ANII MARILOR BĂTALII
„Şi-ntr-o zi, sub umbra crucii, Puse semilunii stăvili; Cinci popoare îi cer scutul Şi-l slăvesc de-atunci în pravili…!” J. Arany, Szibinvâni Iank.
Pentru apărarea Transilvaniei era o problemă însemnată şi aceea a sorţii Ţării Româneşti. Se afla aci un domn hotărât să-şi apere ţara? Însemna că armatele otomane puteau fi oprite sau mult întârziate în drumul lor către Transilvania. Era la domnie un şovăielnic, ori un boier trădător? Trecătorile Carpa-ţilor erau deschise, trupele turceşti puteau oricând surprinde nepregătită apărarea Transilvaniei, erau chiar ajutate în incursiunile lor. Problema asigurării unui domn aliat în Ţara Românească îl preocupase în atâtea rânduri pe Sigismiund de Luxemburg: în vremea lui Mircea cel Bătrân, a fiului său Mihail, în tiimipul luptelor dintre Dan al II-lea şi Radu II Praz-naglava (1421-27). Tot cu sprijin unguresc ajunsese la tron în 1437 şi Vlad Dracul, un alt fiu al lui Mircea cel Bătrân. Acesta nu-şi. Putu păstra însă fidelitatea faţă de cei ce-l ajutaseră să ocupe tronul. Turcii erau prea apropiaţi şi prea puternici. Putea spera împotriva lor într-un ajutor din Transilvania, zguduită, din vara lui 1437 şi până în primăvara următoare, de marea răscoală ţărănească? Împotriva sentimentelor sale şi ale poporului, Vlad Dracul trebui deci să însoţească pe turci în campania acestora în Transilvania, în 1438 şi să urmeze a face jocul lor. De câte ori i se înfăţişa însă ocazia potrivită, el căuta să-şi afirme adevăratele lui convingeri, păs-trând legături de bună vecinătate cu Transilvania.
1 J. Arany, Iancu Sibinianu.
Atitudinea lui îl făcu suspect îv ochii turcilor. Diferiţi comandanţi şi demnitari ai sultanului îl acuzau în faţa acestuia de făţărnicie. Turcii fortifică Giurgiul şi lasă în cetate o garnizoană puternică, pentru a supraveghia pe domnul din Târgovişte. Bănuielile asupra lui sporind, turcii, după 11 octombrie 1441, îl cheamă la Poartă. Împotriva sfatului boierilor, Vlad acceptă invitaţia. E primit cu onoruri în capitala sultanilor, la Adrianopol, dar nu peste mult e închis şi dus la Gallipoli. Boierii care îl însoţeau fură lăsaţi să se întoarcă. In schimb, doi dintre fiii domnului, Vlad şi Radu’, fură chemaţi şi ei la Poartă şi internaţi la Egrigoz, o localitate din Asia Mică. Un al treilea fiu, Mircea, un copil, este lăsat, de formă, să domnească în ţară, unde mai este trimisă o armată turcească de vreo 12.000 de oameni, pusă probabil sub comanda unuia din begii turci de la Dunăre. Se părea că sultanul are intenţia să transforme Ţara Românească într-o simplă provincie (paşalâe) turcească.
De aci, turcii întreprinseră în primăvara anului 1442 un atac împotriva Transilvaniei, sub conducerea lui Mezid, begul de Vidin. Trecură pe la Tumu Roşu şi pătrunseră în valea Mureşului, în timp ce o parte din ei asediară Sibiul, oraş bine întărit, ce izbuti să le reziste şi acum, după cum rezistase şi în cursul atacurilor turceşti din anii precedenţi. Datorită vecinătăţii nemijlocite a punctului lor de plecare la atac, turcii surprinseră nepregătită armata voievodului Transilvaniei. Ioan de Hunedoara era de puţină vreme întors la Alba Iulia, de pe câmpul de luptă din Serbia. Tn faţa primejdiei neaşteptate, el făcu ceea ce foarte puţini nobili sau comandanţi de oaste din vremea lui au îndrăznit să facă: a proclamat ridicarea generală la oaste.
1 Amândoi vor ajunge la domnie în Ţara Românească. Primul e viitorul Vlad Ţepeş, celălalt – Radu cel Frumos.
Aşa reiese din cronici, care spun că Ioan de Hunedoara a trântiş în toate părţile Transilvaniei curieri, purtând, în semn de primejdie, o sabie însângerată; a adunat astfel ostaşi din sate şi oraşe, a poruncit secuilor să ia armele şi tuturor, săteni şi orăşeni, le-a impus să slujească în oaste, prin decret public, spre mântuirea comună ‘. In clipele grele, voievodul nu şo-văia să facă apel la masele populare, la care ştia că va găsi înţelegere şi sprijin pentru respingerea invadatorului. Şi aceasta o făcea el în Transilvania, unde abia cu patru ani mai înainte fusese înăbuşită marea răscoală ţărănească, iar nobilii tremurau încă la ghidul de a-i vedea iarăşi pe iobagi cu arme în mâini.
Turcii apărură în faţa Alba Iuliei, în vreme ce armata voievodului nu era încă adunată. Ioan se decise totuşi să-i înfrunte, nădăjduind într-o sosire grabnică a ajutoarelor. Turcii erau pe mialul drept al Mureşului, la mică depărtare spre nord de oraş. Aripa lor dreaptă se sprijinea ipe înălţimile de la apus de Mureş, iar aripa stângă pe satul Suntimbru, de pe malul râului, unde erau ascunse şi rezervele lor. Era în ziua de 18 martie 1442. Anmata voievodului ieşi din Alba Iulia, îndreptându-se spre miazănoapte. Credincios tacticii sale ofensive, Ioan căută să ia iniţiativa şi porni la atac cu aripa lui dreaptă. Turcii dădură însă un contraatac puternic, centrul armatei ardelene se clatină, fuge. In retragere, este ajuns din urmă şi ucis de turci episcopul de Alba Iulia, Gheor-ghe Lepeş, cel care prin purtarea lui neomenoasă faţă de iobagi prilejuise izbucnirea răscoalei din 1437.
După înfrângere, Ioan de Hunedoara se întări în Alba Iulia, iar turcii se răspândiră după pradă prin împrejurimi, retrăgându-se după vreo două zile către Sibiu, pentru a se alătura trupelor care-l asediau. Intre timp soseau la Alba Iulia ajutoare din toate comutatele: din Cluj, Turda, Târnave, Hunedoara;
1 Bonfinius, Rerutn Hungaricarum decades (Perioadele istoriei ungare). Viena, 1744, p. 339.
Veniră secuii şi trupe de-ale saşilor, în frunte cu judele regal Anton Trautenberger. Cu armata mult întărită, Ioan de Hunedoara porni în urmărirea turcilor, care nu erau departe. La vestea apropierii voievodului, ei se puseră în linie de bătaie. Mezid beg dăduse instrucţiuni armatei sale să caute cu orice preţ a-l ucide ipe Ioan. In vederea acestui fapt, soldaţilor turci le fusese descrisă amănunţit armura şi înfăţişarea sa. In tabăra transilvană se aâlă despre intenţia duşmanului. Un tmic nobil, slujitor al lui Ioan, cu numele de Simion Kamonyai, se oferi să-şi schimbe armele sale cu ale voievodului, pentru ca acesta să fie mai fer^t în cursul luiptei.
Bătălia începu în ziua de 22 martie. Locul ei n-a putut fi stabilit până acum în mod sigur. Armata lui Ioan, de astă dată mult mai numeroasă şi mai însufleţită, zdruncină puternic rândurile adversarului. In mijlocul trupelor, Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura voievodului, părea a conduce atacul. Turcii îl văzură şi, potrivit poruncilor primite, făcură totul spre a pătrunde până în preajma lui. In învălmăşeala care se produse, Simion Kamonyai este ucis, iar turcii se bucurau deja, crezând într-o descurajare şi o fugă grabnică a transilvănenilor. Voievodul însă, în îmbrăcămintea pe care numai ai săi i-o cunoşteau, continua să îndrume cu hotărâre mersul luptei. Departe de a slăbi, atacurile armatei sale se înteţiră. Turcii cedează terenul, rândurile lor se îndoaie, se desfac, izbucneşte panica şi fuga împrăştiată. Mezid beg şi fiul său zac morţi pe câmpul de luptă. Resturile turcilor, împreună cu armata de lângă Sibiu, fug spre Tumu Roşu. Ii urmări cu străşnicie mai ales detaşamentul condus de Basarab, fiul’ lui Dan II, pe care Ioan de Hunedoara voia să-l pună domn în Ţara Românească. Acestuia îi reuşi să mai nimicească grupuri de turci fugari, în munţii dintre Transilvania Şi Muntenia.
— Io, Ioan de Hunedoara pătrunse şi el cu armata în Iară Românească. O ştire de mai târziu arată că Ioan ci» Hunedoara (I
‘ii cuitorii de aci l-au primit bine, s-au strâns în numă mare şi l-au ales pe el domn. De fapt e vorba depunerea în domnie a lui Basarab, cu sprijinul lui Ioan. Prin iulie 1442, voievodul anunţă regelui, la Buda, victoriile obţinute.
Vestea lor, se răspândi până în Germania şi Italia. Noi serbări se celebrează în capitală, învingătorul fu copleşit cu daruri şi promisiuni regale.
Prin această victorie şi prin urmările ei imediate, Ioan de Hunedoara îşi manifestă pentru întâia dată intenţia sa de a întări frontul de luptă antiotomană, sprijinindu-se pe popoarele învecinate – cum era cel român – ameninţate de primejdia comună. Despotul aârb Gheorghe Brancovici, îndemnat de ştirea victoriei, începe a se alătura cu mai mult curaj Ungariei.
