PERSONALITĂŢI REPREZENTATIVE ALE PRIETENIEI ROMÂNO-lTALIENE.

În deceniile următoare anului 1848 s-a putut observa o apropiere între opinia publică românească şi cea italiană. Ea se datora faptului că ambele erau angajate sentimental în lupta pentru unitate naţională şi se simţeau îndemnate, astfel, a se simpatiza şi sprijini. A mai contribuit şi influenţa romantismului, în ambianţa spirituală a căruia s-a dezvoltat ideea înrudirii şi a solidarităţii de gintă latină. Într-o mare parte a intelectualilor români se înrădăcinase un cult pentru Italia – pământul romanilor, de unde veniseră la Dunăre ostaşii şi coloniştii lui Traian, strămoşii românilor. Iar italienii descopereau cu satisfacţie acest partener sentimental de la Dunărea de Jos, dispus şi la încheierea de relaţii politice, în scopul înfăptuirii idealului comun al unităţii naţionale.

Piemontul şi Cavour au susţinut unirea principatelor, în 1859. În acel an, Vasile Alecsandri se afla în anturajul regelui Sardiniei, Victor Emanuel al II-lea şi celebra prin câteva poezii faptele de arme ale ostaşilor italieni pe teatrul de război din Lombardia. După 1861, Italia unificată a căutat în câteva rânduri să atragă România într-o acţiune împotriva Austriei.

Relaţiile reciproce vor fi favorizate şi mai mult de faptul că în 1877 România a devenit stat independent, În urma situaţiei, atraşi de perspectiva unor afaceri, sau din diverse alte motive, numeroşi cetăţeni italieni au vizitat România, unii stabilindu-se aici pe o durată lungă, sau chiar definitiv.

Printre cei din ultima categorie a dobândit un nume în cultura şi în jurnalistica românească Luigi Cazzavillan.

Era născut în 1852 la Arzignano, lângă Vicenza, oraş în care va urma studii tehnice. În 1870-l871 a participat în Franţa, în grupul de voluntari ai lui Garibaldi, la luptele din jurul oraşului Dijon, fiind înaintat sublocotenent pe câmpul de luptă. În 1876 s-a înrolat în legiunea italiană care a ajutat pe sârbi în războiul contra Imperiului otoman. Fiindcă în aprilie 1877, prin intrarea în luptă a Rusiei şi a României, războiul din Balcani a căpătat amploare, Cazzavillan a venit în România, în calitate de corespondent de război.

După încheierea păcii a rămas în ţară, s-a căsătorit cu o româncă, a participat la construirea unei căi ferate, iar ulterior a fost numit profesor de limba italiană la două licee din Bucureşti.

Cu începere din anul 1880 s-a lansat în jurnalistică. A fondat, unul după altul, mai multe ziare, dintre care „Universul” a devenit cel mai important cotidian independent român, vreme de peste 60 de ani. În 1897 a dat unui alt ziar al său acelaşi titlu ca al cunoscutului cotidian milanez „Il Corriere della Sera”.

Jurnalistica s-a dovedit pentru Cazzavillan o afacere prosperă. „Universul” a fost primul ziar din România înzestrat cu o maşină de tipar rotativă. Din beneficiile realizate, Cazzavillan a finanţat mai multe opere de interes public. Printre ele, o şcoală italiană la Bucureşti şi un spital în localitatea sa natală, Arzignano.

A murit relativ tânăr, în 1902, amintirea sa fiind omagiată deopotrivă de opinia publică românească şi de reprezentanţi ai statului italian. O stradă din centrul Bucureştilor a reuşit să-i păstreze numele, printre adversităţile şi capriciile contradictorii ale tuturor regimurilor politice, altminteri pasionate de a schimba denumirile de străzi.

Printre ziarele înfiinţate de Luigi Cazzavillan, unul a purtat titlul cel mai direct semnificativ pentru misiunea pe care el şi-o asumase în ţara sa adoptivă: „Frăţia româno-italiană”. A apărut din 1880 până în 1885, bilunar, bilingv, cu conţinut politic, literar şi de informaţii diverse.

Era de format mic, în 4 sau 8 pagini, pe hârtie de slabă calitate, încât astăzi exemplarele din biblioteci sunt, în majoritatea lor, deteriorate. Avea şi ilustraţii, reproduse după desene şi litogravuri.

