TIMOTEI CIPARIU.

Savant de o erudiţie multilaterală, Timotei Cipariu a fost, alături de Dimitrie Cantemir şi de Bogdan Petriceicu Haşdeu, reprezentantul cel mai însemnat al spiritului enciclopedic în cultura română.

S-a născut în satul Pănade, lângă Blaj la 21 februarie (st. V.) 1805, din părinţi ţărani. Potrivit unei tradiţii de familie, ar fi avut, dinspre tată, o ascendenţă moldovenească, databilă de prin jurul anului 17001. După mamă, se înrudea cu familia lui Ioan Maiorescu [69].

A învăţat carte mai întâi de la fratele mai mare, Ioan, „diac” (cântăreţ) la biserica din sat, iar între 18141825 la Blaj, unde a parcurs pe rând clase de şcoală elementară, de gimnaziu şi de seminar teologic.

Din copilărie s-a remarcat aptitudinea lui excepţională pentru însuşirea limbilor. Până la vârsta de 12 ani învăţase a citi cu litere chirilice, latine şi greceşti. După un calendar bilingv, latin-ebraic, a descifrat singur alfabetul ebraic. În cursul studiilor gimnaziale şi teologice a ajuns un excelent cunoscător al limbilor clasice, al limbii germane, al ebraicei iar de pe la 1840 şi al arabei 3. Citea în franceză, engleză, maghiară şi italiană. Avea cunoştinţe de persană şi de arameică biblică.

A fost profesor şi, din 1854, director al gimnaziului din Blaj, profesor la seminarul teologic, director al tipografiei diecezane pe care, după cum atestă George Bariţiu, a reorganizat-o, făcând-o mult mai funcţională4. Activitatea sa didactică a adus o contribuţie de seamă la calitatea şi la prestigiul şcolilor din Blaj. Într-o cuvântare pe care se pregătea să o rostească în dieta de la Sibiu (1863), el exprima aceste valoroase opinii: „. Şcoalele nu sunt, nici nu se cade să fie numai şcoale pentru formarea celor ce vor să intre în vreun serviciu public. ci şcoalele au să fie viaţă şi pentru toate ramurile vieţii, care sunt foarte multe şi care recer5 o educaţiune nu unilaterală ci de toate părţile completă, armonică şi naturală.

Unilaterală însă caută să fie dacă cineva are educaţiunea numai pentru un ram al vieţii.

— Şi nenaturală dacă educaţiunea se face nemăsurat condiţiunea naturale în care se află cineva. Ea încă e şi mai nenaturală dacă educaţiunea omului nu e naţională.6

În consens cu asemenea principii, Cipariu, în calitate de director al gimnaziului, a adus îmbunătăţiri programului de învăţământ. A sporit numărul orelor de limbă română, în detrimentul celor de latină, greacă şi germană. Din a doua parte a anului şcolar 1868-l869 a introdus franceza ca limbă facultativă. A căutat să dezvolte studiul ştiinţelor naturale, chimiei, fizicii, geografiei şi istoriei Transilvaniei. În 1867 a introdus desenul, gimnastica şi muzica. [72]

A îndemnat la achiziţionarea de piese arheologice, de documente istorice şi cultural-artistice care aveau să se adauge, în muzeul şcolar exponatelor destinate studierii ştiinţelor naturii.8 Pentru uzul şcolilor, a întocmit sau prelucrat manuale de gramatică latină, de poetică şi versificaţie, de filozofie, de bună purtare, iar compendiul său de gramatică română a cunoscut, până pe la sfârşitul secolului al XIX-lea, 12 ediţii. [74]

Orizontul larg.

