GEORGE BARIŢIU: O ÎNCERCARE DE PORTRET PSIHOLOGIC.

O privire, chiar numai generală, asupra operei şi activităţii lui George Bariţiu, culege deja câteva impresii durabile: tenacitate, putere de muncă, tradusă în prodigioasă productivitate, multilateralitate a preocupărilor, pe un evantai deschis de la segmentul spiritual şi intelectual elevat la cel practic şi chiar la prozaismul faptului cotidian.

Pe ecranul acestei opere, cu reverberaţii atât de bogate în cultura şi în viaţa publică românească, personalitatea autorului se proiectează, firesc, în culori şi linii ce definesc pe „omul cetăţii”: iubire de neam, de poporul obidit, credinţă în progres, în virtuţile taumaturgice ale învăţământului, culturii şi libertăţii, instinct democratic şi vocaţie de luptător pe baricadele ideilor. Acestea, toate, erau rezultante ale interferenţei între persoană, ambianţa mentală şi problemele vremii. E limpede că ele l-au modelat pe Bariţiu jurnalistul, omul politic, militantul cultural, istoricul, apostolul emancipării neamului său.

Dar confruntarea cu aceleaşi probleme ale românilor ardeleni au trăit-o şi alţi oameni ai lor de seamă. Despre câţiva, nu mulţi, se poate spune că în câte un domeniu l-au întrecut, calitativ, pe Bariţiu. Bărnuţiu a fost un mai mare orator politic şi a avut o mai sistematică lectură filosofică şi juridică. Cipariu a fost un mai mare savant. Lui Avram Iancu i-au fost mai proprii îndrăzneala acţiunii şi un frust geniu charismatic. Personalitatea şi talentul lui Bariţiu au acoperit însă mai multe decât ale tuturor acestora, au fost mai constante şi capabile a se distribui cu aceeaşi energie într-o uimitoare pluralitate de direcţii.

Diferenţa specifică dintre Bariţiu şi contemporanii săi de generaţie şi de idealuri, pregnantă ca dimensiune şi varietate a operei, lasă loc supoziţiei că la făurirea personalităţii sale deosebite au contribuit, pe lângă tiparele modelatoare ale evenimentelor şi problemelor epocii şi calităţile native ale omului Bariţiu. Tentativele de a le radiografia deschide un itinerar printr-un fascinant labirint al vieţii interioare, căruia cel mai bine îi poate servi ca ghid corespondenţa sa.

O determinantă a tonusului psihic alert al lui Bariţiu, a fost, cu certitudine, robusteţea sa fizică. A trăit până la 81 de ani şi scrisorile sale, ultima datată cu şase zile înaintea morţii, îl arată încă absolut lucid, doar atât că exprimarea nu mai are aceeaşi originalitate, vioiciunea spontană de mai înainte, ci este mai convenţională, mai apropiată de stereotipia formularisticii epistolare.

În timpul vieţii, deşi a fost uneori, ca oricine, bolnav, pomeneşte un asemenea inconvenient mai întâi după ce împlinise 50 de ani. Menţionarea bolilor sale rămâne în continuare rară. Nu le acordă importanţă decât după ce împlinise 75 de ani; nu se lamentează, propriu-zis, decât în luna mai 1892, când avea de-acum 80 de ani. Până atunci întâmpinase suferinţele fizice cu un optimism neclintit, de solidă sorginte în mentalul rural ardelenesc. „Eu nu mă tem [de moarte]” – scrie fiicei sale mai mari în 1882, când trecuse de 70 de ani; „o dau pe uşe-afară”. Peste alţi trei ani, scria iarăşi: „Nu pier eu, oricât mă blastămă vrăjmaşii românilor, iar după ce voi apune, vor fi alţii în locul meu.” [67] Sau, în acelaşi an, 1885: „Pe mine n-ai să mă cruţi cu tăcerea, căci eu sunt oţelit de suferinţele vieţii şi gata la oricare alte lovituri.” 2 În 1888, când invocă vârsta şi teama de îmbolnăvire, spre a se scuza pentru neparticiparea la semicentenarul „Gazetei de Transilvania”, rezultă din altă scrisoare că acestea fuseseră pretexte şi că absenţa i-a fost determinată mai mult de antipatia faţă de Aurel Mureşianu. Prezenţa sa publică stilată nu trebuie să înşele. Fire puternică, Bariţiu era în stare deopotrivă să iubească şi să urască, aprig şi statornic, să fie când afectuos, când dur.

