INTRE DOI DUŞMANI.

Prin numirea sa ca ban al Severinului, în 1438- 1439, loan de Hunedoara ocupa întâia demnitate mai însemnată în regatul ungar; alături de rolul militar pe care-l avusese până atunci şi care rămânea sarcina lui principală în acea regiune de graniţă, el avea să joace de acum înainte şi un rol politic.

Împrejurările ascensiunii lui politice de după anul 1439 sunt strâns legate de evenimentele interne ce se desfăşurau atunci în Ungaria, de luptele pentru putere dintre anumite partide feudale.

În prima jumătate a secolului al XV-lea, Ungaria era o ţară în care feudalismul se afla în dezvoltare. Făcea progrese, încete, dar sigure, agricultura, la fel se dezvoltau şi meşteşugurile în oraşe, deveneau tot mai strânse şi mai numeroase legăturile comerciale dintre oraşe şi ţinutul înconjurător, sau chiar dintre diferite oraşe mai îndepărtate unele de altele. De asemenea, sunt în progres şi legăturile comerciale cu alte ţări: cu Imperiul germanic, cu Italia, cu Ţările Române ş.a.

Dezvoltarea vieţii economice în Ungaria se făcea în profitul clasei care deţinea în mâinile sale puterea economică şi politică: feudalii. Aceştia aveau în proprietatea lor cea mai mare parte a pământurilor; pe moşiile lor ei îi exploatau pe ţăranii iobagi, pretin-zându-le prestarea unor zile gratuite de muncă, cedarea în folosul feudalului a unei părţi din recolta micului lot de pământ pe care ei îl aveau în folosinţă; le pretindeau şi dări în bani. Feudalii mai exploatau pe ţărani şi pe orăşeni prin mijlocirea impozitelor cuvenite vistieriei regale, prin taxele pe negoţ – vămile de la hotare şi din locurile de târg dinăuntrul ţării – prin obligaţia militară pe care o aveau oraşele şi ţăranii liberi, prin nenumărate alte impuneri ce decurgeau din drepturile administrative şi judecătoreşti ale nobilului asupra ţăranului.

Profitând de pe urma tuturor acestor forme de exploatare a celor ce munceau, nobilimea feudală caută mereu să-şi lărgească acele condiţii care făceau cu putinţă exploatarea: proprietatea asupra pământului şi drepturile ei politice, juridice şi administrative. Dezvoltarea regimului feudal are loc, prin urmare, în strânsă legătură cu creşterea marii proprietăţi, cu tendinţa de concentrare în mâinile familiilor nobililor mai de frunte a unor moşii tot mai întinse, care ajung să ia proporţiile unui mic stat. Pe imensele domenii care se adunau în proprietatea lor, marii feudali caută de asemenea să dobândească tot mai multe drepturi: de administraţie, de judecată, de strângere a dărilor pentru vistieria regală, de organizare proprie a unor trupe de „apărare” (pe care ei le pot folosi tot atât de bine pentru a-şi ataca şi jefui vecinii de moşii) – cu un cuvânt, ei caută să stăpânească într-un chip cât mai deplin domeniile lor, spre a le putea exploata mai în voie. Nici chiar puterea regelui şi a organelor sale administrative nu le este pe plac, îi stânjeneşte; se simt destul de puternici pentru a-şi rezolva fiecare în parte problemele legate de stăpânirea lor asupra pământului şi de ţinerea în supunere a iobagilor. Marii nobili feudali duc, aşadar, o politică de fărâmiţare a statului, de întărire a propriei lor puteri locale. Conflictele dintre ei şi le rezolvă de multe ori singuri, ducând lupte unii cu alţii, jefuindu-şi reciproc moşiile, atacând oraşele şi pe negustorii ce călătoreau cu mărfurile lor, pustiind ogoarele şi gospodăriile ţărăneşti. In fruntea statului ei doreau un rege slab, care să nu fie în stare a se împotrivi domniei bunului lor plac, Această anarhie feudală, care convenea marilor nobili, era profund dăunătoare dezvoltării economice, vieţii oraşelor şi a gospodăriilor ţărăneşti. Pentru a-şi putea desfăşura în voie munca lor paşnică, masele de ţăfani, meşteşugari, negustori şi lucrători aveau nevoie de linişte şi ordine în interiorul ţării, astfel că ei preferau o guvernare centrală energică, puternică, în stare să ţină în frâu anarhia marilor nobili.

Marea nobilime nu se preocupa în mod serios nici de primejdia dinafară, expansiunea otomană. Văzân-du-şi numai de interesele sale înguste de clasă, ea nu voia să-şi rişte viaţa în luptele cu turcii. Preferă tratativele, darurile oferite acestora, în speranţa că va reuşi să îndrepte atacurile turcilor în altă parte şi astfel viaţa şi bunăstarea ei să nu fie ameninţate. Starea de fărâmiţare a statului, luptele interne dintre feudali slăbeau puterea de rezistenţă a întregii ţări, împiedicau organizarea apărării împotriva unui duşman ale cărui intenţii de subjugare şi jefuire a altor popoare erau vădite pentru toată lumea. In însemnările unor contemporani putem citi asemenea cuvinte, la adresa marilor nobili unguri…: „. Nu se tem de dumnezeu, ci îşi iubesc doar pântecele, se feresc să meargă la război acolo unde ameninţă turcii, nu apără ţara şi poporul”. Un alt nobil, din părţile Dalmaţiei, recunoaşte într-o scrisoare către rege că a preferat să linguşească pe turci cu daruri, în nădejdea de a-şi feri astfel moşiile de pustiire.