— Concepţia înaintată pentru acel timp – în problemele de învăţământ şi cultură îşi aveau punctual de plecare în Luminismul împărtăşit de intelectualitatea românească din Transilvania vreme de un secol după anii de vârf ai activităţii Şcolii Ardelene. „Au nu e timp – scria Cipariu în 1855 – să ne scuturăm întuneceala de pre ochii cugetului nostru, care, în lumina culturei de astăzi, numai singur nu se poate limpezi?” 10

Cipariu era convins, de asemenea, de realitatea progresului, fapt care-i permite o viziune modernă asupra civilizaţiei şi culturii, depăşind admiraţia necondiţionată pentru clasicism. Aceasta limita multora dintre contemporanii săi, mai ales în ambianţa culturală a Blajului, posibilitatea aprecierii unei pluralităţi de valori, antice cât şi moderne. Pentru Cipariu, geniul elenic era vrednic de admiraţie în sine, dar şi pentru că a dat gândirii omeneşti „impuls necontenit, prin care lumea nouă, la popoarele înaintate în cultură, se face rivala celei vechi şi se descoperă una mie de invenţiuni, una mai măreaţă decât alta, prin care lumea noastră întrece pe cea veche.

A fost şi literat, nu fără înzestrare într-o anumită direcţie. Recitirea unor opere ca Memoriile şi Jurnalul de călătorie în Ţara Românească, „. Relevă în autorul lor pe unul din pionierii prozei ardelene, a cărui contribuţie la dezvoltarea literaturii noastre a rămas aproape ignorată.” 12

În poezie, gen pe care l-a abordat în tinereţe atât cu producţii originale cât şi cu traduceri.

— N-a excelat. Structura lui sufletească, nu lipsită de vibraţii sentimentale, nu era, cu toate acestea, una poetică. Pe de altă parte, limbii române – mai ales celei ardeleneşti – din prima jumătate a secolului al XIX-lea îi lipseau mlădierea, nuanţele, imaginile care să îngăduie transpuneri de calitate din opera unor poeţi ca Goethe ori Schiller, spre care Cipariu şi-a îndreptat uneori ambiţia. El nu avea vocaţia şi talentul unui demiurg al cuvântului, capabil să realizeze acea subită proiectare a limbii pe un plan superior, inedit, de expresivitate, care distinge pe veritabilul poet de simplul versificator. Chemarea sa era către ştiinţă şi a avut înţelepciunea de a nu insista în alte domenii, astfel încât sporadicele şi nereuşitele sale tentative de tinereţe sunt de natură să recolteze doar câte un zâmbet indulgent.

Destinul lui Cipariu ca filolog a fost – s-ar putea spune – dureros. Întinsa lui erudiţie pe acest tărâm a ajuns, mai ales pentru marele public, să fie desconsiderată, chiar ridiculizată, din pricina identificării ei cu etimologismul, curent eliminat de fonetism şi compromis de superba ironie a unui Titu Maiorescu.

Dacă etimologismul nu are cum fi reabilitat, opera filologică a lui Cipariu pune în schimb în evidenţă şi unele structuri rezistente, chiar împotriva propriilor erori.

Etimologismul lui Cipariu n-a fost o aberaţie a unui savant izolat de realitate, obsedat de construcţii intelectuale arbitrare. El pornea într-o intenţie judicios motivată: dorinţa de a se ajunge la o scriere unitară a limbii române. Cipariu se temea că fonetismul, supus uzanţelor diverse ale pronunţării limbii, nu va fi capabil să realizeze uniformizarea ortografică. De aceea, el considera că ortografia etimologică, preconizând scrierea pe baza formelor originale ale limbii, ar fi mijlocul de a statornici unitatea grafică a limbii literare.

Etimologismul mai trebuia să fie şi un instrument al demonstrării latinităţii limbii române.

— În ultimă instanţă un argument al cauzei naţionale. În parte dintr-o asemenea raţiune, iar nu atât dintr-una strict filologică, a rezultat şi „purismul” latinizant al lui Cipariu, adică tentativa de „a curăţa limba. A depărta dintr-însa tot ce se află încă străin. Tot ce se trage din limbi de alt caracter, cu totul divers de al limbilor romane.