Faptul că optimismul i-a fost o trăsătură de căpetenie a firii este cu atât mai surprinzător cu cât Bariţiu – contrar celor ce s-ar crede – a avut o viaţă personală grea, atât de bântuită de rele încât pe un altul l-ar fi demoralizat de timpuriu. I-au murit patru copii. Soţia – mărturisit cam de pe la începutul anilor ‘60 – a început a suferi de un tot mai grav dezechilibru nervos, care va fi cauza separării de facto a lui Bariţiu de ea, în 1878 când, din motive băneşti, se va muta de la Braşov la Sibiu. În 1864 el se exprima eufemistic faţă de fiica lui, vorbind despre „fantazia cea fierbinte” a soţiei sale, care „îi aduce înainte tot nevoi, pericole, moarte. Ea, sărmana, crede tare şi vârtos că femeia cea mai nefericită este dânsa. Acest rău zace în temperament şi nu se poate vindeca” – încheie Bariţiu decenta consemnare a nefericirii sale familiare.3

O scrisoare din 1875 a necontrolatului său fiu, Ieronim, al cărui comportament a constituit pentru Bariţiu un frecvent motiv de dezamăgire, îi aruncă în faţă cu cruzime imaginea unei vieţi de familie insuportabile.

Fiicele nu prea au fost fericite în căsătoriile lor şi au trecut prin greutăţi materiale care l-au obligat pe Bariţiu la însemnate sacrificii pentru a le susţine. „La oameni – scria el – după legea naturii, după 70 de ani, copiii sunt datori să ajute pe părinţi, nu aceştia pe aceia. La mine este exact din contra. Doar eu am făcut şi fac [pentru copii – n.n.] ce nu face din 10 000 nici unul”.

În falimentul cu care s-a încheiat activitatea fabricii de hârtie din Zămeşti, Bariţiu şi familia unuia dintre ginerii săi, Iuga, au pierdut importante capitaluri investite, în parte chiar din vina lui Bariţiu. S-a priceput la aşa de multe, încât era convins că se pricepe şi la afaceri de industrie şi comerţ în stil mare. În fapt însă, examinarea atentă a corespondenţei sale în materie dezvăluie calcule greşite şi imprudenţe de amator. Tocmai fiindcă se simţea răspunzător, Bariţiu a ales din clipa falimentului, când avea peste 66 de ani, o viaţă de privaţiuni, de muncă istovitoare spre a putea să câştige atât cât să-şi întreţină familia şi să achite scrupulos, la scadenţe, datoriile rămase după dezastru.

Viaţa politică i-a adus şi ea nu puţine griji: refugiul din 1848, cu pierderea unei părţi din bunuri, detenţia din partea trupelor ruseşti din Principate, îndepărtarea forţată de la redacţia foilor pe care le întemeiase – poate lucrul ce l-a afectat cel mai mult – procesele de presă, înfruntate cu aparent curaj, dar care, în forul său interior, lau tulburat mai mult decât lăsa să se vadă. Cu toată viaţa sa de activitate frenetică, Bariţiu era un om peste măsură de ordonat, prin temperament, nu numai prin deprindere. De aceea perspectiva unei condamnări la închisoare, cu privaţiuni subiacente şi cu bulversarea ritmului existenţei îl incomoda, ca şi perspectiva lipsurilor materiale pe care ispăşirea unei detenţii ceva mai prelungite le-ar fi abătut asupra numeroasei şi neajutoratei sale familii. A avut vocaţia de luptător, dar nu şi de martir.