Pentru masele populare însă, apărarea hotarelor faţă de turci, sau de orice duşman, era dorită în aceeaşi măsură cu pacea şi ordinea înăuntrul ţării. Incursiunile turceşti, tot mai dese, pustiau sate şi oraşe, duceau inii de locuitori în robie. Negustorii se fereau să mai meargă spre ţinuturile care erau încontinuu ameninţate cu război. Viaţa economică era tulburată, mizeria poporului se adâncea. Mai putem adăuga şi faptul, de care oamenii de atunci nu-şi puteau da însă seama, în această forma, că ocupaţia otomană exercita o influenţă negativă asupra vieţii, ’| popoarelor subjugate, deoarece turcii aveau un regir feudal de tip militar, care nu se preocupa aproape d loc de organizarea şi încurajarea producţiei, ci numai| de organizarea exploatării populaţiei supuse. Funcţio-*”! Nării şi armata otomană erau necinstiţi, corupţi şi comiteau nenumărate abuzuri împotriva populaţiei, adâncindu-i sărăcia şi înapoierea ei culturală. Apărarea împotriva expansiunii turceşti era o sarcină de căpătâi pentru popoarele din răsăritul Europei: însemna apărarea de o iformă şi, mai crudă şi mai grea a exploatării feudale, decât aceea care domnea, în general, în Europa. Înţelegând primejdia, popoarele din această parte a continentului s-au împotrivit cu îndâr-jire năvălirilor turceşti, s-au strâns în jurul acelor oameni care erau pentru o politică de rezistenţă hotă-râtă. Liniştea înăuntrul şi în afara ţării, aceasta era dorinţa simplă şi legitimă a celor care munceau.

Mica nobilime din Ungaria, la fel ca cea din multe alte ţări, era nemulţumită de nemăsurata întărire a puterii marilor feudali. Ea nu avea moşii prea întinse şi nici venituri prea mari. Unii mici nobili erau de-a dreptul săraci. Moşiile nu şi le puteau decât cu greu spori, căci pretutindeni îi înconjurau domeniile imense ale marilor nobili. In această situaţie, micii nobili îmbrăţişau mai ales cariera armelor, intrau în slujba marilor baroni sau a regelui, în nădejdea unei îmbogăţiri în urma unor fapte de arme. Starea lor de subordonare, drepturile politice mai puţine, greutatea de a ocupa marile demnităţi ale statului, situaţia lor materială modestă în comparaţie cu a marilor nobili, toate acestea făceau din mica nobilime o pătură socială duşmană până la un anumit punct marii nobilimi şi o aliată posibilă, până la un alt punct, cu oraşele şi chiar, în cazuri mai rare, cu ţărănimea. Mica nobilime vrea să se ridice la aceeaşi situaţie economică şi politică cu marea nobilime: vrea o egalitate politică pentru ea, nu şi pentru masele populare, pe care tinde uneori să se sprijine, spre a da mai multă tărie revendicărilor ei. Faptul că la răscoala ţăranilor români şi unguri din Transilvania, din anii 1437-38, participă şi elemente din mica nobilime şi unele oraşe, arată limpede contradicţiile dintre marile partide (nu în înţelesul modern al cuvântului, ci într-unui «nai general) din viaţa politică a Ungariei, în prima jumătate a veacului al XV-lea: de o parte marii feudali, în rândul cărora intrau şi înalţii prelaţi ai bisericii, de altă parte mica nobilime, căreia i se alăturau oraşele Şi în anumite împrejurări putea conta chiar pe un oarecare sprijin al maselor ţărăneşti.

Mica nobilime nu avea însă nici puterea, nici îndrăzneala de a pune deschis problema unei „reîmpărţiri a puterii” în statul feudal, de a pretinde direct, pentru sine, conducerea politică. Pentru a-şi atinge acest scop, ea recurge la metoda sprijinirii puterii regale, luptă pentru o întărire a autorităţii acesteia, ipentru un fel de „reformă” a organizării politice a statului, în aşa fel ca toţi nobilii, de orice stare, să fie egali între ei în faţa regelui, să aibă aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii faţă de rege. In problema principală a politicii externe – lupta antiotomană – mica nobilime, legată mai ales de cariera’rhilitară, era mai favorabilă unei rezistenţe armate, deşi cu oarecare rezerve. In general, nici ea nu e dispusă să lupte în afara hotarelor regatului.

Faţă de linia politică generală reprezentată de marea nobilime – fărâmiţarea teritorială şi forma anarhică de guvernare, cu o putere centrala slabă, şovăială până la trădare în politica externă – mica nobilime este pentru întărirea puterii regelui, pentru strângerea legăturilor între provincii şi lichidarea anarhiei conducerii marilor feudali locali, pentru o apărare mai hotărâtă a graniţelor statului. Această din urmă linie politică, chiar dacă era izvorâtă tot din interese înguste de clasă, era mai în acord şi cu interesele’ orăşenimii şi ţărănimii, asigurând în mai mare măsură dezvoltarea viitoare a societăţii din Ungaria.

Ioan de Hunedoara, în calitatea lui de membru al păturii nobilimii mici, ridicându-se până la treptele unor demnităţi mai înalte, aproape exclusiv în urma unor servicii militare aduse regelui, a împărtăşit punctul de vedere al categoriei sale sociale şi a luat atitudine în acest sens în evenimentele politice interne din Ungaria, de după anul 1439. Chiar dacă între timp el dobândise moşii întinse, care-l puneau pe picior de egalitate cu marii nobili, aceştia nu l-au recunoscut niciodată ca fiind unul de-ai lor: l-au privit cu dispreţ, l-au considerat un fel de „parvenit”. In cariera lui, Ioan de Hunedoara va avea să înfrunte mereu duşmănia marilor baroni, mai ales că el se dovedea a fi omul acelei partide care urmărea să le ştirbească deplinătatea privilegiilor politice. Succesele obţinute în luptele cu turcii, îndată după numirea lui ca ban al Severinului, îl impun şi drept cel mai talentat general din Ungaria acelui timp. Şi din punctul de vedere al evenimentelor interne şi din acel al luptelor de apărare a regatului, Ioan de Hunedoara s-a dovedit a fi omul cel mai potrivit spre a reprezenta interesele partidei micii nobilimi şi astfel aceasta l-a ridicat în fruntea ei.