Pentru a reconstitui formele vechi ale limbii, din stadiul în care se presupunea că ea încetase a mai fi latina populară din Imperiul Roman târziu, Cipariu a procedat la cercetarea regresivă a evoluţiei limbii, propunându-şi a descoperi astfel legile acestei evoluţii. S-a pasionat pentru lectura vechilor cărţi şi manuscrise, coborând până la cele mai timpurii exemple de limbă română, din secolul al XVI-lea.

Scopul ce-şi propusese nu i-a reuşit. Dar cercetările sale au dobândit o altă valoare: Cipariu a fost un prim mare istoric al limbii române. Nicolae Iorga l-a socotit „. Începătorul adevăratelor studii ştiinţifice cu privire la limbă, cultură şi istorie în Ardealul românesc.” 14

În filologie a dat Cipariu operele mai numeroase şi mai elaborate, culminând cu marea Gramatică a limbii române, în două volume (peste 700 de pagini), apărută în 1869 şi 1877 şi premiată de Academia Română 15, care în acei ani acceptase etimologismul.

De o deosebită însemnătate, la timpul său, a fost culegerea intitulată Crestomaţie sau analecte16 literare din cărţile mai vechi şi nouă româneşti, tipărite şi manuscrise, începând de la secolul XVpână la XIX, apărută în 1858. Erau adunate în ea o parte din textele pe care Cipariu îşi bazase studiile de până atunci, de istorie a limbii. Ar fi voit să continue publicarea lor, dar dificultăţile materiale – redusa perspectivă de difuzare a unei asemenea lucrări de erudiţie – nu i-au îngăduit finalizarea proiectului. Se justifică el însuşi: „Nevoit fiind a-şi publica toate opurile numai pe spesele sale, se spăria a mai eda17 volume multe şi mari, văzând că şi cele edate stau cu măgile 18 pe grumazi, fiind nevoit a le da de pradă.19

Istoria nu i-a fost o profesie, dar a avut contribuţii şi pe acest tărâm. Lui i se datorează întâia cercetare a documentelor răscoalei lui Horea. Între 22 august-l3 septembrie 1828 a lucrat în biblioteca „Teleki” din Târgu Mureş şi acolo a luat cunoştinţă, printre altele, de textul în original al celei de-a doua scrisori a lui Brissot către Iosif al II-lea, conţinând cunoscuta pledoarie pentru ţăranii răsculaţi. [75]

Aferentă acestor preocupări a fost editarea, la Blaj, între 1867-l872, împreună cu Ioan Micu Moldovan, a revistei „Archiv pentru filologie şi istorie”. În paginile ei a publicat studii istorice şi filologice, dar mai ales documente din limba veche.

Nu era la prima experienţă de tipărire a unui periodic. Alături de George Bariţiu, Cipariu s-a înscris printre începătorii presei româneşti ardelene. Încă de pe când Bariţiu mai era la Blaj, a dezbătut cu acesta şi cu profesorul Ioan Rusu posibilitatea înfiinţării unui ziar românesc. Călătorind cu Bariţiu, în 1836, în Ţara Românească, Cipariu s-a oprit la Braşov. Acolo, cei doi tineri cărturari au obţinut sprijinul bănesc al comerciantului Rudolf Orghidan pentru periodicul ce avea să se cheme „Foaia duminecii” şi să apară la 1 ianuarie 1837, sub redacţia lui Ioan Barac.

După ce Bariţiu, cu marele său talent jurnalistic, a asigurat succesul foilor sale braşovene, care au urmat în 1838 mai puţin reuşitei foi a lui Barac. Cipariu a început demersuri, la rândul său, pentru a obţine autorizaţia şi mijloacele de a scoate şi la Blaj un ziar, care ar fi trebuit să se numească „Nunciul” [Vestitorul]. Propunerea datează din 1839, iar aprobarea i-a venit pe 28 octombrie 1841. Dar felurite piedici au amânat realizarea publicării, până la [71] ianuarie 1847, când ziarul a apărut sub titlul „Organul Luminării”. Era gândit, cu precădere, ca periodic literar. „A noastră stea manuducătoare, ce nu va apune din ochii noştri, va fi formarea mintei şi a inimei poporului român” – formula Cipariu scopul periodicului, inspirându-se vizibil din titlul de-acum reputatei publicaţii literare a lui Bariţiu. 21 Cipariu îşi va aminti în cuvinte emoţionante scopul urmărit prin acest ziar: „obiectul mai de aproape la care ne concentrarăm toate puterile a fost această dulce limbă, căreia se închinară părinţii noştri ca unui idol viu şi însufleţitor, tezaur ce ni-a rămas de la ei ereditate neînstrăinată şi necomună cu alţii. „. [77]