Spiritul ordonat, împletit cu corectitudinea faţă de sine şi faţă de semeni, i-a fost complementul puterii de muncă, agentul care i-a înlesnit realizarea impresionantei sale opere. „Am să răspund la mai bine de o mie de scrisori pe an” 4 – constată el cu un prilej. Numai să răspundă, dar el purta corespondenţă şi din iniţiativa lui. În primii ani de apariţie a foilor scria articole de 2-3 ori pe săptămână, culegea ştiri, le organiza, depunea singur cel mai mare volum de muncă redacţională. S-a avântat în revoluţie. Apoi în afacerea industrială de proporţii, a fabricii de la Zămeşti. A fost deputat în dieta Transilvaniei şi în Senatul imperial de la Viena. Fondator şi membru din cei mai activi ai ASTREI, redactor al revistei acesteia, „Transilvania”. Conferenţiar în diferite ocazii, călător neobosit în oraşele Transilvaniei, la Bucureşti, la Pesta şi Viena, de câteva ori şi în largul Europei. Organizator de expoziţii şi de alte manifestări publice, explorator în adâncurile istoriei naţiei, autor sau inspirator de memoriale politice, de comunicări şi de mari opere istorice, lider de partid, membru şi preşedinte al Academiei Române (în ultima calitate, e drept, doar pentru o lună), Bariţiu era capabil să introducă în acest tomado o meticuloasă ordine. Ba mai avea timp şi ţinere de minte pentru nenumărate detalii practice care interesau familia: încasarea sau plata de chirii, de redevenţe ale unor depuneri sau împrumuturi, contracte de reparaţii şi zugrăveli de imobile, tragerea la răspundere administrativă a unui chiriaş pentru turbulenţii săi câini, hrănirea unui godac lăsat în pensiune la Zămeşti, a păsărilor de curte ale fiicei, metoda cea mai indicată de a frământa şi coace pâinea din făina procurată familiei, avându-se grijă – nu uita să adauge cu scumpătate ardelenească – să nu se fure din ea.

Pasiunea pentru mărunţişuri, cu care într-una dăscălea pe toţi ai familiei, putea să şi agaseze. Era uneori extrem de aspru, fiindcă spiritul său de ordine şi de cinste îl făcea să nu suporte incapacitatea, neglijenţele, mai ales lenea, aruncând fără cruţare în faţă fiului, ginerilor şi nepoţilor aceste defecte, când le descoperea. Nimeni nu părea să poată ţine pas cu ritmul vieţii şi cu exigenţele stricte ale aprigului bătrân. Toţi îi apăreau „tândăloşi”, suferind de acest „morb oriental”. „Sunt sever – scria el în 1862 – cu toţi leneşii, nepăsătorii şi dispreţuitorii de disciplină. Mie îmi place a lucra şi a osteni; o cer tot aceasta şi de la subordonaţii mei.” 5 Îi plăceau opiniile şi lucrurile clar exprimate şi organizate. Sublinia mereu că nu putea suferi nici o socoteală încurcată: „Aşa ceva îmi face neodihnă foarte mare.” 6

Realist şi prudent, îl scoteau din fire şi naivităţile comise de unii, mai ales în momente politice dificile. A. G. Golescu-Negru îi trimisese din Viena, în plină revoluţie, o scrisoare – se vede – foarte subversivă din punctul de vedere al autorităţilor austriace. După care se mira, candid, că ea nu ajunsese la destinatar. La 4 septembrie 1848 Bariţiu îi serveşte o severă lecţie de conspirativitate: „Cum puteai încredinţa poştelor o scrisoare răsturnătoare de un stat, pe 100 de mile, de la Viena la Sibiu, când acum şi banii se înstrăinează de la poşte?

        [Sunt] lucruri cu totul imposibile, care pe toată inteligenţa română din Ardeal, ar aduce-o la eşafod în numai trei zile.” 7

Şi-a impus cu stricteţe a fi ceea ce se cheamă „om de cuvânt” şi concepea demnitatea persoanei şi a familiei sale ca fiind bazată pe acordul între posibilităţi şi realitate.