În anul 1439, activitatea oştilor turceşti se întăreşte în Serbia, în apropierea hotarelor de miazăzi ale Ungariei. In primăvara acelui an, sultanul Murad al Il-lea atacă şi cucereşte Serbia de la răsărit de râul Morava. In acelaşi timp, unii vasali ai turcilor devastau părţile de apus ale regatului sârbese. Sultanul asediază apoi capitala Serbiei, Semendria (Smede-revo). Despotul sârb Gheorghe Brancovici lăsă cetatea să fie apărată de fiul său, Grigore şi de unchiul acestuia, Toma Contacuzino şi se refugie în Ungaria, ducând cu sine pe fiul cel mai mic, averile pe care le putuse lua şi fiind însoţit de mulţi boieri şi preoţi. Brancovici ceru ajutor nobilimii maghiare. Aceasta, în dieta ţinută la Buda, la 29 mai 1439, hotărî o campanie împotriva turcilor, mai mult pentru a îndepărta primejdia ce ameninţa Belgradul, decât pentru a-i ajuta pe sârbi. Dieta stabili, de altfel, că regele va pleca în luptă numai cu armatele sale personale (banderiile regale) şi cu cele ale marilor nobili şi prelaţi, neavând dreptul să ridice la oaste toată nobilimea şi nici să pună dări generale pentru a strânge mercenari.

Expediţia fu pregătită încet; nobilii nu arătau nici o tragere de inimă, căutau doar să arunce unii asupra altora răspunderea ridicării ostaşilor. Se adunară cu greu, în tabăra de la Seghedin, vreo câteva mii de oameni, slab pregătiţi, iar plecarea în campanie fu mult tărăgănată. La 27 august 1439, cetatea Semendria căzu în mâinile turcilor, care pedepsiră cu cruzime pe rudele lui Brancovici, ajunse în captivitate. Murad al H-lea lăsă o garnizoană în Semendria şi se îndreptă spre sudul Serbiei, unde cuceri bogatul centru minier Novobrdo. Probabil în legătură cu aceste evenimente constatăm, în septembrie 1439, că îoart de Hunedoara şi fratele său dublaseră forţele ce le stăteau la înde-mănă pentru apărarea cetăţilor din Banatul Severinu-lui. Ei au acum 200 de oameni greu înarmaţi, pe lângă trupele auxiliare.

Abia pe la sfârşitul lunii iulie, „când Semendria nu mai putea fi salvată, regele Ungariei, Albert, se hotărî să se pună în mişcare. Armata înainta greoi, spre miazăzi, pe valea Tisei; cu ea era şi un fiu al fostului domn muntean Dan II. Începuse a bântui în rândurile ei dizenteria. Ostaşii şi nobilii nu ascultau ordinele regelui, dezertările luau proporţii, astfel că înaintarea trebuia oprită. Printre puţinii care rămaseră fermi lângă rege fu şi Ioan de Hunedoara. Se hotărî retragerea. Armata se împrăştie tot mai, mult. Ioan reveni în Severin şi aci avu mai multe ciocniri cu turcii, fără a se mărgini numai la apărare, ci trecând şi la unele atacuri locale, în regiunea Vidinului.

Regele se întoarse în Ungaria, până într-o localitate de lângă Strigoniu (Esztergom), unde se îmbolnăvi şi muri, la 27 octombrie, lăsând pe văduva sa, regina Elisabeta, în aşteptarea unui moştenitor eventual al tronului.

Aşa se sfârşi această expediţie foarte puţin glorioasă şi care mai pricinuise şi o altă greutate: lăsase Ungaria fără rege şi fără un moştenitor sigur. Copilul pe care-l aştepta regina trebuia neapărat să fie băiat, pentru a putea moşteni tronul.

Această nesiguranţă era gravă, în momentele acelea în care Ungaria, după căderea Semendriei, şi, de fapt, a întregului regat sârbesc, era ameninţată îndeaproape de turci. Era neapărată nevoie de rezolvarea problemei succesiunii la tron pentru a se putea apoi organiza mai bine rezistenţa împotriva turcilor.

În jurul problemei dinastice ieşi la iveală deosebirea de vederi dintre partida marilor baroni şi aceea a micii nobilimi. Marii nobili se grupară în jurul reginei Elisabeta şi apărară drepturile la tron ale viitorului ei fiu. Abia în cazul în care ea ar fi dat naştere unei fete trebuia ales un alt rege. Marilor nobili le convenea să aibă în fruntea statului un suveran numai cu numele, un copil pus sub tutela lor. Principalele familii care sprijină această candidatură la tron sunt: ducii Cillei, familia Garai, familia Szecsi, din care făcea parte Dionisie Szecsi, arhiepiscopul de Stri-goniu.

Regina Elisabeta avea însă şi adversari moilţi şi puternici, ca palatinul Laurenţiu Hedervâry sau episcopul de Eger, Simion Rozgonyi. Era apoi împotriva ei majoritatea nobilimii mici şi mijlocii, care dorea un rege în stare să guverneze efectiv. O parte din marii nobili din regiunile învecinate cu Serbia, care aveau de aparat moşiile lor din sudul Ungariei, ori nutreau chiar planuri de expansiune în Balcani, aveau şi ei nevoie de o regalitate puternică, spre a le apăra interesele împotriva turcilor, în faţa cărora ei nu mai puteau rezista singuri şi nici nu-i putea îndupleca prin daruri. Aşa erau familiile Talloczi (de Talovac), Marczali ş.a.

În dieta care se întruneşte la Buda, în ziua de 1 ianuarie 1440, regina Elisabeta cere sprijinul nobililor maghiari, pentru a putea conduce regatul până la apropiata naştere a moştenitorului legitim.