În jurnalistica din România, Cazzavillan a fost unul din primii care a folosit reclama comercială plătită. Noutatea procedeului i-a surprins pe colegii de breaslă care, o bucată de vreme, l-au ironizat şi criticat. Căuta să atragă abonaţi oferind premii celor ce se abonau pe cel puţin un an, sau convingeau şi pe alţii să se aboneze. La începutul anului 1884 premiile respective constau într-o „sticlă de apă de Genova, cel mai plăcut şi mai persistent parfum, premiat cu 18 medalii. „.

Într-un editorial, Cazzavillan expune astfel liniile generale ale programului său: „În cariera noastră am căutat înfrăţirea între cele două popoare – român şi italian – şi apărarea intereselor comune. Suntem liberali din principiu, dorim progresul adevărat, progresul sigur, sub scutul instituţiilor patriei”.

Îşi mai propune să realizeze prin conţinutul jurnalului său o educaţie civică: „Vom spune celor două popoare. Şi mai ales tinerimii, să iubească munca, să fugă de viţii, să respecte legile”.

De obicei, schema cuprinsului ziarului era organizată astfel: un articol de fond, corespondenţe din Italia şi din alte ţări europene, cronică internă şi comentarii la evenimente politice, notiţe de ştiinţă şi artă, povestiri şi nuvele, maxime şi cugetări, curiozităţi, anecdote.

Adeseori se publică biografii ale unor filo-români sau filo-italieni, însoţite de portretele lor. Sunt evocate episoade şi figuri din istoria Italiei, personalităţi politice şi culturale de curând decedate. De multe ori apar ilustraţii cu peisaje din Italia.

Cel mai interesant necrolog ne-a părut cel al lui Giovanni Battista Campanella, decedat în 1884 la vârsta de 98 de ani! Născut la Genova în 1776, îndurase celebrul asediu al oraşului, apărat până la totală epuizare, în anul 1800, de generalul francez Massena. A fost înrolat apoi în armata napoleoniană şi, în rândurile ei, a ajuns până la Moscova, în 1812, după care a supravieţuit cumplitei retrageri şi a reuşit a mai trăi 72 de ani. O viaţă cum puţine altele.

Un spaţiu larg e dedicat lui Giovenale Vegezzi-Ruscalla, cel mai însufleţit dintre filo-românii italieni ai vremii. Născut în 1798 şi stins din viaţă în 1885, era – cum se exprimă ziarul – „decanul de vârstă al filoromânilor”.

După studii de filologie romanică, a devenit profesor la Torino, unde preda şi limbă română. A publicat studii cu conţinut variat, a făcut traduceri din mai multe limbi europene şi a fost ales membru al Academiei portugheze.

Contactele sale cu poporul român datau de prin 1821. După 1830 a devenit un apărător constant al cauzei acestuia, militând împreună cu un Michelet sau un Edgar Quinet. „Ori de câte ori apără România – a spus el o dată – Italia se apără pe ea însăşi”. În 1880 a fondat o „Ligă greco-latină”, care-şi propunea să reunească reprezentanţi ai tuturor popoarelor descendente ale culturii greceşti şi romane. [83]

Pe locuinţa sa de la Torino, Vegezzi-Ruscalla arbora steagul românesc alături de cel italian. România l-a ales cetăţean de onoare şi membru de onoare al Academiei Române. Fiicei sale, Ida Melisurgo Vegezzi-Ruscalla, i s-au publicat în „Frăţia româno-italiană” piese literare în proză şi câteva reportaje. Foloseşte ocaziile pentru a aminti mereu pe tatăl ei şi simpatia acestuia faţă de România.

Luigi Cazzavillan apăra, atât în favoarea Italiei cât şi a României, revendicări iredentiste. Ziarul său s-a ocupat de mai multe ori de situaţia românilor din Transilvania, denunţând abuzurile autorităţilor statului austroungar. În numărul 4 din 1884 este reprodus din presa italiană un articol intitulat „Revendicări iredente”. [84] El trece în revistă neîmplinirile naţionale care persistă în Europa: Franţa revendica Alsacia şi Lorena, Italia – Corsica şi Nizza, 3 iar România avea privirile îndreptate asupra Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei.

La capitolul manifestărilor de prietenie italo-române, ziarul citează şi iniţiative pornite de la Veneţia. Astfel, ca urmare a apelurilor unor filo-români, s-a constituit în Italia un comitet pentru donaţii de cărţi către biblioteca Academiei din Bucureşti. Unul din sprijinitorii proiectului era primarul de atunci al Veneţiei, Dante di Sorego Alighieri, secondat de Marco Antonio Canini, profesor la Şcoala Superioară de Comerţ din oraşul lagunelor şi el un fervent simpatizant al României.