Când lucra la corectura materialului documentar pentru Istoria Transilvaniei, manifesta mereu grija de a justifica prin rezultate palpabile subvenţia primită de la Academie. În acele momente, era de 20 de ani membru plin şi, cu un prestigiu ca al său, oricare altul ar fi fost înclinat să trateze problema mai lejer. El însă nu: şi-o înscrie ca îndatorire de onoare, cu minuţia cu care exponenţii acelui spirit de ordine şi de corectitudine ai clasei mijlocii din secolul trecut consemnau activele şi pasivele din afacerile de orice fel. Pentru Bariţiu, moralitatea a fost o dimensiune intrinsecă a tuturor actelor şi chiar a gândurilor.

Refuză să trăiască, ori să se afişeze în viaţă la alt nivel decât al posibilităţilor reale. „Noi nu suntem bocotani (bogătaşi) – scria el – şi nu voim să jucăm acea rolă ridicolă, chiar dacă am putea”. Sau: „. Nu ne trebuie, dacă voim să ne mărităm fetele, să ne înstrăinăm pe bărbaţi cu fantazii de mari capitalişti şi cu fumuri aristocratice, sau cu luxul de cochete şi grizete din Viena şi Paris.” 8

Are orgoliul stării sale sociale, cu principii şi convenienţe cărora se simte obligat să se conformeze, deşi nu le socoteşte esenţiale. „În poziţiunea mea. Cuvine-se foarte bine ca să se poată spune că Bariţiu are casele sale. Aşa e lumea – adaugă el – judecă pe din afară, din ceea ce se vede.” 9 Într-o ordine apropiată de idei, exprimă un gând ce iarăşi descinde dintr-un ancestral spirit de demnitate ţărănească: „Grija mea cea mai de aproape este să fim astrucaţi pe banii noştri, nu cu bani împrumutaţi, sau cu de pomană.” 10

Despre modesta zestre pe care o putea oferi uneia din fiice, scria: „Ci să ştiţi că acea mică avere e binecuvântată de Cer ca să fructifice, pentru că e câştigată cu muncă dreaptă.” 11

Avut-a Bariţiu şi un orgoliu personal, ca mai oricine, orgoliul care, în cazul său, ar fi fost ecoul unei fireşti conştientizări a valorii personale şi a rolului său public excepţional? E greu de răspuns, fiindcă peste acest subiect se aşterne stăpânirea de sine, modestia, decenţa ce i se trag, poate, încă din preceptele învăţăturilor teologice, studiate în tinereţe, ca şi din pildele ce i se oferiseră în lecturile sale istorice şi filosofice, ţinute în mare respect în acel timp al admiraţiei totale pentru virtuţile anticilor. „Sunt un om care niciodată nu m-am putut supăra când mi-a zis cineva că nu ştiu cutare sau cutare lucru, ci numai când mi-a zis că sunt om rău m-am supărat, pentru că nu sunt. Iar neînvăţat – quam multa non scio – îşi zisese chiar şi Socrate, cu multă dreptate.

Sărbătoririle în centrul cărora – spre bătrâneţe – s-a aflat în repetate rânduri le relatează discret: „Se făcu fără pompă deşartă, dar cu inimă curată” – scrie despre una din ele. „S-au adus laude peste măsură exagerate, pare că am fi cuprins ţări cu armele” 13 – temperează el cele ce se spuseseră la semicentenarul apariţiei foilor sale. O singură dată se arată încântat şi copleşit, dar fără a uita nici atunci funciara modestie ce era la el o notă obligatorie a bunei cuviinţe. Aceasta se întâmpla la 2 iunie 1892, când Academia Română l-a omagiat, la împlinirea vârstei de 80 de ani: „Prin multe peripeţii am trecut în viaţa mea – scria cu acel prilej – însă la o sărbătoare precum a fost cea iniţiată de către Academie nici ca prin vis nu aş fi cugetat.” 14

Calităţile naturale de seamă ale lui Bariţiu, la dezvoltarea cărora a contribuit cu siguranţă şi bogata sa experienţă de viaţă, i-au fost prudenţa şi abilitatea de a trata probleme gingaşe de ordin public. A fost un mare tactician. În peste 50 de ani de activitate publicistică, n-a fost năvod al cenzurii printre ochiurile căruia să nu se fi ştiut strecura; justiţia chesaro-crăiască l-a citat de câteva ori în faţa ei, dar niciodată n-a reuşit a-i dovedi vinovăţia şi a-l condamna. Atribut specific prudenţei sale pare a fi fost discreţia. El însuşi se amuză, dezvăluind că braşovenii îl ironizau cu epitetul de „misterios”.15

O excepţională lecţie de tactică politică, bazată pe premisa discreţiei conspirative, e conţinută în scrisoarea din 5/17 martie 1869 către Visarion Roman: „Despoţii – scrie Bariţiu – îşi împart rolele şi în viaţă; de aceea cu ei nu poţi fi sincer, pe lângă toată bunăvoinţa, pentru că apoi îşi bat joc de tine şi te ţin de găgăuţă.