După încercarea de scurtă durată a lui Heliade de a le introduce în 1842 în „Curierul Românesc”, „Organul Luminării” a fost cel dintâi ziar românesc tipărit constant cu litere latine.

Încetându-şi apariţia la 28 aprilie 1848, ziarul a reapărut la 12 mai, cu profil politic şi cu titlul „Organul Naţional”. Linia moderată imprimată de Cipariu acestui periodic i-a atras nu puţine critici. Atitudinea lui era rezultanta dintre sentimentele naţionale româneşti şi imperativele pacifiste ale eticii clericale. „Nu suntem plecaţi [dispuşi N. N.] a suferi. Nici batjocură, nici tractare neomenească asupra naţiunii noastre. Deviza noastră este să fim defensivi şi nici o dată ofensivi, însă defensivi cu demnitate, până la cea din urmă răsuflare”.

Reproşul de „moderaţie”, adresat lui Cipariu în focul pasiunilor politice immediate, nu e cazul să fie perpetuat de istoriografia ideilor nostre politice. A fost o atitudine explicabilă, greu de ocolit de către un om aparţinător tagmei sale şi cu un temperament marcat de pasiunea cercetării, implicând o relativă izolare de lume, pe vremuri adesea practicată de savanţi. Nu se poate pretinde fiecărui om să fie înzestrat pentru lupta pe baricada cea mai expusă.

Cipariu a fost activ în organizarea marii adunări din [70]/15 mai. În casa lui s-au desfăşurat consfătuirile fruntaşilor români. A colaborat la programul ce avea să se adopte pe Câmpia Libertăţii, a fost secretar al adunării şi deputat în delegaţia care avea să ducă la Viena petiţia naţională românească.

După a treia adunare de la Blaj (25 septembrie 1848), a fost ales membru în Comitetul naţional şi s-a numărat printre semnatarii chemării românilor la arme.23

George Bariţiu dezvăluie raţiunile aşa-zisei „moderaţii” a lui Cipariu şi a altor câtorva, care la un moment dat au părut dispuşi să trateze cu guvernul maghiar condiţiile acceptării uniunii Transilvaniei cu Ungaria. „Împrejurările de atunci pretindeau chiar intereselor vitale ale poporului român ca să se afle câţiva români dintre cei mai deştepţi, atât în Viena cât şi în Budapesta, sub orice titlu, ca să aibă ocaziune a pătrunde pe cât se poate în toată dezvoltarea evenimentelor, a cunoaşte intrigele câte se ţeseau. „. 24

Cipariu îndeplinea, prin urmare, o însărcinare diplomatică pe lângă adversari, acceptând – în interesul cauzei naţionale – să-şi sacrifice întrucâtva reputaţia. Ca un fel de supliment al „Organului Naţional” a fost „Învăţătorul poporului” – o foaie politicoeducativă ce se adresa ţăranilor, pentru a le arăta acestora: „Cine-i românul, în ce constă viaţa sa naţională, ce însemnătate are împreunarea puterilor, cum se face omul liber, ce-l poate ferici pe român.” 25