Turcii fură puşi pe gânduri de succesele lui Ioan. Sultanul ţinu sfat la Adrianopol şi se decise să elibereze pe Vlad Dracul din captivitatea de la Gallipoli, redându-i domnia. II puse să jure că nu va mai lupta împotriva lor. Reîntoarcerea lui Vlad Dracul, care se bucura de simpatie în Ţara Românească şi în popor şi printre boieri, era pentru sultan un mijloc de a combate influenţa lui Ioan de Hunedoara şi a protejatului său, Basarab. Boierimea îl primi într-adevăr bine pe Vlad, dar se mâhni când află de cuvân-tul ce trebuise să şi-l dea sultanului. Se pare, după unele ştiri’, că puţin timp înainte de reaşezarea lui Vlad în domnie, prin iulie, sultanul trimisese o solie la Buda, spre a oferi pace. Ea pretindea cedarea Belgradului sau plata unui tribut anual. Tocmai atunci sosi la curtea regală vestea oficială a victoriilor voievodului Transilvaniei, astfel că cererea fu respinsă.
Vlad Dracul, abia ajuns din nou în domnie, a trecut de partea lui Ioan, punând în grea cumpănă viaţa celor doi fii, care rămăseseră pe mai departe ostateci. Sultanul, văzându-se înşelat în planurile sale şi ame-
1 I. Minea, Informaţiile româneşti ale cronicii lui Ian Dlugosz. Iaşi, 1926, p. 31.
Nintat cu pierderea pe multă vreme a influenţei sale în Ţara Românească, dorind şi să răzbune înfrângerea lui Mezid beg, trimise, prin august, o puternică armată (cronicile amintesc ipână la 80.000 ide oalmeni), în frunte cu beglerbegul Rumelieil, Şehabeddin. El avea cu sine şase begi mari şi sangiaci2 din Ana-tolia. Primise ordinul de a alunga sau ucide pe domnul Ţării Româneşti, de a transforma tara în paşalâc, de a’ pătrunde şi în Transilvania. Turcii trecură Dunărea prin dreptul Nicopolului. Vlad Dracul nu le putu rezista singur, ci se retrase spre munţi, aştep-tând ajutorul lui Ioan de Hunedoara. Acesta intră în Ţara Românească. Turcii ocupară probabil Târgo-viştea şi înaintară mai către miazănoapte, pe valea Ialomiţei. O parte din ei părăsise grosul armatei şi se răspândise prin ţară, după pradă. Ioan a atacat trupele turceşti în ziua de 2 septembrie 1442, pe râul Ialomiţa, în locuri muntoase şi strimte. Lupta dură până la căderea nopţii; ea a însemnat o strălucită victorie a lui Ioan de Hunedoara. Căzură aci un sangiac şi patru begi. Şehabeddin fugi peste Dunăre, iar detaşamentele armatei sale, risipite după pradă, fură nimicite unul după altul. In mâinile învingătorilor căzu o pradă uriaşă, compusă din steaguri, corturi, vreo 5.000 de cămile, cai şi catâri, haine scumpe şi atâtea alte lucruri, Incit se povesteşte că toată lumea din Ţara Românească ajunsese a se îmbogăţi. Sultanul îl destitui pe Şehabeddin, înlocuin-du-l la comanda trupelor din Rumelia cu begul Hassan.
Prin noiembrie-decembrie, Ioan de Hunedoara pătrunse în sudul Dunării, împrăştie trupele turceşti care încercau să-i reziste, atacă Vidinul – fără a stărui să-l cucerească – şi se întoarse prin Serbia, unde tot în luna noiembrie ungurii reuşiseră să înPa|tea europeană a Imperiului otoman se chema Rumelia, ^r cea asiatică, Anatolia. Beglerbeg era titlul comandantului mintar al fiecăreia din cele două regiuni.
Titluri de comandanţi militari în armata otomană.
Frângă o altă armată otomană, condusă de bcgul Turakhan.
Victoria de pe râul Ialomiţa însemnează o cotitură în istoria luptelor lui Io an de Hunedoara împotriva agresiunii otomane. Până atunci succesele lui fuseseră obţinute în lupte de apărare. In spaţiul limitat al câmpului de bătălie, el aplicase tactica lui ofensivă, dar din punct de vedere strategic, deci al planurilor sale privite în mare, el se mărginise a se apăra sau a răspunde atacurilor. In august-septembrie 1442, el n-a mai aşteptat ca duşmanul să-i vină aproape. A trecut el munţii, l-a întâmpinat în afara hotarelor şi l-a urmărit până peste Dunăre. Pentru câţiva ani aceasta va rămâne forma în care se luptă el cu turcii, încearcă să sfârşească odată războiul, să smulgă o victorie hotărâtoare, luând ofensiva, pătrunzând adânc în teritoriul turcesc. Idealul său devine acela de a alunga pe turci din Europa, eliberând popoarele subjugate din Balcani şi Bizanţul, asigurând astfel definitiv liniştea şi libertatea patriei sale. Turcii, impresionaţi de înfrângeri, se vor arăta pe viitor mai dispuşi la o împăciuire. Ţara Românească şi Vlad Dracul se alătură mai trainic lui Ioan.
În interiorul Ungariei, victoriile lui Ioan de Hunedoara asigură superioriiatea regelui Vladisiav asupra adversarilor săi. In întreaga Europă, impresia a fost aidâncă. La Veneţia, biruinţa asupra lui Şehabeddin e celebrată, la 4 noiembrie 1442, printr-o procesiune în piaţa San Marco, în frunte cu însuşi dogele. Renasc speranţele, făuririi unei coaliţii care să alunge pe turci din Europa.
În vremea în care voievodul Transilvaniei repurta aceste biruinţe şi într-o oarecare măsură sub influenţa lor, se apropie de sfârşit şi lupta dinastică din ‘Ungaria. Încă din 1441, unii nobili din jurul reginei Elisabeta o îndemnau să se arate mai favorabilă unei împăcări. Îndeosebi o sfătuiau să-şi ceară tndărăt copilul, pe Ladislau Postumul, încredinţat tutelei lui Friedrich III de Habsburg şi să reoîştige coroana Ungariei, amanetată aceluiaşi suveran. Pe această te/mă începură convorbiri cu Friedrich III, care nu voi să cedeze nimic din drepturile sale de tutore. Apăru atunci destul de limpede faptul că el urmărea să-şi întindă dominaţia asupra Ungariei. Raporturile dintre el şi nobilimea maghiară din anturajul reginei se răciră. Se ajunse până acolo încât Friedrich îl aresta şi închise pe Ladislau Garai, cel m! Ai puternic – alături de Cillei – dintre duşmanii lui Vladislav I. Partida marilor baroni slăbi astfel şi mai mult.
Şi din punct de vedere militar balanţa înclină în favoarea lui Vladislav I. In toamna târzie şi în iarna anului 1441-42, trupele maghiare şi cele polone, care veniseră cu regele încă din timpul încoronării sale, reluară atacurile împotriva lui Jâskra şi cuceriră câteva cetăţi din Slovacia, printre care Rosenau şi Tyrnavia. In cele din urmă asediară şi Pojon-ul, care rezistă numai datorită ajutorului primit din partea oraşului Viena, de unde la 1 februarie 1442 i se trimiseră 1.000 de pedestraşi înarmaţi cu arhebuze, precum şi cu tunuri şi pulbere. Pedestraşii fuseseră angajaţi pe cheltuiala reginei.
Întărirea situaţiei regelui îi permise acestuia să îngăduie întoarcerea acasă a trupelor polone, aduse cu sine, doi ani mai înainte.
În martie 1442 pleca spre Ungaria legatul papal, cardinalul Giuliano Cesarini, cu misiunea de a mijloci împăcarea între cele două partide. Se desfăşurară tratative destul de anevoioase, din cauza încăpăţână-rii reginei de a nu renunţa la pretenţiile ei şi la anumite acte politice pe care le săvârşise în timpul războiului civil. Ioan de Hunedoara fu consultat şi el asupra perspectivelor împăciuirii. Cuvintele prin care el răspunde dovedesc orizontul lui politic larg, peste, rivalităţile personale, îmbrăţişând interesul obştesc. El spune că, ţinând seama de raporturile din acel moment dintre Ungaria şi Imperiul otoman, nu trebuie refuzată încheierea păcii înăuntrul ţării. Nici nu trebuie însă cerşită cu orice preţ, deşi pacea este întotdeauna mai bună decât războiul. De aceea, dacă regina ar stărui în condiţiile ei, prin care s-ar înstrăina pentru totdeauna pământuri întinse din teritoriul ţării, regele trebuie să se împotrivească hotărât, căci poporului maghiar nu-i va lipsi nici voinţa, nici forţa de a câştiga o pace mai puţin costisitoare1. Ioan făcea aluzie la cedarea unor oraşe >din apusul Ungariei în favoarea habsburgilor şi la anumite clauze politice prin care anturajul polon al lui Vladislav sacrificase interesele Ungariei în favoarea celor polone.
În cele din urmă Vladislav şi Elisabeta avură o întrevedere la Gyor, în ziua de 23 noiembrie 1442. Condiţiile exacte ale împăcării ce a survenit acolo nu se cunosc, fiindcă nu s-au aplicat niciodată. Regina muri pe neaşteptate, la 19 decembrie, aşa că rămase în vigoare starea de fapt: fiul ei, Ladislau, cu pretenţiile asupra tronului, sprijinit de tutorele său, Friedrich de Hahsburg, Jiskra stăpân în Slovacia, un conflict gata să izbucnească oricând, în forme mai grave. Ceea ce se încheie pentru moment este un armistiţiu pe doi ani, în vara lui 1443, care va permite Ungariei, în anii 1443 şi 1444, o intensificare a eforturilor pe frontul turcesc.
Aceste eforturi sunt susţinute şi de propaganda în favoarea unei noi cruciade europene împotriva turcilor. Papa Eugeniu al IV-lea reuşise să obţină un succes de suprafaţă pentru catolicism în conciliul de la Florenţa, ţinut în 1439. Împăratul bizantin şi reprezentanţii bisericii ortodoxe care au participat la acel ‘conciliu au recunoscut, formal, unirea cu biserica apuseană. Nu-i determina la acest gest altceva decât speranţa obţinerii unui ajutor împotriva turcilor. Masa mare a populaţiei din Bizanţ şi din răsăritul Europei n-a voit să renunţe la ortodoxie. Papa, încurajat între altele şi de victoriile recente ale lui Ioan de Hunedoara, încercă să organizeze un „ajutor” ‘ Callimachus, De rebus Vladislai (Despre faptele lui Vladislav), în Schwandtner, lucrarea citată, I, p. 486.
