O CONŞTIINŢĂ A UNUI VEAC: FRIEDRICH MEINECKE.

Un biograf al acestui mare istoric german, cel mai mare după Leopold von Ranke [89], notează un amănunt, probabil unic în vieţile oricărora dintre contemporanii săi. În 1871, copil de 9 ani fiind, a privit de la un geam al Universităţii din Berlin parada de pe Unter den Linden, celebrând victoria Prusiei asupra Franţei. Printre cei ce defilau a văzut şi veterani ai „bătăliei naţiunilor” de la Leipzig (1813).

Peste trei sferturi de veac a revenit în Berlinul în ruine, ocupat de armatele străine în faţa cărora Germania suferise cea mai zdrobitoare înfrângere din istoria ei. Şi, înaintea încetării sale din viaţă la biblica vârstă de 92 de ani (1954), a mai scris două eseuri politice – analize lucide şi tragice ale dezastrului ţării sale.

A avut, aşadar, privilegiul de a fi putut percepe, direct sau mediat, istoria vie a aproape un secol şi jumătate: de la războaiele napoleoniene la prăbuşirea Reichului nazist şi la începuturile refacerii Germaniei.

Longevitatea şi, ca atare, posibilitatea unei atât de vaste cuprinderi a epocii în care a trăit, i-au fost întrecute doar de profunzimea meditaţiei şi interpretării de către el a istoriei.

Meinecke a fost în primul rând un istoric al ideilor, al culturii, al gândirii politice. Un istoric-filosof, care a privit spre esenţele devenirii umane şi nu spre accidentele ei.

Ş i-a făcut educaţia la Berlin, a studiat istorie şi germanistică. A intrat apoi în serviciul arhivelor. Până pe la 1900 a scris lucrări de istorie politică, pe linia tradiţionalistă a aşa-zisei şcoli naţional-liberale prusiene. În 1896 i s-a încredinţat redacţia principalei reviste germane de specialitate, „Historische Zeitschrift”, păstrând această funcţie până în 1935.

În 1901 a fost numit profesor la Universitatea din Strasbourg, în Alsacia anexată în acel timp Germaniei, de unde a trecut pe rând la Universităţile din Freiburg (1906) şi Berlin (1914). În 1948, când avea 86 de ani, 2 a fost rechemat în activitate, ca primul rector al nou înfiinţatei „Universităţi Libere” din Berlinul occidental.3

Meinecke nu s-a afirmat prea curând: prima lucrare ce l-a făcut cunoscut a publicat-o când avea 45 de ani. N-a fost nici prea prolific: notorietatea sa o datorează unui număr de abia trei lucrări, chiar dacă operele sale complete, incluzând publicistică, scrieri autobiografice şi corespondenţă însumează opt volume. S-a manifestat ca un permanent şi serios comentator politic, dar nu cu prea multă ostentaţie şi pretenţie autoritară.

Cu toate acestea, a exercitat asupra istoriografiei germane şi asupra unor cercuri largi din publicul cultivat o influenţă neegalată de vreun alt istoric al generaţiei sale. În pofida faptului că părea a fi savant retras în meditaţie, Meinecke a avut deopotrivă intuiţia unor căi de dezvoltare ale trecutului, ca şi ale viitorului. În raport cu evenimentele istoriei germane, el n-a persistat într-o singură atitudine, ci s-a adaptat mereu realităţilor noi. A evoluat astfel, de la o poziţie politică moderat-conservatoare şi promonarhistă, la acceptarea republicii şi a liberalismului democratic.

        „Am devenit republican – scria el – nu dintr-o dragoste genuină, ci din raţiune şi mai presus de toate din dragoste pentru patria mea”. În liberalism a văzut doctrina capabilă să refacă legătura dintre puterea politică şi mase, să realizeze unitatea internă a naţiunii. De aceea nu i-a displăcut ideea reformismului social şi a preconizat contactul partidului liberal cu muncitorimea.

În timpul primului război mondial începuse prin a fi adept, până la un punct, al scopurilor hegemoniste ale Germaniei, dar încă din 1915 s-a raliat ideii păcii de compromis, fără anexiuni din nici o parte. Înfrângerea din 1918 l-a îndurerat, fără să-l demoralizeze. A privit înainte spre refacerea ţării sale, pe care a văzut-o posibilă prin integrarea ei în concertul statelor democratice.