Pentru profunzimea ataşamentului faţă de naţiunea sa, elocventă este alocuţiunea rostită la inaugurarea Astrei – „Nici o durere – spunea Cipariu cu acel prilej – nu se poate asemăna cu acea durere când îşi vede omul nu numai pieirea sa, ci vede deodată şi pieirea unei patrii, a unei naţiuni întregi. Însă din toate aceste ruine, Providenţa ne-a conservat încă în aceste dureri cumplite un tezaur nepreţuit care nu ni l-a putut robi nici sabia învingătorului, nici cruzimea tiranului ce domnea peste capetele noastre. Tezaur mai scump decât viaţa, tezaur care de l-am fi pierdut, de l-am pierde, de vom suferi vreodată ca cineva, cu putere au cu momeli, să ni-l răpească din mâinile noastre, atunci mai bine să ne înghită pământul de vii: limba românească”.

        „Naţiunea română – continua el – nu vrea şi nu va suferi niciodată ca să apună din seria naţiunilor ca română,. Nu vrea şi nu va suferi niciodată acea batjocură ca să se lapede de al său nume şi de a sa limbă. „. [78]

Atacat de publicistica maghiară pentru cele ce spusese în această scurtă cuvântare, Cipariu a răspuns printr-o „Apologie” de 125 de pagini – amplă, doctă şi pasionată pledoarie pentru latinitatea şi continuitatea naţiunii române. El îşi releva, în acest context şi calităţile de polemist.

Ca la toţi intelectualii generaţiei de la 1848, patritosmul său îmbrăţişa cauza naţiunii române de pretutindeni. Astfel, la 1859 el scria despre unirea Moldovei cu Muntenia că „e o temă politică de atât interes şi aşa bătătoare la ochi, cât ea fără nici o agitaţiune. Numaidecât şi de sine s-a arătat în ochii, sau mai benezicând în anima fiecărui român, aşa de chiară şi de învederată, cât de ea, ca de o temă matematică, nu a putut avea nimene nici cea mai mică îndoială.

Numai cei ce pot avea ceva interes particular din statu quo a Principatelor, pot să urgisească împreunarea lor, dar în anema lor nici aceştia nu pot să nege importanţa împreunării lor pentru venitoriul românilor.” [79]

Cu activitatea Astrei s-a identificat o bună parte din ultimele decenii de viaţă ale lui Cipariu. Fusese printre cei 176 de fruntaşi români care, la 10 mai 1860, adresaseră guvernatorului Transilvaniei, prinţul Liechtenstein, cererea de aprobare pentru înfiinţarea unei societăţi culturale a poporului român. După inaugurare, a fost întâiul vicepreşedinte al acesteia (186l-l877)28 şi apoi preşedinte, până la moarte (1877-l887).

A prezidat adunările generale ale Astrei la Blaj (1863), Haţeg (1864) şi Abrud (1865), făcând în cadrul lor – şi al altora, ulterioare – comunicări pe teme istorice (de ex. Despre tablele cerate descoperite în Munţii Apuseni) sau filologice.29

A făcut parte din prima serie de membri ai Academiei Române. La [68] august 1867, când a avut loc, inaugurarea activităţii acestui ilustru aşezământ de cultură (sub numele, provizoriu, de Societate Academică), Cipariu a rostit, la Bucureşti, un cuvânt de bun augur, în care exprima încă o dată sentimentele sale panromâneşti: „Simţul naţional – spunea el – s-a deşteptat în toată românimea. Naţiunea română a venit la cunoştinţa poziţiei care i se cuvine între naţiunile Europei; ea va face toţi paşii cuveniţi pentru a ocupa această poziţie cu demnitate.” 30

Încă în timpul vieţii sale, cât şi mulţi ani după aceea s-a vorbit cu un respect înconjurat parcă de o taină, de pregătirea de orientalist a lui Cipariu. Comparaţia cu Cantemir se impune din nou. Abia în ultimele decenii progresul cercetărilor de orientalistică în ţara noastră a fost în măsură să pună în lumină deplină meritele învăţatului ardelean în această ramură de ştiinţă.

Cipariu – constată în concluzie cercetările menţionate – a fost cel mai profund cunoscător de limbi orientale în cultura română, în secolul al XIX-lea. Erudiţia sa în limba şi literatura arabă a fost uimitoare.