În favoarea Bizanţului, prin care însă nu voia altceva decât. Să-şi extindă influenţa reală asupra răsăritului, întrucât devenea tot mai evident că „unirea” de la Florenţa rămânea o simplă declaraţie. Trimiterea lui Cesarini în Ungaria, ca mijlocitor al păcii interne, constituia şi ea o etapă de pregătire a acestei alianţe europene.
Chemarea oficială la organizarea unei expediţii comune era formulată în bula papală de la 1 ianuarie 1443. In acelaşi timp şi în acelaşi scop se desfăşura, la diferite curţi europene, o intensă activitate diplomatică. Trimişi însărcinaţi cu propaganda războiului împotriva turcilor se întâlnesc şi în Polonia. Cesarini se ocupă el însuşi de această problemă, în Ungaria şi în Imperiul germanic. Numeroase sunt demersurile care se fac pe lângă ducele Burgundiei, Filip cel Bun. In. Afară de trimişii papali, el este vizitat şi de o ambasadă bizantină. Burgundia avea interes să apere Europa răsăriteană, care era o piaţă de desfacere pentru postăvurile ce se confecţionau în Ţările de Jos (Belgia de azi), aflate sub dominaţia ei. Ducele se arată dispus să contribuie cu câteva vase la trimiterea unei flote care să blocheze strâmtorile – Bosforul şi Dardanelele. Mai puţin dispuşi erau însă burgunzii să participe şi la o expediţie pe uscat. N-aveau încredere prea mare în succesul ei, căci în Burgundia, deşi se cunoşteau faptele de arme ale lui Ioan de Hunedoara, era răspândită părerea că ungurii au o armată prost pregătită şi lijpsită de echipament corespunzător, astfel că: „Dacă unut are arc, nu va avea săgeţi, iar altul va avea sabie, dar nu şi teacă” ‘.
În special, în vederea înjghebării unei flote s-au dus tratative cu cea mai mare putere navală a vremii,
1 După N. Iorga, Les aventures „sarrazines” des franţais de Bourgogne au XV-e siecle, în Melanges d’histoire generale (Aventurile „sarazine” ale francezilor din Burgundia în secolul al XV-lea, în Culegeri de istorie generală), I, Cluj, 1927. P. 26.
Cu Veneţia, care de asemenea avea interes să-şi apere punctele de sprijin pe care le stăpânea pe coasta grecească. Regele Alfons al Aragonului’, care domnea şi asupra sudului Italiei, îşi manifestă intenţia de a sprijini expediţia.
Toată această fierbere a apusului n-a dus însă decât la risipă de vorbe, menite să acopere zgârcenia faptelor. S-au strâns din partea bisericii dijme speciale în vederea „cruciadei”, dar sumele adunate au fost întrebuinţate în alte scopuri. Vechile şi permanentele duşmănii dintre statele italiene îndepărtară Veneţia de preparativele pentru echiparea flotei împotriva turcilor. Republica mai avea şi diferende cu Serbia, pentru stăpânirea unor teritorii de pe coasta Mării Adriatiee şi nu-i convenea să lupte în interesul rivalei sale. Nici spectacolul pe care-l oferea Bizanţul nu era prea încurajator pentru o eventuală campanie de eliberare. Certându-se între ei, diferiţii pretendenţi la tronul imperial mergeau până la alianţa cu turcii, căutând la aceştia ajutor pentru a se putea ridica la domnie. Unul dintre principii din casa imperială bizantină, pretendent şi el la tron, participă împreună cu turcii ia asediul nereuşit pe care aceştia îl întreprind asupra Constantinopolului, din primăvara până în toamna anului 1442.
Tn aceste împrejurări, organizarea proiectului expediţiei apusene şi trimiterea unei flote în strâmtori fu amânată. Nu renunţau însă la luptă popoarele din răsăritul Europei, care înţelegeau gravitatea pericolului otoman, erau gata să lupte şi singure şi îşi împing astfel pătura lor conducătoare, şovăitoare, spre o atitudine mai hotărâtă.
Despotul sârb Gheorghe Branoovici era acum printre cei mai zeloşi susţinători ai campaniei împotriva turcilor. Încercase să le câştige ‘bunăvoinţa, îşi dăduse chiar fiica de soţie sultanului, iar roadele
1 Stat din răsăritul Spaniei.
Acestei politici le văzuse: pierderea ţării, ocuparea Semendriei, prinderea şi orbirea a doi dintre fiii săi.
În Ungaria, după armistiţiul încheiat cu Friedrich de Habsburg şi cu Jiskra, se hotărî, în dieta ţinută în iunie 1443, organizarea unei campanii în Balcani. La 28 ale aceleiaşi luni, regele Vladislav înştiinţa pe împărat că e deja ocupat cu pregătirile şi îi propune, în consecinţă, amânarea întrevederii dintre ei pentru luna februarie a anului viitor, când spera să fie întors din campanie.
Io an de Hunedoara i-o luase înainte cu preparativele, încă din martie, el cerea braşovenilor căruţe şi pulbere. Prin aprilie şi iunie repeta aceluiaşi oraş cererile sale, comandând şi tunuri. El foloseşte bani primiţi de la Brancovici, dar şi bani proprii, pentru a strânge oastea în care găsim numeroşi cehi, poloni, sârbi, români şi bineînţeles trupele lui din Transilvania. A îngăduit şi unor iobagi angajarea în oaste. Reuşi să strângă vreo 10-12.000 oameni, care, împreună cu trupele regale, cu ajutorul sârbesc şi cel al Ţării Româneşti, cu voluntarii care i se -mai alăturară, în cursul înaintării, din rândurile populaţiei eliberate, ridică cifra totală a armatei la vreo 35.000 de oameni. Ioan de Hunedoara a încercat pentru întâia dată să utilizeze pe scară mare căruţele de transport, echipate „după felul cehilor”. S-au opus însă nobilii maghiari, astfel că nici măcar cele 600 de căruţe pregătite n-au fost toate folosite.
Prin iunie-iulie 1443 în Ungaria sosiră ştiri despre o grea înfrângere pe care sultanul Murad II ar îi suferit-o în Asia Mică în încercarea lui de a aduce la supunere nişte emirate răsculate. Mamentul părea deci favorabil deschiderii ostilităţilor. Regele plecă din Buda la 22 iulie, însoţit de banderiile regale şi ale câtorva magnaţi, de un detaşament de cavalerie polonă şi unităţi de mercenari cehi, în care se amestecau şi aventurieri din alte ţări. Era şi un mic detaşament de cruciaţi, aduşi de Cesarini. La Keve (Kubin), pe malul Dunării, mai jos de Belgrad, se înttti cu oastea lui Ioan de Hunedoara şi cu puţina armată câtă o mai putuse strânge Gheorghe Bran-covici.
Intrarea pe teritoriul ocupat de turci s-a mai tărăgănat până către sfârşitul lui septembrie. Întârzierea aceasta, pe care izvoarele o atribuie prelungirii tratativelor de armistiţiu cu Ioan Jiskra (până la 1 septembrie) şi care a făcut ©a ostilităţile să se desâă-şoare toamna şi iarna, a îost în general considerată mai târziu ca o greşeală. Ea a pricinuit, într-adevăr, mari greutăţi expediţiei, dar Ioan de Hunedoara n-a permis o asemenea întârziere iara un anumit calcul. El ştia că timpul de iarnă îi va stmieni şi pe turci, în mişcările armatei lor, poate chiar mai imult decât pe el. Turcii de obicei nu luptau iarna şi nici nu se aşteptau să mai îie atacaţi când anotimpul era atât de înaintat. Voievodul a luat aşadar în considerare şi elementul surprinderii, atunci când, abia spre sââr-şitul lui septembrie, a dat semn de trecere peste Dunăre.
Armata înainta către sud-est. Ioan de Hunedoara conducea avangarda. Până la fiul Morava nu întâm-pină nici o rezistenţă. La trecerea peste acest râu, begul de Semiendria, acelaşi Ishak-beg pe care Ioan îl bătuse cu doi ani mai înainte, încercă să-i oprească înaintarea, dar <îu înfrânt şi azvârlit peste Morava. Cu 12.000 de ostaşi mai buni, Ioan de Hunedoara se aruncă în urmărirea turcilor, cu scopul de a împiedica venirea trupelor diferiţilor begi turci din regiunea Vidinului şi a Nişului, care voiau să-i oprească drumul spre Sofia. Înaintând repede, avangarda maghiară ocupă oraşul Niş, iar în apropierea lui înfrânge o puternică armată turcească. Aci primi Ioan de Hunedoara ştirea despre plecarea personală a sultanului din Adrianopol, împotriva sa. El se întoarse către armata regală, ce înainta încet, pe Morava. Victoriile sale stârniră o mare însufleţire-de îndată împărtăşită, prin scrisori, cu multe înflorituri, papei şi curţilor europene. Avântul ce cuprinsese tabăra nu putu fi zdruncinat cu nimic de ştirea apropierii sultanului.
În cursul înaintării spre Niş, s-au alăturat armatei regale contingente destul ide numeroase de sârbi din teritoriul ocupat, care voiau să participe la alungarea turcilor de pe pământul ţării lor. Tot prin părţile acestea a sosit şi un detaşament muntean, nu prea mare, condus probabil de un fiu al lui Vlad Dracul. Domnul n-a voit să participe personal şi nici să se angajeze prea mult. Se temiea poate de o neizbândă ce i-ar fi fost fatală. II reţinea şi grija pentru soarta fiilor săi, rămaşi ostateci la turci. Sultanul, ca să-l determine să nu ia parte la expediţie, îi oferise eliberarea celor doi băieţi.
Reluând înaintarea dincolo de Niş, pe la 20 noiembrie, Ioan de Hunedoara repurtează o nouă victorie asupra begilor otomani. Pe câmpul de bătaie rămân morţi 2.000 de turci; sunt prinşi 4.000 de oameni şi o pradă bogată. Rămăşiţele armatei turceşti, împrăştiate prin munţi şi păduri, avură de îndurat furia populaţiei locale. Drumul spre Sofia e astfel deschis şi oraşul e ocupat.