Acesta din urmă a avut o existenţă fascinantă. Se născuse la 1822 la Veneţia. A studiat dreptul la Padova, unde a legat o îndelungată prietenie cu poetul Niccolo Tommaseo. S-a înrolat ca voluntar între combatanţii revoluţiei veneţiene din 1848. La Veneţia a aderat la ideile socialiste ale lui Saint-Simon, răspândindu-le printr-un ziar – „Il Tribuno del popolo”.

Intrând în conflict cu liderul revoluţionar Daniele Manin, a fost întemniţat şi, curând, expulzat din Veneţia. A plecat la Roma, s-a pus în serviciul republicii instaurate acolo între timp şi a lansat planul utopic al înfiinţării unei colonii de italieni în Texas, teritoriu ce fusese recent anexat de Statele Unite.

După înfrângerea Republicii Romane de către intervenţia armată străină s-a refugiat la Atena, unde va deveni un activ filo-elen şi va voi să înfiinţeze o colonie italo-greacă la Corint. A învăţat greceşte şi a intrat în afaceri comerciale, călătorind, în scopul lor, la Constantinopol şi la Smirna.

A revenit însă degrabă la pasiunea sa primară – politica – începând a propaga ideea unei confederaţii care să înglobeze nici mai mult nici mai puţin decât pe italieni, pe greci, pe bulgari, pe otomani, pe sârbi şi pe maghiari, al cărei scop, grandios şi nebulos, avea să fie, cum scria el însuşi după ce ajunsese în Grecia: acela de a elibera şi civiliza popoarele orientului. Printr-o revoluţie concordantă şi simultană a popoarelor asuprite din acea parte [de lume].”

La un moment dat i-au căzut sub ochi observaţiile critice ale scriitorului Carlo Cattaneo la adresa unei lucrări filologice a lui August Treboniu Laurian. Această împrejurare i-a îndreptat atenţia către limba şi cultura română.

Pe la 1857 merge la Bucureşti unde, cu neastâmpărul dinamismului său natural, scrie despre români, traduce din română în italiană şi din italiană în română – de ex. Libretele operelor Maria di Rohan de Donizetti, La Traviata şi Il Trovatore de Verdi, Norma de Bellini.

A plănuit, fără însă a reuşi, să fondeze un institut educaţional cu profesori recrutaţi dintre emigranţi italieni din insula Corfu. A sprijinit unirea principatelor, s-a împrietenit cu membri marcanţi ai scenei politice româneşti şi a închinat o odă lui Alexandru Ioan Cuza.

Când însă, în cursul războiului dintre Franţa, Sardinia şi Austria, din 1859, Napoleon al III lea a încheiat armistiţiul fără a-şi respecta promisiunile făcute italienilor prin tratatul de alianţă care precedase războiul. Canini a scris într-un ziar din Bucureşti un articol violent împotriva împăratului francez. Consulul Franţei a protestat în termeni severi şi Canini a trebuit să fie expulzat din Principatele Unite.

S-a stabilit la Milano, unde va conduce ziarul „Perseveranza”. În anii 1860-l862 a pendulat din nou între Torino, Belgrad, Atena şi Bucureşti. A încercat să-l convingă pe Cavour să încheie cu România o alianţă antiaustriacă, iar după moartea prematură a marelui om de stat s-a implicat în planuri de confederare a popoarelor danubiene, tot împotriva Austriei. [85]

Din 1866 s-a strămutat la Paris, unde va publica volumul de memorii: „20 de ani de exil”. A asistat la tragedia Comunei din Paris. În 1876-l877 a călătorit în Serbia, a ajuns la Bucureşti, la timp spre a fi de faţă la momentul proclamării independenţei României.

Şi încă o dată lansează unul din acele planuri ce par a-l fi urmărit cu pasiune: colonizarea italiană a Dobrogei, recent realipită la România.

Personalitatea aşa de agitată a lui Marco Antonio Canini i-a făcut pe unii să-l numească „un aventurier”. Epitet fals. Canini a fost tipul eternului conspirator romantic, risorgimental-carbonar, care şi-a prelungit acest mod de gândire şi de acţiune până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

— Perioadă dominată de prozaica „Real-politik”. De aceea, spre sfârşitul vieţii el apărea unor judecători superficiali ca un tip anacronic, iar sinceritatea elanurilor sale a putut fi taxată drept aventurism.

A murit la 12 august 1891, la Veneţia şi a fost înmormântat în cimitirul San Michele în isola. Simpatia lui caldă pentru România ar merita răsplătită, cu anumite ocazii, măcar prin câte un discret pelerinaj la mormântul său. 5