La dietă participă şi Ioan de Hunedoara. El zugrăvi într-o cuvântare gravitatea primejdiei turceşti, duşmănia dintre Ungaria şi Polonia pentru coroana cehă, pentru Galiţia şi Moldova, arătă pericolul ca Ungaria să rămână total izolată, deoarece sultanul oferise deja a alianţă militară, împotriva Ungariei, regelui polon Vladislav III Jagello. El trase concluzia că era nevoie imediată de un rege major, cu autoritate reală de a conduce statul şi de o întărire a legăturilor regatului maghiar cu ţările vecine şi îndeosebi cu Polonia (mica nobilime şi oraşele nu priveau cu ochi buni influenţa germană, de aceea sprijinirea pe imperiu nu e luată în considerare de Ioan de Hunedoara). Încheie, pro-punând candidatura regelui polon la tronul Ungariei. Acestuia avea să i se propună o dată cu tronul şi căsătoria cu regina-văduvă Elisabeta, rămânând în vigoare drepturile de moştenitor ale copilului pe care îl aştepta, dar numai după moartea lui Vladislav.

Proiectul acesta îu primit de majoritatea membrilor dietei, astfel că şi regina se lăsă, cu greu, convinsă să accepte trimiterea unei solii la curtea polonă.

Solia plecă în capitala Poloniei, la Cracovia, între 23-30 ianuarie 1440, unde începură tratativele cu curtea polonă. In timpul convorbirilor, la 22 februarie, regina Elisabeta născu un fiu, care va fi cunoscut sub numele de Ladislau Postumul. Ea trimise de îndată scrisori la Cracovia, poruncind delegaţiei maghiare să-şi retragă invitaţia făcută regelui polon. Ambasada însă, sprijinită de îndemnurile lui Ioan de Hum&loara şi ale altora, continuă discuţiile, astfel că, la 6 martie, regele Vladislav acceptă tronul Ungariei.

El promite că va întări prin jurământ, la încoronarea sa, drepturile, libertăţile şi obiceiurile Ungariei (adică ale nobilimii) şi că va apăra Ungaria şi Polonia de turci şi de tătari. Peste câteva zile, dieta maghiară confirmă alegerea lui Vladislav ca rege, deschizându-se astfel calea războiului civil între aderenţii reginei Elisabeta şi ai fiului ei şi între susţinătorii noului rege.

Furioasă pentru dejucarea planurilor sale, regina aresta pe membrii soliei, care se întorceau din Polonia, le confiscă şi le distruse actele pe care le aduceau cu ei. Ladislau Garai, care păzea tezaurul regal, din cetatea Vişegrad, îi puse la dispoziţie, în ascuns, coroana regilor Ungariei, cu care nevârstnicul Ladislau Postumul fu încoronat, la Alba Regală, de arhiepiscopul de Strigoniu, Dionisie Szecsi. Ducele Ulrich Cillei presta jurământul de credinţă în numele nobililor prezenţi, iar Nicolae Ujlaki, un alt mare baron, încinse, în mod simbolic, sabia, regelui din leagăn. Copilul fu pus oficial sub tutela ducelui Albert de Austria, spre a atrage pe habsburigi în sprijinul partidei Elisabetei. Acestora li se cedează şi câteva oraşe de la graniţa de vest a ţării.

Reţinut în Polonia de revolta unui principe lituan, Vladislav nu putu sosi în Ungaria decât la 21 mai, când intră în Buda cu o impunătoare suită polonă, întâm. Pinânidu-l palatinul Laurenţiu Hedervâry, Ioan de Hunedoara, numeroşi alţi nobili, precum şi delegaţi ai regelui Bosniei şi ai despotului Gheorghe Bran-covici.

Se hotărî încoronarea lui Vladislav pentru ziua de 17 iulie 1440, la Alba Regală. Arhiepiscopul de Stri-goniu fu constrâns de dietă să accepte a săvârşi în persoană şi această a doua încoronare. Deoarece adevărata coroană fusese predată de Garai reginei Eli-sabeta, lui Vladislav i se puse pe creştet coroana ce împodobea relicvele regelui Ştefan cel Simt, la Alba Regală. După încoronare, Vladislav, potrivit obiceiului, fu condus în biserica din piaţa oraşului, unde apăru pe tron în ornatele regale, primind aclamaţiile şi omagiile mulţimii. Străbătu apoi călare străzile, se opri în faţa unei alte biserici, urcă în turnul ei şi, de la cea mai înaltă fereastră, se văzu fulgerând în lumină sabia lui, cu care el brăzda aerul în direcţia celor patru puncte cardinale, ca simbol al hotărârii sale de a apăra hotarele ţării împotriva duşmanilor din orice parte.

După încoronarea lui Vladislav, ruptura dintre cele două partide se adânceşte. Alături de regină şi de marii nobili – Cillei, Garai, arhiepiscopul Szecsi – rămaseră părţile de apus şi de nord ale ţării. De partea lui Vladislav şi a aderenţilor săi, printre care se găsea şi Ioan de Hunedoara, se alăturară regiunile de răsărit, cuprinzând şi Transilvania.

Pentru a-şi asigura stăpânirea asupra bogatelor comitate miniere din Slovacia, regina Elisabeta chemă trupe de mercenari husiţi din Boemia, sub conducerea aventurierului Ioan Jiskra. Acesta ocupă oraşele miniere şi principalele cetăţi din nordul Ungariei. Poporul de aci n-a văzut însă în el pe un mercenar al marilor nobili, ci l-a primit ca pe un fost tovarăş de luptă al conducătorilor războaielor huşite pentru libertate. Neavând bani pentru a-i plăti pe aceşti mercenari, regina amanetă regelui Friedrich III de Hab-sburg coroana „sfântă” a Ungariei. Trecu asupra acestuia şi drepturile de tutelă asupra fiului ei, „regele” Ladislau V Postumul.