Popoarele din Balcani încep să se agite, în speranţa eliberării ce se întrevedea apropiată. Ioan de Hunedoara, scriind lui Nicolae Ujlaki, spune că populaţia locală îi îîntâmpină pretutindeni cu daruri şi hrană, aşa încât armata aproape n-a trebuit să se atingă de alimentele aduse. Tabăra regelui s-a umplut de bulgari, bosnieci, sârbi şi albanezi. Turcii nu mai puteau avea încredere în satele bulgăreşti din Balcani, care, înzestrate de ei cu anumite privilegii, aveau misiunea de a apăra trecătorile munţilor. Unele oraşe din Bulgaria s-au predat de bună voie lui Ioan de Hunedoara. Populaţia, spun ştirile din vramea aceea, clocotea de ură împotriva asupritorilor.
În Albania, unii şefi locali se răscoală şi atacă pe turci. In armata otomană servea un nobil albanez, luat ostatic de turci încă tânăr şi crescut în limba şi religia lor. Numele lui era George Castriota; tatăl său fusese stăpânul ţinutului şi” al cetăţii Kroja, din Albania. Tânărul se distinsese faţă de turci prin calităţile sale militare. I se spunea Scanderbeg. Era şi acum în armata otomană, care înainta sipre a în-tâmpina pe Ioan de Hunedoara. La vestea înfrângeri-lor din noiembrie, Scanderbeg, profitând de zăpăceala produsă printre turci, găsi prilejul aşteptat de ani de zile pentru a fugi în Albania, la Kroja, unde luă în stăpânire cetatea părinţilor săi şi se puse în fruntea eroicei lupte de eliberare pe care o dezlănţui poporul albanez, purtând-o neînfrânt mai bine de douăzeci de ani.
În sudul Greciei se pregătea să-i atace pe turci despotul Dragas, viitorul împărat al Bizanţului, Constantin XII Dragases.
De la Sofia, misiunea armatei lui Ioan devenea tot mai grea. Era iarnă, aprovizionarea era anevoioasă, drumurile greu de străbătut. In faţă se înălţau crestele înzăpezite ale munţilor Balcani. Trecăto-rile lor prăpăstioase şi înguste, bine apărate de turci, care-şi îngrămădiseră aci grosul armatei, sub conducerea sultanului, trebuiau trecute pentru a se putea pătrunde spre Adrianopol şi Constantinopol.
Mereu în avangardă, Ioan de Hunedoara înainta, la 3 decembrie, spre trecători. N-a luat drumul cel mai drept către Filipopol şi Adrianopol, prin valea Măritei, unde se aştepta la o rezistenţă mai îndârjită, ci s-a îndreptat direct spre răsărit, printre lanţul Balcanilor propriu zişi şi Sredna Gora.
Sultanul reuşi să închidă şi trecătorile din această direcţie. În tabăra otomană se ţine un important sfat de război. Murad II era pentru angajarea unei bătălii hotărâtoare. Haziim-paşa, beglerbegul Rume-liei, îl sprijinea. Turakhan, begul Tessaliei, fu de altă părere. El arătă cât de slab era moralul armatei, ou excepţia ienicerilor, care puteau să rămână singuri în luptă „ca o pasăre iara aripi”. De aceea Turakhan propuse retragerea, pustiimd totul în cale şi aşteptând ca lipsurile şi frigul să facă, treptat, armata ungurească mai uşor de învins. Interveni un al treilea ‘Comandant turc, propunând să reziste pe loc folosind poziţia muntoasă, iar când ungurii vor fi siliţi să se retragă, să-i hărţuiască până la distrugere, folosind cavaleria. Fu adoptat acest din urmă plan.
Xn ziua de 12 decembrie 1443 armata lui Ioan de Hunedoara era în satul Zlatiţa, în faţa unei trecători întărite de turci cu pământ, palisiade şi copaci răsturnaţi. Văzând numărul mic al armatei sale, turcii nu respectară planul lor iniţial, ci trecură la atac. Marele vizir Halil-paşa spuse cu dispreţ că el are mai mulţi bivoli în turmele sale, decât soldaţii pe care îi vedea în faţa lui. Era un moment greu pentru armata maghiară: înfrunta duşmanul temut la sute de mile departe de patrie, în ţinut muntos, străin, pe frig şi zăpadă. ‘ânainte de luptă Ioan s-a adresat soldaţilor săi cu cuvintele: „Fiţi tari! Vă temeţi cumva de mulţimea duşmanului? Nu i-aţi încercat de atâtea ori vitejia? Pe acela care de atâtea ori a fugit din faţa noastră îl putem şi acum alunga!” Le arătă că după trecerea munţilor vor pătrunde în şesurile Tra-ciei, unde o vor duce mai uşor decât prin locurile pustiite, lăsate în urmă. Retragerea ar fi însemnat zădărnicirea a tot ce făcuseră până atunci, căci duşmanul putea uşor recuceri totul, tocmai acum când mai rămânea atât de puţin pentru a fi alungat din Europa.
Ioan de Hunedoara conduse apoi el însuşi lupta, îmbărbătaţi de cuvintele şi de pilda sa, ostaşii se încleştară într-o luptă îndârjită şi azvârliră pe turci îndărăt în poziţiile lor întărite din munţi.
Iln zilele următoare, armata maghiară încercă să forţeze trecerea. Soldaţii tăiau copacii din păduri, spre a-şi croi dram, în vreme ce turcii, de pe înălţimi, îi copleşeau cu săgeţi. Frigul şi foamea se înteţeau. In a doua jumătate ia lunii, mai probabil la 23 decembrie, regele dădu semnalul retragerii. Potrivit planului lor, turcii >se aruncară în urmărire, cu o oaste condusă de begii Hâzim şi Turakhan. Sultanul se grăbea în urma lor, la numai trei etape de marş. Ioan de Hunedoara conducea şi acuma partea cea mai greu ameninţată: ariergarda. Crezând că retragerea de la Zlatiţa înseamnă demoralizarea şi fuga adversarului, Hâzim şi Turakhan nu, miai aşteptară întăriri, ci, la 24 decembrie, se azvârliră asupra arier-gărzii, în apropiere de Melstita. Nu ţinuseră seama însă de tenacitatea voievodului şi a oştirii sale. Turcii se pomeniră în faţa unei armate gata de luptă, în locul celei împrăştiate şi descurajate pe care se aşteptau s-o găsească. Cei doi begi Iură bătuţi, sultanul însuşi nu mai îndrăzni să dea atacul, ci se mărgini să poruncească urmărirea de la distanţă a armatei maghiare. Turakhan beg fu făcut răspunzător de imprudenţa ce dusese la înfrângere. I se luă comanda, fu pus în lanţuri şi aruncat în închisoare, în Asia Mică.
Armata lui Ioan se ‘retrase mai departe, peste Sofia, Pirot, către nord-vest. Trecură prin suferinţe grele. Caii miuriseră în mare parte, frigul era chinuitor, alimente nu mai găseau, într-o regiune care numai cu şase săptămâni înainte cunoscuse încă o dată trecerea a două armate.
Intre Bela Palanka şi JMiş, Mngă Kunoviţa, trupele despotului sârb fură surprinse şi împrăştiate de un atac turcesc. Ioan de Hunedoara şi grosul armatei se grăbiră în ajutor. In ziua de 2 ianuarie 1444 o nouă înfrângere dovedi turcilor că armata ce se retrăgea din faţa lor nu era bătută sau dezorganizată, rămânând o forţă de temut. În această luptă, ungurii, victorioşi, prinseră pe Mahmud Celebi, fratele marelui vizir Halii, căsătorit cu una din surorile sultanului.
Această împrejurare, spun cronicile, grăbi încetarea luptelor, căci sultanul, înduplecat de lacrimile surorii sale, oferi pacea spre a-şi putea răscumpăra cumnatul. Pe şesul Dobrogic la vest de Niş, solii turci ajunseră din urmă pe regele Vladislav, oferind pacea în condiţii foarte avantajoase. Propuneau încetarea ostilităţilor pe douăzeci-treizeci de ani, retrocedarea Serbiei, a cetăţilor Semendria şi Golu-baţ, repatrierea celor doi fii orbiţi ai lui Brancovici. Despotul istăruia pentru continuarea războiului şi oferi 40.000 de florini în acest scop. Se pare că regele a fost la un moment dat tentat să ierneze în Serbia, pentru ca în primăvară să reînceapă războiul. Era însă um plan irealizabil, căruia Ioan de Hunedoara i se împotrivea. Armata trecuse în retragere prin lipsuri prea grele, iii pieriseră caii, tre-buiseră să fie arse aproape toate căruţele.
Oferta turcească nu duse la tratative directe de pace, dar nici regele nu rămase în Serbia. La 6 ianuarie 1444, Ioan de Hunedoara era la Prokopje. Regele era la 13 ianuarie lângă Kruşevaţ, la 20 ale lunii lângă Jagodina, la 25 ianuarie intra în Belgrad.
Peste opt zile, la 2 februarie 1444, Vladislav I, Ioan de Hunedoara şi armata erau primiţi sărbătoreşte la Buda. Mulţimea se adunase pe străzi, minu-nându-se de trofeele aduse: arme, steaguri. Treisprezece comandanţi turci şi patru mii de prizonieri defilară în urma oastei. O slujbă solemnă de mulţumire se celebră în biserica din cetatea Budei, în timpul căreia tânărul rege întră în biserică şi merse până în faţa altarului cu picioarele goale, în semn de smerită mulţumire pentru victoria ce-i fusese „hărăzită”. Iar cei ce cu adevărat i-o aduseseră, care înfruntaseră sălbăticia” duşmanului şi asprimea naturii, stăteau pe străzi – mulţi şi anonimi; se gân-deau poate la cei pe care zăpezile Balcanilor îi troieniseră pentru totdeauna şi încercau să înece în vesele petreceri, prin dughenile murdare ale oraşului, amintirea suferinţelor îndurate.