În august 1919 a scris eseul politic „Paralele ale situaţiei noastre în perspectivă istorică universală”. Prevedea că puterea economică a Angliei şi a Americii va duce la o dominaţie mondială a acestora, comparabilă cu a vechii Rome. În acelaşi timp însă, el îşi afirmă convingerea că statele europene nu-şi vor pierde identitatea, nu se vor fragmenta şi nu vor dispare.

N-a fost de acord cu hitlerismul şi, cât timp o opoziţie a mai fost posibilă, a luat atitudine contra acestuia şi a reprezentanţilor săi în istoriografie. A apărat pe istoricii persecutaţi, dar n-a putut (ori a evitat) să împiedice îndepărtarea unor colaboratori evrei. Atitudinea sa i-a atras, în orice caz, după un atac al lui Walter Frank, istoricul oficial al regimului, demiterea în 1935 de la redacţia revistei „Historische Zeitschrift”.

La fel ca în 1914, la începutul celui de-al doilea război mondial victoriile militare naziste le-a privit cu o tresărire de orgoliu naţional. La împlinirea vârstei de 80 de ani, s-a permis ca „Historische Zeitschrift” să-i consacre un număr omagial.

A întrevăzut însă calea fără ieşire în care nazismul angaja Germania, într-o luptă împotriva întregii lumi şi i-au repugnat principiile doctrinare şi practicile brutale ale regimului. A avut şovăieli, dar a rămas în ultimă instanţă liberalul convertit din 1919.

În 1946 a scris „Catastrofa germană” – prima încercare, din partea unui german, de a formula un model de înţelegere a coşmarului. A fost cea mai răspândită şi cea mai tradusă operă a sa (în vreo 20 de limbi). Germanii i-au citit-o ca pe a unui bard şi a unui profet al restriştei şi al speranţei.

Mânuind o dialectică a universalului şi a naţionalului, Meinecke susţinea că această catastrofă a fost atât germană cât şi europeană, avându-şi cauzele în ambele sfere. În primul rând, societatea europeană de după 1789 scăpase progresiv de sub control, fiind aruncată în derută de asaltul valurilor naţionaliste şi socialiste care au determinat declanşarea unui şir de slăbiciuni şi accidente. În Germania, adăugându-se rolul şi responsabilitatea militarismului prusian, luarea puterii de către Hitler a fost termenul scadent al tuturor acestora, o expresie a iraţionalităţii, o fractură între politică şi morală.

Hitlerismul, susţinea Meinecke, n-a avut nimic comun cu trecutul german. El a fost consecinţa unei descompuneri a sintezei dintre spirit şi putere, dintre cultură şi stat, proces întrevăzut încă din secolul al XIX-lea. Derapajul pe calea căutării doar a bunăstării şi a afirmării forţei a deschis drumul cezarismului şi al „machiavellismului de masă”.

După cum va rezulta mai clar dintr-o lucrare asemănătoare din 1949, „Rătăciri ale istoriei noastre?”, Meinecke a preferat să obiectiveze cât mai mult „coşmarul” şi cauzele sale, să califice „rătăcirile” drept „tragedii”, pe a căror scenă n-a figurat singur poporul german, ci şi o parte a lumii contemporane, târâte laolaltă ca de o „Nemesis”, ca de un fatal destin vindicativ al eclipsei spiritului şi raţiunii.

În 1907 a apărut opera care i-a adus consacrarea: „Cosmopolitism şi stat naţional. Studii asupra genezei statului naţional german”.

În cuprinsul ei, Meinecke aducea câteva puncte de vedere noi în modul de interpretare a acestui proces de transformare a Germaniei dintr-o „naţiune culturală” într-o „naţiune statală”. Termenii, chiar dacă nu-i aparţin, el i-a încetăţenit în sociologia istoriei, operând distincţia dintre o naţiune conştientă de identitatea sa, prin limbă, cultură etc. Şi una care şi-a creat statul propriu, acesta devenind principalul ei factor de coeziune şi matricea creativităţii sale.

Meinecke a considerat că procesul de creare a statului german a fost un fenomen politic determinat de dezvoltarea unor idei filosofico-politice şi inextricabil întrepătruns cu acestea.

Modul în care el a văzut această determinare, precum şi însuşi rolul pe care-l atribuie ideilor ca factor activ al dezvoltării sociale, denotă influenţe din Hegel şi Ranke.