În toamna şi iarna lui 1440-41 regina, tot pentru a-şi procura bani în vederea susţinerii războiului civil, mai amanetează lui Friedrich de Habsburg moşii de-ale ei de prin Austria şi chiar oraşul şi ţinutul Şopron, din Ungaria. Toate aceste acte potrivnice intereselor Ungariei au îndepărtat şi mai mult de regină majoritatea nobilimii şi a populaţiei, care vedea în marii nobili din jurul Elisabetei pe exploatatorii cei mai odioşi.

Ioan de Hunedoara, numit în fruntea trupelor partidei regelui Vladislav I’, atacă <mai întâi cetatea Gyor, pe care episcopul oraşului o predase Elisabetei, iar Cillei o întărise. Cetatea nu putu fi cucerită, în schimb fură curăţite de duşmani împrejurimile oraşelor Buda şi Alba Regală, iar Ulrich Cillei, care, în laşitatea sa, nici nu avusese de gând să reziste, e prins de un detaşament polon, în vreme ce căuta să fugă spre Pojon (Bratislava) şi predat regelui Vladislav. Acesta îl ţinu într-o captivitate onorabilă şi după câteva luni, în ianuarie 1441, îl eliberă, cerându-i în schimb jură-mănt de credinţă şi un număr de ostateci. Regele spera ca prin mijlocirea lui Cillei să poată ajunge la o împăcare cu partida adversă.

Intre timp, în sudul Ungariei izbucni o revoltă a nobilimii fidele faţă de Elisabeta. In fruntea ei stătea Ladislau Garai. Împotriva lui se îndreptă armata condusă de Ioan de Hunedoara şi Nicolae Ujlaki. Intâl-nirea celor două armate avu loc în sudul Ungariei, nu departe de malul drept al Dunării, lingă Bâttaszek. Mişcându-şi cu repeziciune armata, dând dispoziţii tru-

1 Ca rege al Poloniei, el era intitulat Vladislav al III-lea, dar pe tronul Ungariei era cel dintâi suveran cu acest nume.

Pelor sale de a cruţa regiunea şi populaţia, Ioan de Hunedoara şi-a asigurat superioritatea asupra marilor feudali, pe care el îi numeşte, înainte de luptă, „vânză-tori de patrie*. Ii înfrânge şi alungă resturile oastei lor din sudul Ungariei. Ladislau Garai fuge în Austria. In această luptă, Ioan de Hunedoara s-a impus, în atenţia regelui şi a întregii partide ale cărei trupe le conducea, prin capacitatea sa militară. Ca răsplată a serviciilor aduse, a fost numit într-una din cele mai înalte demnităţi: voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, păstrând şi calitatea de ban al Severinu-lui. Voievod al Transilvaniei era nuimit împreună cu Nicolae Ujlaki. El nu-şi ocupă noua funcţie decât în primăvara anului 1441, căci în toamna şi iarna lui 1440 primi sarcina să reorganizeze apărarea cetăţii Belgrad.

Într-adevăr, se siimţea din nou la hotarele de miazăzi nevoia unui priceput conducător de oaste. Turcii, având în fruntea lor pe însuşi sultanul Murad II, se concentrară în primăvara anului 1440 în apropiere de Belgrad. Aci, înainte de a începe asediul cetăţii şi ostilităţile cu Ungaria, sultanul aşteptă câtva timp rezultatul ofertei de alianţă militară pe care o făcuse Poloniei. Când auzi însă că regele Vladislav a acceptat coroana ungară, văzându-şi dejucate speranţele, începe, în iulie, asediul. Belgradul era înconjurat de ziduri puternice, cu numeroase turnuri de apărare. Fortăreaţa era aşezată pe o înălţime şi era apărată din trei părţi de fluviile Dunărea şi Sava, care se întâl-neau aci. Garnizoana cetăţii, compusă în mare parte din mercenari nemţi, era sub comanda nobilului de origine croată Ioan de Talovac (Talloczi). Turcii înconjurară cetatea pe uscat şi o blocară cu vase, de pe cele două fluvii. Şi pe uscat şi pe vase aveau maşini grele de război, cu care bombardau zidurile oraşului. Garnizoana trebuia să reconstruiască în cursul nopţii părţile din zid pe care asediatorii le doborâseră peste zi. Pentru a-şi înlesni asaltul, turcii începură în taină săparea unei subterane, în partea de sud a zidurilor,

De unde voiau să înceapă un atac prin surprindere. Un necunoscut din lagărul otoman înştiinţa garnizoana Belgradului despre acest plan, printr-un bilet legat de o săgeată, trasă peste zid. Se iputură astfel lua măsuri de minare a părţii ameninţate. Când turcii porniră la atac, fură decimaţi de explozii şi astfel tentativa lor fu mult slăbită. Ei reuşiră să treacă zidurile în unele puncte, pătrunseră în oraş, dar garnizoana dădu un contraatac viguros şi îi respinse.

Intre timp sosiră la sultan trimişii lui Vladislav I, care îi reamintiră oferta anterioară de bună înţelegere şi îi cerură oprirea asediului. Murad îşi dădea seama că nu mai are forţe suficiente pentru a cuceri Belgradul, astfel că primi să trateze. Se arătă dispus să înceteze pentru moment asediul, dar pentru încheierea păcii puse condiţia de a i se ceda ulterior Belgradul. In cazul în care această pretenţie nu i-ar fi fost respectată, el ameninţa că va reveni şi va pustii totul în cale. Deocamdată îl lăsă pe Ishak, begul de Semen-dria, să mai neliniştească hotarul Dunării şi împrejurimile Belgradului, iar sultanul se îndreptă cu grosul armatei spre sud, prin Macedonia. In drum, luară atâta lume în robie, încât, după spusele cronicilor,; soldaţii turci „îţi ofereau o fată frumoasă pentru cizmă”.