Răsplata regală veni numai pentru cei ce stătuseră în fruntea armatei: pentru nobili. Dintre aceştia – în afară de Ioan de Hunedoara, căruia într-adevăr revine, în această strălucită campanie, tot meritul pe care-l poate avea un conducător de oaste – niciunul nu făcuse mare lucru. Totuşi, se dispuse ca blazoanele a doisprezece nobili mari, participanţi la lupte, să fie atârnate în semn de cinste pe zidurile bisericii fecioarei Măria din cetatea Budei. Printre ele era blazonul lui Ioan de Hunedoara şi, lângă el, al cardinalului Cesarini.
Încă mai înainte, ştirile victoriilor se răspândiseră în apus. La Roma, la 10 ianuarie 1444, într-o adunare a episcopilor, se dădu citire unei scrisori a lui Cesarini, iar în duminica următoare se celebră o slujbă religioasă în cinstea izbânzii. În Italia circula zvonul ocupării Adrianopolului şi a prinderii unui fiu al sultanului.
La Buda apărură curând delegaţii din partea papei, a lui Filip, ducele Burgundiei, a genovezilor şi vene-ţienilor, a împăratului bizantin Ioan Paleologul. Aduceau felicitări pentru victoriile obţinute şi laude… Pentru rege, împreună cu noi planuri de continuare a războiului. Unii reluau proiectul trimiterii unei flote în strâmtori, spre a împiedica pe sultan să-şi mai treacă armata din Asia în Europa. Bizantinii promiteau să atace pe turci din spate, prinzându-i între ei şi între armata regelui Ungariei ce urma să înainteze din nou în Bulgaria.
Campania din iarna anului 1443-44 a fost denumită „campania cea lungă”. Numele era cu totul îndreptăţit pentru vremea aceea, când armatele feudale duceau în general campanii foarte scurte, de o lună sau două, după care reintrau în tabere pentru a se reface. De data aceasta, armata maghiară şi a aliaţilor ei rămăsese în campanie neîntreruptă mai bine de şase luni, din care patru luni în teritoriu duşman, susţinând şase lupte imai mari, victorioase, atât în înaintare cât şi în retragere. Pătrunsese în pământul duşman pe o adâncime de mai bine 300 km., socotiţi din punctul unde trecuse Dunărea, până la Zlatiţa.
Turcii au suferit repetate înfrângeri în câmp deschis, au trebuit să părăsească Serbia, partea de apus a Bulgariei şi < să lupte din răsputeri pentru a-şi apăra drumurile spre capitală. Niciodată de la apariţia lor în Europa nu mai fuseseră puşi într-o asemenea situaţie. In notele sale cronologice, Karl Marx spune că „din vremea lui Tiimur nu i-a mai ameninţat pe turci o asemenea primejdie… Ienicerii şi spahiii lui Murad au fost în mare parte nimiciţi în această cam-‘ panie” ‘.
Spaima în lumea otomană era mare. La Veneţia soseau ştiri, prin decembrie 1443, că turcii de pe coa’stele învecinate cu insula Confu se temi de victoriile armatei creştine şi se grăbesc să întărească Valona, Argyrokaistron şi alte cetăţi din Albania şi Epir. Din Ierusalim se anunţa că sultanul Egiptului ar fi poruncit flotei sale, care se găsea pe coastele Siriei, să plece din Siria către Egipt, pentru a apăra Cairo, dacă va auzi că Ioan de Hunedoara a pătruns în Asia Mică.
În Ungaria, succesele împotriva ‘turcilor contribuie la întărirea puterii centrale. Prestigiul lui Ioan de Hunedoara e în creştere. In jurul lui se strâng toate acele forţe care erau interesate în apărarea ţării împotriva primejdiei din afară şi care doreau, în consecinţă, pacea şi liniştea în interior, prin combaterea tendinţelor anarhice ale marilor baroni şi întărirea puterii regale. Acum se conturează mai limpede un „partid” al lui Ioan de Hunedoara, cu un „program” general în sensul arătat. Ideile acestui partid sunt exprimate de unii reprezentanţi mai tineri ai clerului, ieşiţi din rândurile nobilimii mici şi mijlocii şi cunos-când cultura clasică ce reînvia pe pământul Italiei. Aşa este de pildă canonicul Ioan de Zredna, prietenul personal al iui Ioan de Hunedoara. Aceşti primi reprezentanţi în Ungaria ai noii culturi umaniste vor
1 B. Lândor, însemnările lui Marx din istoria maghiară (în limba maghiară), citat după Elekes Lajos, Hunyadi, Budapesta, 1952, p. 212.
Dezvolta ideea necesităţii luptei împotriva cotropirii otomane, legând-o de aceea a necesităţii apărării civilizaţiei, a moştenirii culturale comune a popoarelor europene.
În aprilie 1444, regele obţine o nouă prelungire a armistiţiului, în vigoare, cu Ioan Jiskra. Deşi provizoriu, spatele armatei maghiare era astfel din nou asigurat, în cazul unei reluări a luptelor pe frontul de sud. Tot ca urmare a acestei campanii, Bosnia încheie, în iunie 1444, un tratat cu Ungaria, sperând să înfăptuiască astfel unificarea ţării şi apărarea împotriva turcilor.
Alături de renăscutele speranţe ale eliberării popoarelor din Balcani, se reiau proiectele, părăsite în anul precedent, ale unei expediţii comune antiotomane.
Într-o dietă din luna aprilie s-a pus în discuţie problema -reluării războiului în anul 1444. Anturajul polon al regelui era, în parte, împotriva acestui fapt. Nobilii poloni erau nemulţumiţi de absenţa îndelungată a regelui Vladislav din Polonia şi de preocuparea mai intensă a acestuia faţă de Ungaria. In Polonia se produseseră tulburări interne şi năvăliri ale tătarilor, care ar fi reclamat prezenţa personală a regelui în ţară. Exista însă şi o altă părere, printre acei nobili poloni care doreau să profite de uniunea personală dintre Ungaria şi Polonia, în vederea unei expansiuni <comune înspre Balcani, pentru a-şi asigura dominaţia asupra acestui spaţiu geografic. De aceeaşi părere erau unii dintre marii feudali maghiari, precum şi o parte din mica nobilime, chiar dacă aceasta din urmă nu vedea în viitorul război numai un plan de cucerire. Învinse deci părerea idin urmă şi organizarea unei noi campanii rămase hotărâtă. Vladislav depuse un jurământ solemn, în mâinile cardinalului Cesarini, că în acel an va porni ou oastea „spre Grecia şi România”.
Un rol în luarea acestei hotărâri l-au avut şi preparativele pe care le făceau anumite state pentru susţinerea acestei expediţii. O vie activitate diplomatică se desfăşoară în primăvara şi vara anului 1444. Fiecare din puterile apusene speră să profite din lupta ce ur, ma să se angajeze: în schimbul unui mic ajutor, ele urmăreau să acapareze noi posesiuni în Balcani, m vreme ce greul campaniei urmau să-l ducă popoarele maghiar, român, sârb, albanez şi bulgar.
Veneţia spera să cucerească SaJonicul şi Gallipoli, se gândea să pună mina pe Janina, Argyrokastron şi Valona, în nordul Greciei şi în sudul Albaniei. Raguza îşi calcula şi ea anexiunile teritoriale pe care le-ar fi putut face. Regele Alfons al Aragonului spera să obţină Athena şi Patras, ba se gândea şi la Gallipoli, pe care-l revendicau în acelaşi timp şi veneţienii. Frumoase ascunzişuri ale acelui „ajutor” pe care îl dădeau statele apusene Bizanţului, pentru „refacerea imperiului”, pentru „alungarea necredincioşilor” şi „izbânda credinţei creştine”!
Ajutorul efectiv cel mai important la care s-au angajat statele apusene consta în echiparea unei flote, care să fie trimisă în strâmtori şi, eventual, până pe Dunăre. Promisiunile erau mari. La începutul lui mai 1444, regele Vladislav înştiinţa pe marele magistru al ordinului teutonic că papa va trimite treizeci şi opt de galere, veneţienii douăsprezece, Aragonul zece, Burgundia şase, Milanul opt, marele magistru al ioa-niţilor din insula Rhodos două galere. Realitatea era mult mai modestă, deşi regele scrisese, în tot cursul verii, pe la diferite curţi europene, solicitând urgentarea şi sporirea ajutorului promis. La fel şi cardinalul Cesarini era într-o activă corespondenţă diplomatică, mai ales cu Veneţia. Republica, precum şi papa, întâr-ziau pregătirile din diferite motive. Senatul veneţian cerea garanţii formale regelui Ungariei că va înainta spre Constantinopol cu o puternică armată de uscat. In alte condiţii nu era dispus să-şi angajeze corăbiile în campanie. Trimisul papal la Veneţia, Condolmieri, dădea o altă întrebuinţare fondurilor strânse din dijme pentru pregătirea corăbiilor papale şi întârzia astfel imiersul lucrărilor. Regele Vladislav avea dreptate să se plângă, prin iulie, într-o scrisoare către Scanderbeg, de indiferenţa cu care apusul priveşte eforturile Ungariei. Până la urmă s-au adunat vreo opt-zece galere italiene, patru burgunde, sub conducerea lui Wallerand de Wavrin, la care s-au adăugat două raguzane. Comandant al flotei era veneţianul Aloisio Loredano. Prin iulie, flota plecă spre Constan-tinopol.
În acest timp, în Ungaria continuau pregătirile. Cesarini, profitând de relativa normalizare a raporturilor cu Friedrieh III, în urma unor tratative desfăşurate prin mai, nutrea chiar nădejdea unui ajutor şi din această parte. Speranţele i-au fost înşelate. Împăratul şi dieta imperială care s-a ţinut la Niimbers au refuzat orice ajutor.
În luna mai se studiară, în sfatul regelui, planurile viitoarei campanii. Cesarini expuse un plan prin care încerca să înlăture unele din neajunsurile drumului urmat în campania cea lungă. El propuse ca armata să nu treacă Dunărea prea departe spre apus, nici chiar la Orşova, ci să înainteze prin Ţara Românea-scă şi să treacă fluviul pe la Nicopol. In acest scop să se ceară concursul flotei italiene şi burgunde. De aci trebuiau să se îndrepte spre sud-est, către ţărmul mării şi, ocolind munţii Balcani pe la răsărit, să înainteze spre Adrianopol şi Gonstantinoipol. Planul acesta căuta deci să scurteze drumul străbătut prin teritoriul duşman, spre a se feri de hărţuielile prelungite din partea turcilor şi să evite trecerea de-a dreptul peste munţi, care se dovedise atât de grea în luptele precedente.