În gândirea germană din secolul care a precedat unificării statale din 1871 a predominat mai întâi o concepţie individualistă şi implicit cosmopolită, asupra raportului dintre individ şi societate. Individul era elementul primar, fundamental, aparţinându-i – la liberă alegere – integrarea în suprema structură comunitară în care el devine „cetăţean al lumii”, al unei entităţi sociale globale şi, în fapt, abstracte. Era concepţia împărtăşită de generaţia formată în ambianţa clasic-romantică şi în tradiţia filosofiei raţionaliste a „Aufklărung-ului” (Luminismului).

Această concepţie a evoluat spre o alta, potrivit căreia naţiunile şi statele, ca şi oricari structuri create şi dezvoltate istoriceşte, sunt, la rândul lor, individualităţi, care întrupează, obiectivează, o idee – în cazul lor ideea naţională, ideea istoricităţii şi organicităţii naţiunii, a tendinţei sale de a se integra într-o structură politică unitară, pe care Meinecke o numeşte o individualitate suprapersonală.

Bismarck şi generaţia politică şi intelectuală de după 1848 – naţional-liberalii – au fost înfăptuitorii în plan politic real al acestei dialectici de idei.

Astăzi, expusă schematic şi mai înaintea relevării anumitor coordonate spirituale ale momentului apariţiei sale, lucrarea lui Meinecke poate să apară drept expresie a unui idealism obiectiv clasic.

Ecoul ei deosebit s-a datorat faptului că a părut a răspunde satisfăcător unor îndoieli şi dezbateri ce se pronunţau în filosofia politică germană la cumpăna dintre secolul al XIX-lea şi al XX-lea.

Era o perioadă în care politica începuse a fi, cu regret, identificată drept tărâm al intereselor şi al calculelor meschine. Prin retroproiectarea acestei imagini, se punea în discuţie justificarea etică a unor procese istorice, printre care chiar şi cel al făuririi statului german de către Bismarck „prin fier şi sânge”, cum însuşi spusese.

Or, Meinecke – în lucrarea sa – demonstra o fuziune permanentă între idee şi acţiune, între gândire şi politică. Germania de la 1871 nu mai apărea astfel doar ca reuşita unor acte de forţă, ci ca produs al unei profunde, organice dezvoltări istorice, care se mişcase permanent în planurile alternative şi corelative ale ideilor, culturii şi acţiunii.

În ultimă instanţă, el consola şi aprehensiunile nostalgicilor individualismului cosmopolit în faţa autoritarismului politic-naţional. Declarat individualitate suprapersonală, întrupare a unei idei, statul – realitate concretă – şi nu lumea – entitate nebuloasă – era cadrul firesc al dezvoltării individului, a cetăţeanului. Între acesta şi stat nu putea exista confruntare, ci numai complementaritate.

S-a spus că Meinecke „a spiritualizat” politicul, definindu-l ca o emanaţie a gândirii, deci respingând contingenţele sale cu interese meschine. A reabilitate politica, atribuindu-i o dimensiune etică interioară.

Între prima şi cea de-a doua mare operă a sa, „Ideea raţiunii de stat în istoria modernă”, apărută în 1924, s-a interpus drama primului război mondial. Înfrângerea Germaniei nu l-a determinat pe Meinecke numai la deplasarea convingerilor politice către republicanism şi liberalism, ci şi la o revizuire a unora din corolarele concepţiei sale istorico-filosofice idealiste.

După cum în „Cosmopolitism şi stat naţional” Meinecke nu urmase calea de rutină a punctării etapelor formării unităţii germane, ci tratase procesul pe planul dezvoltării ideii acesteia, la nivelul gândirii elitei intelectuale, modelându-l pe schema hegeliană a tezei, antitezei şi sintezei, tot astfel, în această a doua lucrare, el nu trece în revistă concepţiile cu privire la raţiunea de stat, plecând, ca de obicei, de la Machiavelli. Dacă operele marilor teoreticieni ai problemei sunt prezente în lucrarea sa, ele au rolul de a argumenta procesul dezvoltării statului modern în termenii unei antimonii, a unei lupte între forţă şi etică, între voinţa de putere şi răspunderea morală, între natură şi spirit.

Meinecke admite acum că statul, întruchipare a unei idei, a unei spiritualităţi, poate ajunge şi să fie lipsit de acest conţinut spiritual, să rămână doar carcasa rigidă, reprezentând forţa brută, golită de fluidul vital generat de sentimentul responsabilităţii morale faţă de cetăţeni, de naţiune. În acest caz, statul poate înceta de a fi cadrul protector al creării valorilor, al culturii, poate deveni distrugătorul lor.