Noua campanie a sultanului îngrozi pe sârbi şi boga-f: tul oraş comercial Raguza (Dubrovnik), de pe coasta” 5 Dalmaţiei. Gheorghe Brancovici, cunoscând stările de lucruri din Ungaria şi dându-şi seama că nu poate nădăjdui nimic de acolo, călătoreşte la Veneţia, în mai 1440, pentru a cere ajutorul republicii. Nu primi însă nimic, deoarece veneţienii îl duşmăneau pentru stăpânirea unor teritorii din apropierea coastei Mării Adriatice.

Războiul civil care bântuia în Ungaria, în vara şi toamna anului 1440, îl împiedică pe Ioan de Hunedoara să dea vreun ajutor Belgradului, care se apără eroic, doar cu mijloace proprii. El soseşte în oraş după încetarea asediului şi se ocupă’ grabnic de interior din castelul de la Hunedoara – Aşa numita „Sală a Cavalerilor”.

Sala, un admirabil exemplu de arhitectură gotică, era destinată recepţiilor şi serbărilor.

Reconstruirea cetăţii, care durează până pe la sfârşitul anului 1440. Numai după ce încheie această muncă, pe care o îndrumă el însuşi cu toată grija, pregătin-du-şi, fără să ştie, un punct de temelie pentru lupta victorioasă pe care o va da aci peste vreo cincisprezece ani, loan de Hunedoara merse către primăvara următoare în Transilvania, unde îşi ia ki primire demnitatea de voievod.

În iarna lui 1440-41, războiul civil continua în părţile de apus ale ţării. Cillei, nerespectmdu-şi jură-măntul de credinţă în schimbul căruia fusese eliberat, atacă trupele regale trimise împotrivă-i şi înainta până către Buda. Regele luă atunci în persoană comanda armatei, respinse trupele lui Cillei şi îl con-strânse pe turbulentul magnat să încheie, la 19 aprilie 1441, o pace potrivit căreia el renunţa să mai sprijine pe Ladislau Postumul şi pe Elisabeta, promi-ţându-i-se în schimb că va fi primit în graţia regelui Vladislav şi tratat la fel cu ceilalţi mari nobili.

În felul acesta, prin renunţarea la luptă a principalilor aderenţi ai Elisabetei, ciocnirile din părţile de apus încetară, iar Vladislav se putu îndrepta înspre Slovacia, unde stăpânea Ioan Jiskra. Acesta bătuse deja de câteva ori armatele trimise în contra lui. Şi de astă dată, sprijinit de orăşenâmea şi ţărănimea slovacă, ce se împotrivea revenirii dominaţiei feudalilor maghiari, el repurta o victorie, învingând, în octombrie 1441 1 frigă oraşul Kosice, armata regelui.

Războiul civil nu se poate deci încheia cu un succes deplin pentru partida regelui Vladislav. In părţile de miazănoapte ale ţării rămase stăpân Jiskra. El începea de pe acum să manifeste o anumită intenţie de dominaţie personală în acele regiuni.

Anul 1441 este destul de însemnat în cariera lui Ioan de Hunedoara. După ce, cu un an înainte, se remarcase prin talentul lui militar în luptele din războiul civil, acum îşi întăreşte renumele printr-un succes, de un oarecare răsunet, obţinut împotriva turcilor. Fiindu-i încredinţată slujba de voievod al Transilvaniei, el începe, tot acum, să aplice măsurile cerute de partida sa, necesare în vederea unei mai trainice organizări a apărării faţă de turci şi pentru întărirea puterii regale. A făcut, în acest sens şi dovada unui priceput şi energic organizator pe tărî-mul finanţelor şi al administraţiei; calităţile acestea se îmbină la el cu acelea ale unui om politic dotat cu simţul realităţii şi al măsurii. Ştie să’ lovească în adversari când trebuie, dar înţelege să şi menajeze, atunci când -apreciază că această a doua metodă îl duce mai curând la scopul urmărit.

Misiunea pe care Ioan de Hunedoara o avea în Transilvania nu era uşoară. Marii nobili de aci erau puternici. Răscoala ţărănească din 1437-38, împotriva căreia luptaseră cu mijloacele lor militare proprii, le dăduse prilejul încheierii unei uniuni cu secuii şi cu saşii, prin care cele trei părţi îşi promiteau să se ajute una pe alta în caz de nevoie. Puterea nobililor feudali se consolidase în urma acestui act. E adevărat că între punctele acestei alianţe se prevedea că nobilii, saşii şi secuii nu se vor opune cu armele împotriva regelui, dacă acesta ar avea vreo nemulţumire faţă de unii din ei. In schimb, se spunea că, în faţa regelui, ei vor putea să intervină, prin rugăminţi, unii în favoarea celorlalţi. O solidaritate între ei este recomandată, deci şi în acest caz. Solidaritatea aceasta nu era de loc sigur că va rămâne în marginile unor metode paşnice şi plecate, mai ales după duşmăniile reciproce pe care le stârnise încoronarea lui Vladislav I şi războiul civil început din 1440. Voievodul care îl precedase pe Ioan în slujbă, Desideriu Losonczi, era de partea reginei Elisabeta. In ianuarie 1441 el mai lua măsuri pentru strângerea în folosul acesteia a dărilor anuale de la oraşe. Să-vârşise şi acte mai vădit duşmănoase împotriva regelui Vladislav I: pustiise nişte moşii ale unor credincioşi ai acestuia şi pricinuise pagube la cămara ‘ sării din Dej, dată în arendă unor cămăraşi de origine italiană. Vladislav I îl declară necredincios, îi confiscă nişte moşii din comitatul Dobâca (în ţinutul Someşurilor), pe care le dăruieşte unui alt nobil, iar noilor voievozi Ioan de Hunedoara şi Nicolae Ujlaki le porunceşte, în martie 1441, să cerceteze plângerea cămăraşilor din Dej împotriva lui Losonczi.