Se conta, în afară de flota din strâmtori, pe ajutorul lui Gheorghe Brancovici, pe al Ţării Româneşti, pe atacul dinspre vest al albanezilor lui Scanderbeg Şi pe tot efortul de care era capabil Bizanţul pentru a stânjeni spatele frontului turcesc. Pregătirile trebuiau să fie terminate prin iulie. Locul de adunare a armatei a fost fixat la Oradea. La 20 iulie 1444, Ioan de Hunedoara cerea braşovenilor frâie cu găteli de argint pentru apropiata expediţie.
Tot în această lună el scrie lui Scanderbeg, adu> când elogii eroismului poporului albanez şi subliniind interesele comune ale Ungariei cu popoarele din Balcani. La invitaţia de a colabora la luptele ce se apropiau, Scanderbeg răspunde afirmativ.
În primăvara şi în vara aceluiaşi an se observă o tendinţă de strângere a legăturilor cu Ţările Române, pornind de la cele comerciale. In imai şi august 1444, atât Ştefan II, din Moldova, cât şi Vlad Dracul reglementează relaţiile lor comerciale cu Braşovul. S-au depus insistenţe pe lingă Vlad Dracul pentru a-l face să participe la expediţie. Domnul muntean ezită. Turcii îi înapoiaseră recent pe cei doi fii ostateci, anume spre a-l câştiga mai trainic de partea lor. Cu greu se hotărî să ofere un contingent de 4.000 de oameni, pe care voia să-l pună sub comanda unuia dintre fiii lui.
Brancovici, în schimb, e ostil oricărei colaborări. După campania cea lungă el îşi recâştigase o bună parte din ţară şi nu mai fusese neliniştit de turci. Acum el credea nimerit să se sprijine pe turci, pentru a lua de la unguri Belgradul şi fortăreaţa Golubaţ, iar de la veneţieni un ţinut din apropierea Mării Adriatice. El intră în legături cu sultanul, care îi era ginere, îi oferă un tribut enorm, pentru a-şi reprimi pe cei doi fii orbiţi şi acceptă să devină susţinătorul şi mijlocitorul încheierii unei păci între Imperiul otoman şi Ungaria. Era politica mioapă a unui mare feudal, preocupat de interesele lui locale şi care nu vedea imensitatea primejdiei turceşti pentru soarta poporului său.
Tărăgănarea descurajantă a ajutorului promis din apus şi oferta de pace extrem de favorabilă pe care sultanul o transmise, prin Brancovici, Ungariei, îl hotărâră pe regele Vladislav să primesacă tratativele cu turcii. Solii turci sosiră la sfârşitul lui iulie la Seghedin şi expuseră, în prezenţa regelui, oferta lor, care cuprindea: încetarea oricăror atacuri reciproce, pe timp de zece ani, evacuarea de către turci a teritoriilor şi a cetăţilor din Serbia şi Albania nordică, neamestecul sultanului în Ţara Românească, sub rezerva plătirii anuale a tributului, înapoierea reciprocă a prizonierilor, fără plata vreunei răscumpărări, excepţie făcând cumnatul sultanului, Mahmud Celebi, pentru care Murad oferea o sumă importantă. Turcii mai ofereau şi plata unei despăgubiri de război de 100.000 de florini.
Vladislav, în faţa acestei propuneri, se arătă dispus la pace. Cardinalul Cesarini nu se opuse, descurajat şi el de ştirile ce le primea din apus. Ioan de Hunedoara era printre susţinătorii păcii. Duşmanii lui insinuară că ar fi fost cumpărat de Brancovici, care i-ar fi oferit în schimbul atitudinii sale moşiile ce le avea despotul sârb în Ungaria, iln fond, voievodul îşi dădea seama cât de obosită era ţara, ce sforţări o costaseră ultimele lupte, ce grea se arăta încheierea unor alianţe şi obţinerea unui ajutor dinafară.
În cursul tratativelor, care par a se fi şi încheiat printr-un act scris şi pecetluit, îi sosi lui Cesarini, prin 30-31 iulie, ştirea pe care încetase de a o mai aştepta, că mult promisa şi amânata flotă plecase din Veneţia spre strâmtori în ziua de 4 iulie. De îndată interveni pe lângă rege, îndemnându-l să nu respecte tratatul încheiat. Era sprijinit şi de o parte a nobilimii, nesocotită şi aventurieră, care se amăgea cu perspectiva unei victorii uşoare. Cardinalul căută să-l atragă pe rege şi cu ştirea că sultanul trecuse cu armata în Asia Mică, la 12 iulie, pentru a înăbuşi revoltele ce izbucniseră în Caramania. Dacă flota reuşea să blocheze strâmtorile, însemna că turcii nu-şi vor putea readuce armata în Europa şi drumul până la Constantinopol devenea o plimbare. Ioan de Hunedoara, din aceleaşi motive pentru care sprijinise încheierea păcii, se arătă potrivnic încălcării ei.
Faţă de mustrările de cuget pe care regele le invoca împotriva încălcării cuvântului ce-şi dăduse – de a păstra pacea – cardinalul îi obiectă că un jură-mănt dat necredincioşilor nu are valabilitate. Sosiră în acelaşi timp şi scrisori de protest din partea împăratului bizantin, nemulţumit de încheierea păcii.
Aceste stăruinţe îl convinseră pe rege să rupă avantajosul tratat şi să prefere riscurile unui nou război. La 4 august, el depuse un nou jurământ, în faţa lui Cesarini, angajându-se să pornească neîntâr-ziat spre Dunăre. Ioan de Hunedoara acceptă şi el întorsătura pe care o luau lucrurile, deşi fără convingere. Nu voia să jignească sensibilitatea regelui prin-tr-o atitudine prea independentă. La fel şi în cursul tratativelor de pace, cu eîteva zile înainte, când turcii pretinseră ca şi el să întărească actul încheiat – ceea ce arăta uriaşul renume de care se bucura – Ioan refuză acest lucru motivând cu prudenţă că el este doar subordonat al regelui, în toate privinţele.
Ruperea tratatului de la Seghedin era o greşeală, date fiind condiţiile lui favorabile. Serbia trecu definitiv într-o neutralitate, care se va transforma în câţiva ani într-o politică făţiş trădătoare din partea despotului. Acesta încheie pace separată cu turcii, la 15 august, recâştigă teritoriile şi cetăţile pierdute în ultimii ani şi la 22 august se instalează din nou în Samendria. Frontul comun de luptă al popoarelor din sud-estul Europei slăbea astfel, prin greşeala regelui Ungariei şi a unei părţi din anturajul său, la îndemnul direct al papei, prin trimisul acestuia.
‘Nici starea generală de spirit din Ungaria nu era de loc entuziastă. Lumea era obosită de luptele din ultimii ani. Mulţi nobili, fiind vorba de un război ofensiv, dincolo de hotare, se feriră să ia parte. Numai banderiileepiscopale s-au alăturat trupelor regale; bineînţeles şi Ioan de Hunedoara cu armata sa.
Vestea tratatului de la Seghedin stârnise confuzie în rândul statelor mai direct interesate în proiectul de campanie împotriva turcilor. Veneţienii trimit instrucţiuni, la 8 septembrie, comandantului flotei, Loredano, să se informeze despre mişcările armatei maghiare şi, dacă aceasta ar înainta în Balcani, să-i sprijine acţiunea. In caz contrar, republica nu avea de gând să ducă singură războiul. Loredano trebuia să trimită sultanului un sol, asigurându-l de intenţiile paşnice ale dogelui şi senatului şi aruncând răspunderea iniţiativei războinice asupra papei. Trebuia să ceară, în concluzie, întărirea tratatului de pace anterior, după care flota urma să se întoarcă la Veneţia.
Când ordinul acesta ajunse, pe la jumătatea lunii octombrie, în mâinile lui Loredano, pe corăbii se ştia deja că regele Ungariei plecase în campanie. Cesa-rini se grăbise a trimite trei emisari, îmbrăcaţi turceşte, care pătrunseră până la Constantinopol, răs-pândind ştirea denunţării tratatului de la Seghedin şi reînceperea războiului din partea Ungariei. Astfel flota apuseană începu blocada Bosforului şi a Helles-pontului (Dardanele) deşi turcii, intrând în convorbiri cu comandanţii, încercaseră să-i întoarcă din drum, arătându-le documentul pecetluit al păcii de la Seghedin.
După ce războiul fu din nou hotărât, Ioan de Hunedoara veni, după 4 august, în Transilvania, spre a faceultimile pregătiri. Regele se duse la Oradea, unde îl aştepta Cesarini. Armata regală plecă din Oradea după 28 august. La 9 septembrie, regele era la Orşova, de unde mai trimite în Italia scrisori şi emisari cu cereri de sprijinire a campaniei începute. La 20 Septembrie, armata trecu Dunărea pe la Orşova. Se înşirui apoi, în marş, de-a lungul malului drept al fluviului. Oastea cuprindea în majoritate soldaţi din Ungaria, în banderiile regale şi episcopale; erau şi mulţi români în rândul oştilor transilvănene de sub conducerea voievodului Ioan. Se mai vedeau şi puţine trupe croate sau bosniece, comandate de banul Franko de Talovac. Oştirea înainta având în spate un lung şir de căruţe, după felul husiţilor cehi. Erau chiar mai multe decât în campania cea lungă.
În drum, armata maghiară ocupă Cladova. La 9 octombrie ajunse lângă Vidin, cea «lai puternică fortăreaţă turcească din acele părţi, unde-şi avea reşedinţa atunci un beg temut, cu numele Sinan. Ioan de Hunedoara nu dispunea de maşini de asediu şi nici nu voia să piardă timp cucerind fiecare cetate. Ocupă doar oraşul, fără a ataca fortăreaţa, din care nici turcii nu îndrăzniră să facă vreo ieşire. Trecură apoi prin iRahova şi ajunseră la Nicopol, unde armata maghiară, înaintând mereu pe malul drept al Dunării, ajunse la 16 octombrie. Nici această fortăreaţă nu fu ocupată.