În primul rând, Cipariu a constituit printre orientalişti un caz deosebit, prin faptul că a învăţat araba singur, cu începere de prin 1838-l839, reuşind să atingă un asemenea grad de perfecţiune încât scria direct în arabă. A copiat mai mult de 5000 de pagini de manuscrise arabe31 şi a fost capabil chiar să versifice în limba arabă. La sfârşitul lunii iunie 1846 a fost ales membru al Societăţii Germane (Deutsche Morgenlăndische Gesellschaft) înfiinţată cu un an înainte, cu sediul la Leipzig.

A rămas membru al acestei asociaţii până în 1857, când – nu se ştie bine din ce motiv – a încetat a-şi mai trimite cotizaţia. [80]

Nu numai că a cunoscut bine limba arabă, dar a făcut studii de cultură arabă în general, precum şi de geografie, gramatică şi lexicografie, literatură şi prozodie, filozofie, teologie şi drept. La timpul său Cipariu era singurul, în cultura română, care-şi însuşise cunoştinţe orientalistice atât de vaste şi din acest motiv erudiţia lui în materie era privită de cei din jur ca o curiozitate şi ca un fel de cabalistică.

Multilateralitatea preocupărilor avute a făcut din Cipariu un bibliofil care şi-a alcătuit „cea mai de seamă bibliotecă ştiinţifică particulară românească din secolul trecut”. [81] Însumând cam 9000 de volume, din care, din cauza vicisitudinilor vremurilor, mai ales a revoluţiei din 1848, s-au păstrat cam 4000, biblioteca sa cuprindea lucrări şi manuscrise de mare varietate şi valoare.

Prima carte şi-a achiziţionat-o fiind elev la Blaj, prin 1818-l819: era o ediţie a Iliadei. Tot restul vieţii şi-a folosit mijloacele materiale pentru a-şi procura cărţi. Activitatea sa de colecţionar de carte veche românească şi îndemnurile date, în acest sens, unor biblioteci publice din Transilvania, s-au numărat printre stimulii alcătuirii cunoscutei lucrări Bibliografia românească veche, de către fostul său elev, Ion Bianu, în colaborare cu Nerva Hodoş şi, parţial, cu Ioan Micu Moldovan (alt discipol fidel al său). [82]

La centenarul naşterii lui Cipariu (1905), Nicolae Iorga a evocat pe ilustrul cărturar şi biblioteca sa în câteva rânduri care, la fel cu multe din cele scrise de marele istoric, surprind semnificaţii definitive ale operei şi ale spiritului unora din oamenii de seamă de odinioară.

        „Cine a străbătut vreodată salele, astăzi prăfoase şi părăsite, ale bibliotecii lui, a trebuit să rămână uimit de larga rază a interesului său ştiinţific, a interesului său literar şi, mai bine, a interesului său uman. De la manuscriptul de cronică a Moldovei până la versurile arabe legate în marochin roşu şi până la poezia lirică a timpului său – n-a făcut şi el versuri?

— Totul ne întâmpină acolo. În aceste încăperi a cetit el mulţi ani de zile, după ce noi nu mai ştiam să-i cerem a scrie. Stătea închis în frăţia duhurilor celor mari şi nu-i păsa de lumea care judecă migălos, cu o cumpănă de spiţer, greşelile făuritorilor de înalte clădiri ale minţii avântate. În bătrâneţa, ca şi în tinereţea lui, el n-avea nevoie decât de foarte puţină odihnă şi cei ce l-au cunoscut ştiu să spună despre uşurinţa cu care trecea de mai multe ori pe noapte de la întunericul somnului la lumina cetirilor de învăţătură şi de frumuseţe, în odaia unde lampa – ca un simbol!

— Nu se stingea niciodată.35 siecle, în „Studia et acta în istoriografiei româneşti despre răscoala lui Horea. Timotei vol. II, Sibiu, 1890, p. 308.