Ioan de Hunedoara adoptă o atitudine prudentă faţă de puternicul nobil. Preferă să-l determine, prin-tr-o purtare îngăduitoare, a nu mai sprijini partida adversă; convinge pe rege să-i restituie moşiile pe carej te confiscase mai înainte. In acelaşi timp, Ioan caută să-şi câştige aderenţi în Transilvania, pentru a-şi întări poziţia sa şi a regelui şi a putea trece, la

1 Oficiul de administraţie.

Nevoie, la măsuri mai hotărâte împotriva adversarilor. El întăreşte legăturile cu micii nobili din cuprinsul sau din vecinătatea domeniilor sale personale, dintre care o bună parte erau „slujitori” (familiares), adică un fel de vasali ai săi. Cu siguranţă că ‘la intervenţia lui regele dăruieşte, în martie 1441 – deci cam atunci când Ioan şi-a luat în primire demnitatea de voievod – un număr de 25 de sate din Hunedoara şi Alfba unor mici nobili din Turdaş, Geoagiu, Iladia. Susţine pe cnezii hunedoreni din Vad, din Râul-Alb, Râul-Bărbat, acordându-le acte de proprietate, întăriri ale drepturilor cneziale sau intervenind pe lângă rege în acest scop. La fel e în bune legături cu familia Cândea (Kendefi) din sudul Hunedoarei, ai cărei membrii fuseseră deja şi vor fi şi în viitor, printre cei mai credincioşi participanţi la campaniile împotriva turcilor.

O altă bază a întăririi poziţiei lui Ioan de Hunedoara în Transilvania au fost legăturile sale de familie; în sudul ţării el e sprijinit de rudeniile soţiei sale, familia Gereb de Vingard. In nord, în ţinutul Să’tmarului, îl sprijinea cumnatul său, nobilul Pan-craţiu de Dindeleag, pe care îl numeşte vieevoievod. Alături de el păstrează însă în slujbă şi pe vicevoie-vodul anterior, Nicolaie de Ocna Sibiului, pe care reuşeşte în felul acesta să-l facă, pe viitor, unul dintre aderenţii săi.

În al treilea rând, noul voievod s-ia preocupat de întărirea bazei materiale a administraţiei sale. Şi-a îndreptat atenţia asupra acelor ramuri ale activităţii economice care aduceau venituri mai însemnate fiscului regal. Aşa erau, de pildă, ocnele de sare şi alte mine din Transilvania. Asupra exploatării şi administrării ocnelor de sare a exercitat un control mai sever. Intră în legătură strânsă cu oraşele pe lângă care funcţionau cămări ale sării, cum era Dejul sau Turda. In general, îi lasă în funcţie pe numeroşii arendaşi ai ocnelor, de origină italiană, dar alături de dânşii a pus şi oameni ai săi de încredere. Mai târziu, el va numi pe doi dintre primii săi slujitori – locuitori din Turda – cămăraşi ai salinelor în acel oraş. Documentele regale recunosc meritele lui Ioan în a pune ordine în administraţia sării, care ajunsese dezastruoasă după moartea lui Pippo de Ozora.

Întărirea veniturilor şi a legăturilor sale îi permite în continuare şi acte mai hotărâte faţă de nobilii nesupuşi. Un exemplu îl oferă atitudinea lui faţă de nobilul Dionisie din Slă’raş, care în 1437 fusese reprezentant al nobilimii în tratativele cu ţăranii. Luând partea Elisabetei, este declarat necredincios de regele Vladislav. Unele familii feudale aveau însă tactica lor, în cadrul unor evenimente ca acelea prin care trecuse Ungaria în anii 1440-41. Deşi în strânse legături unele cu altele, ele treceau fie de partea unei partide, fie de partea celeilalte. Familiile care sprijiniseră partida ce se dovedea victorioasă, interveneau apoi în favoarea altora, care căzuseră în disgraţia regelui. Aşa se întâmplă şi în cazul lui Dionisie de Sfăraş, absolvit de rege în urma intervenţiei unui alt nobil, care formal, îi fusese credincios. •

Ioan de Hunedoara nu acceptă însă aceste ocolişuri ale nobilului. Ii confiscă lui Dionisie din Sfăraş trei sate, aşteptând de la el fapte, nu vorbe, în sprijinul partidei regale. Astfel îl obligă să-şi dea concursul în luptele care au urmat cu turcii.

Tot din această perioadă a începuturilor activităţii sale ca voievod al Transilvaniei datează şi organizarea mai largă a armatei pe care Ioan a condus-o împotriva turcilor. Întărirea ei va fi şi ipe viitor una din preocupările sale continue.

Ca toţi marii proprietari feudali, Ioan de Hunedoara a avut şi el armata lui proprie, mu prea mare însă, compusă mai ales din cnezi şi mici nobili din comitatele Hunedoara şi Caras. Pe mulţi dintre cnezii care l-au urmat la oaste, în temeiul obligaţiilor lor militare, Ioan i-a dotat cu proprietăţi şi i-a înnobilat. Un cronicar din secolul al XVI-lea notează că românii din Haţeg au primit înnobilarea din vremea lui Ioan de Hunedoara.

Chiar de la început însă, armata lui se deosebeşte simţitor de tipul de armată feudal. Experienţa campaniilor sale de prin Italia şi Cehia, faptul că nu puteai conta în mod sigur – mai ales în împrejurările interne prin care trecea atunci ţara – pe prezenţa nobililor şi a oastei lor, îl îndeamnă să se sprijine mai mult pe armata de ‘mercenari. E foarte probabil că el avea de pe atunci mercenari cehi, poloni, neimţi sau chiar unguri.

Mercenarii şi-i plătea din veniturile funcţiei sale şi din acelea ale moşiilor lui personale. Acestea din urmă nu erau prea iinari, în comparaţie cu cheltuielile pe care le pretindea armata de mercenari. O moşie cu o sută de sate aducea în vremea aceea un venit anual cam de 1.000 de florini, iar pentru un călăreţ greu înarmat se plătea pe lună între 4 şi 7, sau chiar până la 8-10 florini. De la rege nu prea obţinea bani în acest scop. In general, regele, pentru cheltuielile cu întreţinerea mercenarilor, i se recunoştea dator şi îi zălogea anumite moşii. Imposibilitatea vistieriei regale de a plăti vreodată aceste datorii a dus, în multe cazuri, la trecerea unor asemenea moşii în proprietatea deplină a lui Ioan. Este deci o formă prin care Ioan de. Hunedoara îşi întăreşte mult averea şi puterea lui personală.