Aici i se alătură armata trimisă de Vlad Dracul. Domnul veni în persoană la Nicopol. Era destul de neîncrezător. Gu o zi înainte, trecând printr-un sat, o bătrână ghicitoare bulgăroaieă îi prezisese că regele mu va avea noroc în luptă. Întâlnirea cu armata maghiară îi răscoli şi mai mult temerile. II sfătui pe rege să se întoarcă, spunându-i deschis că „turcul şi numai la vânătoare îşi ia cu sine mai mulţi ostaşi decât cei adunaţi în oastea creştină” ‘. Sfatul domnului român, bun cunoscător al puterii turceşti, nu fu ascultat, aşa cum nu ascultaseră nici îngâmfaţii cavaleri burgunzi sfatul pe care părintele său, Mircea cel Bătrân, li-l dăduse, în acelaşi loc, cu aproape cincizeci de ani înainte.
De la Nicopol, armata părăsi malul Dunării şi se îndreptă în marş mai ‘grăbit către ţărmul mării. Găsiră în cale pietre cu vechi inscripţii greceşti şi latine; în drum fu ocupat Razgradul. Pe un râu sunt surprinse şi distruse douăzeci şi opt vase turceşti, care trebuiau să intre pe Dunăre şi să stânjenească înaintarea armatei maghiare. La 24 octombrie, regele trimise o scrisoare comandanţilor turci din Şumla, Ma-trovaţ, Petreţ, Vama, Cavama şi Galata 2, somându-i
1 I. Minea, Informaţiile româneşti ale cronicii lui Ioan Dlu-gosz, p. 33.
2 Localităţi din nord-estul Bulgariei.
Să se predea. În zilele ce urmară sunt ocupate localităţile Ieni-bazar şi Şumla, care era bine întărită. De aci este trimis după pradă un detaşament, care ajunge până la Târnovo, pe râul Iantra. Sunt cuprinse apoi Tass-Hissa’r şi Prăvădi.
La cucerirea cetăţii Petreţ se distinse Vlad Dracul. După ce se încercă, fără succes, luarea cu asalt a zidurilor, folosind scări, domnul muntean află de existenţa unei subterane, prin care turcii puteau ieşi în taină din oraş. Se grăbi cu oastea într-acolo şi surprinse pe turcii care încercau să scape.
În prima săptăimână din noiembrie este cucerită cetatea „Mihelici”, care ar putea fi identificată cu Ca-liacra. Grecii din părţile acelea îi predară regelui Ungariei cheile de la patru cetăţi din apropiere.
Apropierea armatei maghiare stârnise panică în rândurile turcilor din Europa. Negustorii bogaţi din Adrianopol şi din Gallipoli fugiră în Asia Mică, până la Brussa.
Armata maghiară îşi continuă înaintarea spre Vama, unde ajunse la 9 noiembrie. Pe drum, cu puţin timp înainte, sosi o ştire alarmantă. Sultanul, pe care îl mai credeau în Asia Mică, împiedicat de flota italiană şi burgundă de a pătrunde în Europa, reuşise să treacă strâmtorile şi se apropia în grabă, cu toată armata, fiind abia la câteva zile de drum!
Cum se putuse întâmpla acest fapt care dejuca toate speranţele? Planul de a bloca strâmtorile cu un număr de 14-16 galere era, în fond, o naivitate. Dar-danelele şi Bosforul aveau o lungime totală de peste 80 de kilometri, iar în unele puncte Bosforul avea o lăţime de numai 550 de metri, astfel că tunurile de pe mal puteau ţine vasele în bătaia lor. Curentul apei în Bosfor era, într-un punct, aşa de puternic, în-cât grecii şi turcii porecliseră locul acela Urlăto>area, Câinele roşu sau Vâltoarea dracului. Se dovedi acum insuficienţa ajutorului apusean. Galerele erau prea puţine pentru a apăra strâmtorile.
Sultanul Murad II revenise în fruntea armatei de pe malul asiatic al Bosforului, după ce, câteva luni îl frământase gândul de a renunţa la domnie şi de a acorda titlul de sultan fiului său Mohammed. Primejdia înaintării maghiare îl făcu pe bătrânul Murad să mai păstreze conducerea în mâinile sale.
Sultanul trimise, la 15 octombrie, pe marele vizir Halil-paşa să ocupe malul european al Bosforului, în punctul ales pentru traversare, cu o a-rmată de vreo 7-8000 de oameni. Negustorii genovezi, duşmani ai veneţienilor, îl informau încontinuu despre mişcările flotei apusene şi tot ei îi promiseră şi bărci pentru a-i înlesni trecerea. Comandantul galerelor burgunde, Wavrin şi cel al flotei papale, Condolimieri, cerură în grabă bizantinilor trupe de uscat care. Să atace pe marele vizir. Bizantinii nu le îndepliniră cererea. Tri-miseră doar două galere ca să întărească flota. Câteva din corăbiile apusene tocmai erau plecate pentru aprovizionare în insulele din arhipelagul egeic. Turcii începură bombardamentul asupra flotei şi de pe malul european şi de pe cel asiatic, din Cetatea Nouă (Anatoli Hissar). Trăgeau şi cu un tun mare, ce azvârlea nişte bolovani enormi, dar din fericire plesni la a treia lovitură. In seara de 26 octombrie izbucni o furtună violentă care împrăştie corăbiile apusene. Când se regrupară, cu greu, grosul armatei turceşti trecea deja în bărci şi un foc puternic de tunuri împiedică galerele să mai intervină. În două zile şi două nopţi, la 27-28 octombrie, armata otomană trecuse pe. Malul european. Cu toate justificările comandanţilor flotei, care au arătat greutăţile de care se izbiseră, insuficienţa mijloacelor de luptă şi concursul nefericit de împrejurări care îi împiedicase de a-şi îndeplini misiunea, n-au lipsit împotriva lor bănuielile şi chiar acuzele că s-ar fi lăsat corupţi de sultan.
Armata turcească s-a îndreptat direct spre Adriano-pol, unde poposi în zilele de 2-3 noiembrie. De aici, în 6 zile – spun cronicile turceşti – ajunse la Vama. Însemnează că turcii s-au îndreptat în întâmpinarea armatei maghiare pe cel mai scurt drum, prin trecâ-toarea Nadir Derbent şi prin Prăvădi, de la această din urmă localitate mergând pe drumul parcurs de unguri cu o zi sau două înainte.
În noaptea de 9 spre 10 moiembrie se văzură focurile taberei turceşti încmgând zarea dinspre apus şi miazăzi. Regele Vladislav I ţinu sfat de război. Situaţia în care se găsea era gravă. Avea cu sine cel mult 15-l6.000 de ostaşi, iar în faţă îi stătea întreaga oaste a sultanului.
Cesarini fu de părere să alcătuiască o întăritură cu ajutorul căruţelor şi să încerce să reziste în interiorul ei. Intre timp, urmau să sosească galerele apusene, care acum nu-şi mai aveau nici un rost în strâmtori. Flota avea să debarce trupe în spatele armatei turceşti, care, prinsă astfel între două focuri va fi înfrântă. Planul acesta fu susţinut de episcopul de Agria şi chiar de experimentatul oştean Franko de Talovac.
Luă cuvântul apoi voievodul Transilvaniei. El îndemnă în primul rând pe toţi să-şi păstreze sângele rece. Arătă că planul lui Cesarini era irealizabil. Nu se puteau închide într-o asemenea cetăţuie de căruţe, cum obişnuiau husiţii, deoarece turcii i-ar fi înconjurat din toate părţile, iar armata maghiară nu avea alimente îndestulătoare pentru o rezistenţă prelungită şi nici terenul nu îngăduia aprovizionarea cu apă. A aştepta sosirea flotei, care, în strâmtori, dăduse deja o probă despre slăbiciunea şi încetineala ei, însemna să te încredinţezi unei nădejdi foarte îndoielnice. Chiar dacă liota ar fi venit la Vama, ea n-ar fi putut debarca decât soldaţi puţini şi neobişnuiţi în lupta pe uscat, astfel că n-ar fi creat nici o greutate în spatele trupelor sultanului. De aceea voievodul trase încheierea că iplanul lui Cesarini ducea la înfrângere sigură şi arătă, în schimb, că în situaţia dată există o singură cale de urmat: să nu dea timp duşmanului să recunoască inferioritatea armatei maghiare, să nu-i îngăduie să-şi desfăşoare toate forţele, ci să-l atace vijelios, să-l înspăimânte prin vigoarea şi repeziciunea mişcărilor şi să smulgă astfel victoria. A învinge sau a muri!… Aceasta era concluzia lui Ioan, căci o altă scăpare nu exista. Deşi mai târziu s-a încercat, de către cronicarii poloni mai cu seamă, a i se face o vină lui Ioan de Hunedoara pentru că a susţinut angajarea bătăliei deschise, realitatea era aşa cum o vedea el. In cazul unei apărări pasive, nu exista nici o altă şansă decât distrugerea. Riscând bătălia, se prezentau şi şanse de victorie, cu toate că – o înţelegea şi Ioan – primejdia rămânea copleşitoare.
În zorii zilei de 10 noiembrie amândouă armatele se puseră în linie de bătaie. Oastea maghiară nu şi-a aşezat carele pe trei rânduri, cum se obişnuia; aceasta pentru a sili pe toţi ostaşii să ia parte la luptă şi a nu le veni glndul să fugă şi să se ascundă în dosul căruţelor. Linia de luptă era în formă de arc, în întindere cam de o mie de paşi, ce închidea o vale, având în stânga nişte lacuri, iar în dreapta un şir de dealuri. La aripa stingă, Ungă lac, Ioan de Hunedoara aşeză trupele sale şi o parte din cele ale magnaţilor unguri. In centru erau aşezate banderiile regale, printre care şi câteva detaşamente polone. La aripa dreaptă erau trupele din Ţara Românească, ale banului Slavoniei şi cele ale prelaţilor bisericii: se vedeau flutu-rând aci steagul cardinalului Cesarini, cel al sfântului Ladislau, aparţinător trupelor episcopului de Oradea şi cel al banderiei episcopului de Agria.
