtăşit o concepţie emergentă din realitatea socială a vremii, o concepţie generoasă, cu un de netăgăduit substrat democratic.

        „Horribile dictu” – Eminescu a fost naţionalist. A fost naţionalist în veacul deşteptării la viaţă a naţionalităţilor, în veacul în care la tot pasul se auzeau cuvintele „patrie” şi „naţiune”. A fost naţionalist în veacul luptelor pentru formarea statelor naţionale, a acelui tip de structură politică-socială care, oricât ar începe a fi contestat în prezent, a constituit de mai bine de o sută şi cincizeci de ani încoace un model viabil, convingător şi entuziasmant, iar nu o utopie sau o aberaţie.

Eminescu, atât de tributar ideii naţionale, a fost capabil de a o privi şi cu destulă detaşare, înţelegându-i imanenta relativitate: „Naţionalitatea – scria el – este doar un moment în viaţa şi evoluţia omenirii, însă unul peste care nu se poate trece, căci ar însemna să se treacă peste actuala vârstă a omenirii. Dar, aşa cum individul nu poate sări peste a sa proprie, încă mai puţin se poate sări peste a unei întregi epoci. „. [87]

În naţionalismul lui Eminescu sunt puncte hotărât discutabile: xenofobia şi antisemitismul. Aceste două atitudini, apropiate între ele, nu aparţin obligatoriu naţionalismului în genere, ca doctrină. În acest segment al opiniilor sale Eminescu a fost marcat de prejudecăţi. Indiferent cum se numeşte şi cât de mult se apropie de cota genialităţii, orice om poate greşi, fără ca prin aceasta ansamblul operei sale să fie infirmat.

Nu voim să cădem în monotonia unei necontenite şi necondiţionate pledoarii pentru un Eminescu mai presus de orice scădere omenească. Înţelegând însă că nimeni nu se poate sustrage impactului condiţiilor vremii sale, criticul obiectiv nu se va putea împiedica de a nota faptul că poporul român se afla pe la 1870-l880 la capătul a secole de dominaţie politică străină. În acest îndelungat interval, în pătura lui suprapusă se infiltraseră elemente alogene numeroase. Acestea, împărţind, fără îndoială, asemenea păcate cu autohtonii, se manifestau cu aroganţă faţă de restul societăţii, şocau prin bogăţie, parvenitism, corupţie, prin ostentaţia pseudoculturii.

De altminteri, în anii în care Eminescu începuse activitatea jurnalistică la „Timpul”, în sfera vieţii politice şi constituţionale se declanşase o aprinsă polemică, tangentă la problema naturalizării evreilor imigranţi şi afectând chiar relaţiile ţării cu alte state.

Eminescu a combătut ca pe un fenomen social condiţionat istoriceşte această „cucerire prin furişare”.

— Cum o numeşte într-un loc. Atitudinea lui s-a situat în genere pe o poziţie de principiu, nu cu adresă individuală şi nici cu apel la violenţă. A completat-o prin aceea ce s-ar chema un naţionalism constructiv: apelul la ridicarea materială şi spirituală a poporului român, ca remediu final pentru situaţiile ce stârneau reacţii xenofobe, reacţii de frustrare.

Eminescu a scris şi lucruri pe care exegeţii săi nu le scot prea mult în evidenţă. A susţinut că substanţa vieţii de stat este munca, iar scopul ei este asigurarea bunului trai. A condamnat cu vehemenţă corupţia şi parazitismul social-politic şi cultural. A afirmat că răul cel mai mare în societate e sărăcia – „izvorul aproape al tuturor relelor din lume „Omul are atâta libertate şi egalitate, pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna un sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui. „. Deci – conchidea poetul – „condiţia civilizaţiei statului este civilizaţia economică”. [88] Întrebat mai îndeaproape, Eminescu ar fi ataşat cu siguranţă acestui ultim termen şi dimensiunea sa etică.

Explicabilă prin condiţiile timpului în care a fost creată, gândirea politică a lui Eminescu cedează pasul exigenţelor schimbătoare ale înaintării istoriei. Nu poate aspira la o perenitate egală cu a creaţiei sale poetice. Nu mai puţin însă, poartă şi ea o anume amprentă a geniului, în febrila vrere şi capacitate de a cuprinde şi pricepe cât mai multe din semnele acestei lumi.

A trăit, cu dureroasă sinceritate, credinţa în creşterea puterilor proprii ale naţiei, în împlinirea ei într-un mare destin. Un mesaj de credinţă pe care l-a stihuit încă într-o cunoscută poezie din tinereţe. El s-ar putea traduce şi prin versurile unui alt poet, mai apropiat de noi, stăpânit de acelaşi elan: „O ţară, s-a zidim prin veac, îndrăzneţi/, Ca pentru mii şi mii de vieţi” (Aron Cotruş).

Staturii lui imense, solitare, i se pot închina cuvintele rostite de Grillparzer, la veghea de pe urmă a titanului de la Bonn: „. A simţit totul, până la înfricoşata margine unde cultura se pierde în haosul tumultuos al puterilor Firii. Cel ce va veni după el, nu-l va continua: va trebui să înceapă, întrucât acest precursor a încheiat, acolo unde se opresc hotarele artei. S-a retras dintre oameni, după ce le-a dat totul.

A rămas singur, fiindcă nu şi-a găsit egalul”. 1 Ion Petrovici, Din cronica filosofiei româneşti, Bucureşti, /1935/, p. 47-48 (Biblioteca pentru toţi, nr. 1299-l300).