Armata aceasta voievodul şi-o pregătea cu o grijă deosebită. E foarte probabil că în bună măsură explicaţia victoriilor sale constă tocmai în munca, mai puţin bătătoare la ochi, a instruirii continue. El a fost printre primii, în răsăritul Europei, care a acordat o mare însemnătate luptei infanteriei şi a deprins-o cu mânuirea armelor de foc, ce erau încă o noutate pe atunci. Pentru a putea deplasa cât mai repede infanteria, mult mai puţin mobilă decât cavaleria, el a preluat de la husiţi metoda transportării ei pe căruţe, iar pentru a o întări în luptă, a introdus în dotarea armatei sale şi tunuri mai uşoare, care o înMormântul lui loan cel Tânăr, fratele lui Ioan de Hunedoara, în catedrala catolică din Alba lulia.

Soţeau. Până atunci, tunurile erau considerate mai mult armă de asediu ori erau folosite în apărarea cetăţilor, ocupând deci poziţii fixe. Ioan a studiat cu atenţie modul de luptă al turcilor şi, pentru a face faţă rapidităţii mişcărilor lor, a creat detaşamente numeroase de cavalerie uşoară, pe care Ie aşeza pe flancurile armatei, spre a împiedica prin contraatacurile lor repezi încercările de învăluire din partea duşmanului. Conştient de faptul că lupta în care se angajase împotriva Imperiului otoman era privită cu simpatie de masele largi ale poporului, a deschis mai larg porţile armatei sale pătrunderii elementelor populare. Îşi dădea seama de planurile de cucerire ale^ turcilor şi înţelegea că mărginindu-se numai! A apărare însemna a expune ţara la incursiuni şi jafuri continue, la o hărţuială care ar fi dus la epuizare. Ue aceea, pentru el forma principală a luptei -era siva^ pătrunderea adâncă în teritoriul inamic, pena-l înfrânge acolo şi în chip decisiv pe duşman, obţinând astfel o soluţie, un sfârşit al războiului care se purta, eu întreruperi, de mai bine de o jumătăţi de veac. Preferinţa lui pentru ofensivă era îndreptă ţâţa şi de sprijinul pe care era sigur că avea să-l găsească pe pământul subjugat de turci, din partea popoarelor aflate aci: români, sârbi, bulgari, care aşteptau să vină dinspre miazănoapte un ajutor pentru eliberarea lor.

Pentru a putea duce această luptă ofensivă, el s-a folosit mai cu seamă de armata de mercenari, care, dacă era plătită, îl urma oriunde, în vreme ce nobilii feudali, trebuind să întreţină armata pe cheltuiala lor, refuzau să lupte mai departe de hotarele regatului.

În acest fel şi în aceste scopuri îşi construia, cu trudă şi cu răbdare, Ioan de Hunedoara baza puterii lui politice şi militare. În organizarea şi conducerea armatei, el aducea cu sine experienţa a mulţi ani de luptă pe câmpiile Europei. Aducea şi multe cunoştinţe militare teoretice. Prin mijlocirea unor prieteni ai săi, mai pricepuţi decât dânsul în tainele limbii latine, studiase operele de artă militară ale lui Caesar. Avea o conştiinţă înaltă despre misiunea sa de ostaş. Spunea uneori celor din jurul său: „Nu e atât de uşoară meseria armelor precum cred unii; trebuie să aduni multă învăţătură şi imultă experienţă”.’

În urma muncii susţinute pe care a desfăşurat-o în Transilvania în primăvara şi vara anului 1441, Ioan de Hunedoara a putut interveni din nou, toamna, înainte de 8 octombrie, pe teatrul de luptă din Serbia, unde Ishak, begul de Semendria, neliniştea mereu împrejurimile Belgradului şi valea fluviului Sava. La rân-dul său, pentru a pune caipăt incursiunilor acestuia, Ioan pătrunse cu armata lui în teritoriul isârbesc, ocupat de turci, cale de trei zile. La întoarcere e atacat de Ishak-beg. Ioan de Hunedoara îl înfruntă. Îşi aşeză la mijloc pedestrimea – lăncieri şi arcaşi – sprijinind-o cu cavaleria greu înarmată (care purta

1 Elekes Lajos, Hunyadi, Budapesta, 1952, p. 103-104.

Platoşe). Pe aripi, el puse cavaleria uşoară, dar în rezervă ţinu o bună parte din cavaleria grea şi arcaşii călări. Izbânda îu deplină în favoarea armatei maghiare. Turcii fură urmăriţi ţrână aproape de Se-imendria, doar puţini reuşind să scape. Învingătorul, încărcat de pradă, se întoarse la Belgrad. Faima lui sporeşte. La Buda, regele Vladislav îi serbează victoria, îi mulţumeşte printr-o scrisoare şi-l dăruieşte cu o nouă moşie în Hunedoara.

Voievodul are însă durerea de a pierde în aceste lupte pe fratele său mai tânăr, Ioan, tovarăşul credincios din anii tinereţii, cu care împreună urcase treptele trudnice ale primelor slujbe şi demmităţi. 11 înjmormântează cu cinstea cuvenită în biserica episcopală din Alba Iulia. N-avu timpul să se lase prea mult însoţit de tristeţea sa. Priceperea şi curajul lui aparţineau de-aeuim ţării şi popoarelor care începeau a-şi pune nădejdea în el. Acestea îl chemau iarăşi, pentru a le conduce lupta lor, în înfruntarea unor primejdii tot mai ameninţătoare.