Linia turcilor cuprindea la mijloc pe sultan, cu tru-‘ pele de ieniceri, la dreapta spahiii1 din Rumelia, la aripa stângă cei din Anatolia. In faţa frontului erau şiruri de trupe uşoare, pe cămile.
De dimineaţă se stârni dinspre apus o furtună puternică. Abia se Liniştise, când, la o oră după răsări-
1 Spahii – trupe feudale turceşti, servind de obicei călare. La turci era obiceiul ca aripa dreaptă a armatei să o ocupe trupele din acea parte a imperiului (Rumelia sau Anatolia) pe teritoriul căreia se desfăşura lupta. Se cunosc însă şi excepţii de la acest obicei.
LUPTELE DIN BALCANI ÎN ANII 144-3-l444
• ’*» *’• Campania din! 4&3
— Campania de la Vama (744-4)
Itinerarul armatei turceşti în 74-4-b
— Drumul armatei lui Vlad Dracul tul soarelui, turcii atacară cei dintâi, îndreptându-şi lovitura împotriva banderiilor episcopilor de Agria-şi Oradea, de la aripa dreaptă a armatei maghiare, pe lingă şirul de dealuri din apropiere. Trupele celor doi episcopi sunt împrăştiate, fug’, iar ei sunt ucişi. In ajutorul lor alergară unităţile lui Cesarini şi a’le banului Slavoniei, Franko de Talovac. Pentru a sprijini indirect flancul drept, Ioan de Hunedoara dezlănţui el un atac pe aripa stângă, de-a lungul ţărmului lacului; pătrunse în rândurile turceşti şi le respinse îndărăt vreo patru mii de paşi. Fu ucis însuşi Carageabeg, care comanda frontul turcesc în acea latură. Abia pe urmă voievodul deplasă o parte din trupele care formau centrul şi flancul stâng către aripa dreaptă, care continua să fie greu încercată. Iscusiţii arcaşi călări ai otomanilor pricinuiau pierderi grele, cămilele speriau caii.
Cămilele aveau pe spate săculeţi cu bani. Când fugeau, în învălmăşeală, aceste animale mai greoaie se împiedicau, cădeau, iar monedele din saci se împrăştiau pe pământ. Sclipirea lor atrăgea pe cei ce ur -măreau pe turci, se aplecau să le culeagă şi ast’ fel cei urmăriţi reuşeau să scape. Setea de pradă a ostaşilor din armata creştină a făcut să se piardă mult timp preţios,. Încetinind contraatacul pe care Ioan şi regele Vladisiav îl începuseră şi la aripa dreaptă. Cronicile polone afirmă că şi soldaţii din Ţara Românească s-ar fi făcut vinovaţi de ‘asemenea dezordini.
Frontul maghiar reuşise astfel să reziste primului atac turcesc In continuare, Ioan de Hunedoara sfătui pe rege să fie prudent, să încerce a reface mai întâi rândurile slăbite şi împrăştiate. Regele însă, tânăr (abia de vreo 20 de ani) şi vanitos, se aruncă cu trupele sale la un atac asupra centrului armatei turceşti compus din rândurile de elită ale ienicerilor, care nu interveniseră încă în luptă decât în număr mic. Atacul nesăbuit al trupelor regale se frânse în zidul neclintit al acestei infanterii fanatice şi excepţional de bine instruite. Regele Vladislav alunecă şi căzu de pe cal. Un ienicer turc, de loc de prin Morea, cu numele Hamza (Chamuzes, în izvoarele greceşti1), îi tăie capul, pe care, ca pe un trofeu, îl înfipse în vârful unei lănci, sub privirile înspăimântate ale oastei ungureşti. Turcii trecură din nou la atac. In vârful unor lănci purtau mustrătoare frânturi din textul tratatului încheiat iîn vară, pe care Vladislav I îl călcase. Demoralizarea pricinuită de moartea regelui se transformă fulgerător în panică şi fugă generală. Ioan de Hunedoara încercase zadarnic să se avânte în ajutorul regelui. Mai crezu totuşi un moment că va reuşi să evite dezastrul. Se aruncă în calea celor care fugeau, strigându-le: „Noi n-am venit aci pentru rege, ci pentru credinţă!” 2 Totul se dovedi însă zadarnic. Se resemna şi el şi părăsi lupta, îndreptân-du-se către miazănoapte.
Cu el se retraseră şi ostile. Ram/îneşti, care cunoşteau mai bine locurile. Suferiseră şi ele pierderi grele. Turcii nu îi urmăriră prea mult pe fugari, se mulţumiră să ia în stăpânire câmpul de bătălie. Sub cerul întunecat al după-amiezii de toamnă, Murad II, întovărăşit de comandanţii otomani, trecu de-a lungul câmpului de bătaie. Se miră văzând printre cei căzuţi, din oastea maghiară, numai tineri. Din jur îi veni răspunsul, măgulitor pentru sultanul victorios: „Dacă ar fi fost între ei măcar un singur om cu barbă căruntă, nu s-ar fi încumetat la un lucru aşa de primejdios”.
Ioan de Hunedoara, având câteva călăuze bune, ajunse în două zile şi două nopţi la Dunăre, în dreptul Cetăţii de Floci, treeînd în Ţara Romwiească. Aci, nefiind recunoscut de ostaşii munteni, e prins şi ţinut sub pază câteva zile, până când Vlad Dracul, aflând • de sosirea lui, îl eliberă grabnic, Jnlesnindu-i drumul spre Ungaria, cu toată cinstea cuvenită.
1 După un alt izvor l-ar-fi chemat Feriz.
2 Elekes Lajos, lucrarea citată, p. 253.
— Ioan de Hunedoara 07
Resturile armatei ajunseră la Dunăre în patru-cinci zile. Cardinalul Cesarini nu s-a mai întors din luptă. Asupra sorţii lui au circulat diferite zvonuri. Unii au susţinut că l-ar fi recunoscut, rănit de lănci şi săgeţi, agonizând într-o mlaştină, chiar pe câmpul de bătălie. După alte ştiri, ar fi reuşit să fugă şi s-ar fi oprit la o oarecare depărtare de locul dezastrului, pentru a se odihni, pe malul unei ape. Un grup de soldaţi, fugari şi ei, îl recunoscură; în furia şi desperarea momentului, îil făcură răspunzător de cele în-tâmplate şi îl uciseră. Se mai spunea şi că ar fi reuşit să ajungă până la Dunăre. Luntraşul care l-a trecut peste fluviu, bănuind, după greutatea bărcii, că are mult aur cu el, l-a omorât pentru a-l jefui. Versiunea aceasta nu pare însă1 întemeiată: cum ar mai fi putut duce cardinalul cu sine, în fuga-i îngrozită, atâita aur încât luntraşul să poată bănui ceva, după greutatea neobişnuită a bărcii?
Lupta de la Vama a stârnit un ecou îndelungat în întreaga lume. Sultanul şi-a vestit şi sărbătorit victoria în tot imperiul. Apusul n-a voit multă vreme să creadă în dezastru. Ştirile soseau cu mare întârziere. La 1 ianuarie 1445, papa Eugeniu al IV-lea mai era convins de faptul că flota din strâmtori oprise trecerea sultanului din Asia în Europa şi se pregătea să-i trimită întăriri. In a doua jumătate a lunii ianuarie, la Roma sosi vestea că armata otomană trecuse totuşi în Europa. Tulburat, papa îi comunică ştirea dogelui Veneţiei, care, probabil, o aflase cu mult înainte, dar preferase să o ascundă, date fiind bănuielile de trădare ce planau asupra conijandanţilor flotei. In februarie şi martie, dogele caută să justifice faţă de papă nereuşita acţiunii navale din strâmtori.
Prin mai 1445, florentinii scriau regelui Vladislav (!) întrebându-l dacă sunt adevărate zvonurile triste despre soarta armatei sale. Ştirile care confirmau dezastrul soseau însă una după alta şi orice îndoială sau nădejde se stinse. Lumea europeană fu zguduită şi descurajată. Îşi făcea loc părerea că forţele Ungariei nu sunt suficiente împotriva turcilor, iar puterile apusene nu sunt capabile să se unească, pentru a-i oferi un ajutor mai trainic.
Contemporanii s-au grăbit să învăluie î’nfrângerea de la Vama în fraze fără sens, care să ascundă motivele adevărate ale înfrângerii. Ei vedeau cauza dezastrului doar în „pedeapsa divină” pentru nerespec-tarea jurământului de pace făcut turcilor de VladislavI. Problema, astfel pusă, a iscat o lungă şi searbădă polemică pe tema dacă un cuvânt dat paginilor este sau nu valabil şi, prin unmare, dacă încălcarea lui poate atrage după sine pedeapsa dumnezeiască. Într-o scrisoare către papa, Ioan de Hunedoara se supunea şi el convenienţelor timpului, vorbind despre înfrân-gere ca despre „o pedeapsă a păcatelor” sale. Nu se putu însă opri de a nu rosti şi cuvântul său amar către aceia care îi făcuseră făgăduieli strălucite, fără a şi le respecta, silindu-l să dea o atât de mare bătălie cu mijloace puţine, în condiţii neprielnice, împotriva unui duşman care l-a strivit cu numărul. In-dreptăţitele lui reproşuri erau, odată mai mult, zadarnice. In faţa intereselor egoiste ale curţilor feudale apusene, popoarele din răsăritul Europei vor fi lăsate tot mai mult în voia sorţii pe care le-o pregătea puternicul năvălitor. Aceste popoare însă n-au descurajat, n-au renunţat la lupta de apărare a libertăţii lor. In ele va găsi Ioan de Hunedoara un sprijin de neclintit şi – în faţa marilor feudali care îl combăteau în propria lui ţară şi a valului crescând al primejdiei otomane -• el, în ciuda tuturor împrejurărilor, nu va rămâne singur.