        „Raţiunea de stat” este tocmai ştiinţa evitării acestui eşec, ştiinţa concilierii dintre putere şi etică. În aceasta se ascunde distanţarea lui Meinecke de teza hegeliană a identităţii dintre real şi raţional. Statul, conform acestei teze, fiind o realitate, este „ipso facto” raţional. Experienţa înfrângerii statului german – o atât de solidă, în aparenţă, „realitate” fondată de Bismarck şi fortificată în continuare de militarismul wilhelmian – l-a făcut pe Meinecke să încline decis spre revizuirea acestui punct al filozofiei hegeliene.

        „Ceea ce e raţional – scrie el – trebuie să fie real, dar nu este de la sine”. Prin urmare, în relaţia postulată de Hegel, raţionalitatea primează, ealegitimează realitatea, viabilitatea faptelor, proceselor, instituţiilor istoriei şi nu invers. Altfel spus, gândirea umană este factorul director activ al istoriei.

În lucrarea aceasta, Meinecke atenuează convingerea sa în concilierea naturală dintre individ de o parte şi stat – „individualitate suprapersonală” – de altă parte. El pare tentat acum să admită că etica individuală este un element autonom şi că ea poate intra ca termen în ecuaţia echilibrării reciproce dintre Kratos şi Ethos, putere şi etică.

Peste 15 ani, în 1939, sub şocul experienţei nazismului, într-o lucrare de mai mică întindere, „Istorie şi prezent” va combate teza datoriei morale a individului faţă de stat şi va susţine că, în această relaţie, instanţa hotărâtoare este propria conştiinţă a fiecărui cetăţean.

A treia lucrare fundamentală a lui Meinecke a apărut în 1936 şi s-a intitulat „Geneza istorismului”. La fel de apreciată ca şi primele, ea nu poate fi însă considerată completă. Are totuşi meritul de a fi statornicit câteva repere ferme ale acestei probleme, aleasă iarăşi din domeniul predilect, al istoriei ideilor.

Dezvoltând-o, Meinecke, în consecventa sa viziune generalizantă, sintetică, şi-a propus să evidenţieze „istoria criteriilor valorice şi a principiilor formative ale istoriografiei şi gândirii istorice moderne.”

El consideră că acestea au decurs din „descoperirea individualului”, care a deschis privirile istoriografiei spre „legităţile dezvoltării particularului”. Ceea ce a fost, declară Meinecke, fără să-i fie teamă că exagerează, „una din cele mai mari revoluţii pe care le-a trăit gândirea occidentală”.

Fără a fi un organizator sistematic de lucrări, de seminarii, ci mai mult prin elevaţia şi forţa persuasivă a gândirii filosofico-istorice exprimată de operele sale, Meinecke a creat o şcoală, care a dominat mediul academic german până pe la mijlocul anilor ‘60. Numeroşi discipoli, constrânşi sub nazism la emigraţie, au realizat un transplant al concepţiei sale în istoriografia americană.

După 1960, o recrudescenţă a materialismului, afirmarea structuralismului şi a altor curente de gândire care clamau primatul „factorilor real-obiectivi” ai devenirii istorice, au purces la discreditarea idealismului istoric şi la demolarea operei lui Meinecke, cu argumente uşor de ghicit pentru „beneficiarii” îndoctrinării de după 1945 din partea de est a Europei, care a avut antene mai puternice decât cele mărturisite – atunci – şi cu jenă repudiate -acum – în gândirea occidentală.

Nu va susţine nimeni că viziunea idealistă asupra istoriei, profesată de Meinecke nu este criticabilă în unilateralitatea ei. Dar ea va rămâne expresia acelei – să-i spunem – măreţii a spiritualităţii, pe care Meinecke însuşi a apărat-o cu această memorabilă pledoarie: „N-au decât alţii să considere pierdut bastionul pe care noi îl apărăm. Noi însă suntem convinşi de puterea sa de nezdruncinat şi suntem siguri că, de va fi să ne prăbuşim, se vor găsi alte spirite luptătoare care ne vor lua locul şi ne vor continua misiunea. Ostrovul ştiinţei senine, al contemplării istorice pure, riguroase, a realităţilor, nu va pieri nicicând sub valuri”.