Tot aşa să lucrăm [şi] noi, niciodată să nu ne poată ghici voia şi nevoia noastră. Ei ne învăţară, ei ne împinseră pe această cale, pentru că îşi bătură joc de candoarea sufletelor noastre. Să le arătăm că şi noi ştim a juca role, ca ei, în excepţiune numai că noi nu ştim şi nu voim a minţi, ca ei; cu atât mai bine însă vom şti şi a tace pe viitor. Scopul nostru e faţă [deschis-n. N.]: voim să avem una patrie, viaţă naţională şi libertate; mijloacele spre scop au să rămână însă secretul nostru.” 16

Puterea lui Bariţiu de a se concentra asupra obiectivelor sale era atât de intensă, încât îl făcea capabil, chiar în raport cu problemele personale cele mai dureroase, de o detaşare ce pe unii i-ar putea tenta să o taxeze drept insensibilitate. În realitate, ea era semn de mare tărie sufletească.

Pe de altă parte, ca la toate personalităţile total angajate în vâltoarea vieţii publice, sensibilitatea şi căldura sa umană, absolut reale, erau doar ostracizate în subteranele sufletului, de unde erupeau rar şi parcimonios, dar cu atât mai mişcător. Aşa se întâmplă în scrisoarea din Viena, din 20 ianuarie 1864, adresată fiicei mai mari, Victoria, se pare favorita sa şi confidentă tot mai apropiată, pe măsură ce starea psihică a soţiei se agrava.

Bariţiu, om dârz, mereu frământat de necazurile unui neam întreg, cu mintea plină de calcule şi de combinaţii, gata oricând a se lua de piept cu viaţa, cea „cutreierată de atâtea valuri şi prigoniri nemeritate” – cum admirabil scria în martie 1848 în „Gazeta de Transilvania” – se confesează în această scrisoare cu o nesfârşită duioşie paternă. Îşi aminteşte poveştile pe care i le spunea fiicei în copilăria acesteia, emoţionând-o până la lacrimi pentru soarta eroilor şi mai ales a eroinelor, cum o învăţa scrisul, cititul şi socotitul cu boabe de fasole, cum o ducea de mână la şcoală, îi explica istorie sau geografie, sau îi citea din Don Quijote. 17

Cercetarea unei mari personalităţi politice şi culturale concentrată riguros numai asupra individualităţii sale, deşi pare a contraveni metodologiei consacrate a biografiei, nu este cu toate acestea lipsită de rost. Investigarea făpturii intime, în cazul nostru a lui George Bariţiu, relevă faţete noi ale şi de altfel recunoscutei pluralităţi a personalităţii sale. Aceste faţete sunt şlefuite şi armonizate prin ceea ce se vădeşte a fi, simplu, un colosal şi neabătut bun simţ, echilibru şi măsură în tot ce a gândit, a simţit şi a săvârşit. Grăieşte prin el înţelepciunea adunată în generaţii. Privită din unghi psihologic, ea dezvăluie în statura oficială, monumentală, a personajului, realităţi subtile, în fragilitatea cărora alte mijloace de cercetare nu reuşesc să pătrundă.

La scară individuală, demersul la particularităţi psihice şi comportamentale este corespondentul acelei „istorii totale”, preconizate a se practica asupra câte unui mare grup social.

Din clocotul energiei native a omului – Bariţiu se revarsă forţa elementară exprimată, cu gravitatea unui „Credo”, într-una din scrisorile sale: „Nu vă temeţi [de] nimic. Nu mai piere această naţiune niciodată!” 18