ÎN CULMEA MĂRIRII.

Înfrângerea de la Vama şi moartea regelui ridicau un tulburător semn de întrebare asupra situaţiei interne a Ungariei. Liniştea pe care străduinţele lui Ioan de Hunedoara şi ale partidei sale reuşiseră abia s-o întroneze era din nou ameninţată. Reînviau ambiţii greu înăbuşite, creştea iarăşi lăcomia marilor feudali de a pune mâna pe putere cu orice preţ, să-crificând la nevoie chiar independenţa ţării.

În vremea celor câteva luni cât se credea că regele va lipsi, fiind iplecat în caimpanie, în Ungaria se instituise o locotenentă regală, compusă din patru mari nobili. Printre ei erau Dionisie Szecsi, arhiepiscopul de Strigoniu şi Laurenţiu Hedervâry, palatinul ţării. Chiar din partea acestui organ provizoriu de conducere apăru cea dintâi primejduire a autorităţii şi a or-dinei. Cei patru baroni se socoteau îndreptăţiţi să păstreze puterea în mâinile lor. In acest scop, iar nu pentru a stăvili descurajarea din ţară, ei caută să ascundă cât mai multă vreme moartea regelui. Împuternicirea lor de a conduce regatul rămânea în vigoare numai atâta vreme cât regele trăia. Moartea acestuia modifica situaţia legală şi locotenenta ar fi fost obligată să convoace dieta, supunându-se hotărârilor ei în privinţa succesiunii la tron, sau a formei viitoare de conducere a statului. Pentru a-şi prelungi cât mai mult mandatul, întreţinând impresia falsă că regele trăieşte şi campania continuă, palatinul Hedervâry a recurs şi la plăsmuirea unei scrisori a lui Ioam de HuBlazonul lui Ioan de Hunedoara nedoara, datată din 20 noiembrie 1444, de lângă Gal-lipoli (!).

Mai mulţi baroni erau favorabili acestor tendinţe ale sfatului restrâns ce conducea ţara. Socoteau că, în interesul lor, ei se pot cârmui foarte bine şi fără rege, păstrând guvernarea direct în «îâinile lor. Ii încuraja la aceasta pilda Poloniei vecine, unde o nobilime tot mai puternică îngrădea drepturile regelui şi îndrepta regimul acelei ţări spre un fel de „republică nobiliară”, învăţatul Aeneas Sylvius Piccolominil, vorbind despre Ungaria şi sfatul nobililor ce o conducea în acel timp, foloseşte şi el termenul de republică pentru a caracteriza regimul ei politic.

Încercarea unora dintre baroni de a pune mâna pe putere se lovea însă de ambiţiile asemănătoare ale altora. Aceştia din urmă, mai păstrând încă amintirea loviturilor date de Ioan de Hunedoara în vremea războiului civil din 1440, caută acum cu mai multă stăruinţă ajutorul unor puteri străine, gata fiind să plătească ridicarea lor cu vinderea libertăţii patriei. Cea mai primejdioasă în asemenea planuri rămânea partida ce sprijinise pe regina Elisabeta şi pe Ladislau Postumul. Acum aceiaşi baroni intră în legături strânse cu împăratul Friedrich III de Habsburg, tutorele lui Ladislau, oferindu-i sprijinul pentru a aduce pe tron pe acest copil. Argumentele lor erau foarte puternice: nu recunoscuseră oare însuşi Vladislav I şi aderenţii săi că după moartea sa avea să-i fie moştenitor micul Ladislau? Vladislav murise; cine şi pe ce temei s-ar mai fi putut împotrivi urcării pe tron a fiului Elisabetei? Planurile partidei filo-habsbur-gice păreau ca şi înfăptuite. Ulrich Cillei era iarăşi în bune relaţii cu Austria. Ladislau Garai îl împrumută pe împărat cu sume mari de bani. Un alt nobil zălogeşte ducelui de Austria nişte cetăţi de graniţă, care vor ajunge mai târziu în puterea lui Friedrich III. Anarhia feudală ia din nou forme tot mai grave. Chiar rude apropiate ale lui Ioan de Hunedoara, ca Ioan Szekely, era acuzat de răpirea cu forţa a unor. Sate de prin comitatul Zagreb. Prietenul voievodului, Ioan de Zredna, scria la 24 aprilie 1445 despre stările de lucruri din Ungaria: „Adevărul tace gâtuit, sfăr-

1 Va ajunge mai târziu papă, sub numele de Pius al II-lea.

Rnate sunt barierele bunei cuviinţe, frâul legii a slăbit… Arbitrarul de fier, violenţa nestăpânită distruge, mu respectă dreptul nimănui; ura, trădarea şi obijduirea cea mai neruşinată au cale slobodă…” 1 împăratul, ca tutore al regelui minor, se şi vedea stăpân peste Ungaria. Sa amesteca în treburile ei interne, dădea dispoziţii ^cuitorilor din oraşe, printre care braşovenilor. Cancelarul său anunţă cu satisfacţie palatinului Hedervâry ştirile sigure din Veneţia şi Bizanţ despre moartea lui Vladislav I, amintindu-i drepturile lui Ladislau Postumul şi invitându-l pe palatin să le susţină.

Alţi baroni unguri îşi pun nădejdile ridicării lor în aducerea la tron a unui rege străin: îşi face loc zvonul despre candidatura unui principe francez sau bur-gund. Se rosteşte de către cei interesaţi şi numele unui Cillei sau Brancovici.

Erau şi nobili pe care problema dinastică nu-i interesa atft, cât apărarea intereselor lor locale. Este cazul mai ales al celor din ţinuturile de margine, cum sunt feudalii din Dalmaţia, care se orientează spre relaţii mai strânse cu Veneţia şi alte oraşe italiene.

Reizbucnirea duşmăniilor şi chiar a războiului civil între baroni, sub pretextul luptei pentru tron, dominaţia germană’ asupra ţării, ruperea de Ungaria a unor provincii mărginaşe, erau numai câtevia din pericolele ce ameninţau regatul, atunci când Ioan de Hunedoara, cu sufletul încă greu de amarul înfrângerii, se întoarse în ţară. Cine altul decât el, care încercase încăodată forţa teribilă a duşmanului de la hotare, putea să înţeleagă mai limpede cât de dăunătoare era, atunci mai cu seamă, dezbinarea internă?

După întoarcere, întâiul gând i-a fost reorganizarea armatei. Lipsesc datele privind activitatea lui în acest sens, în iarna lui 1444-45, dar putem constata că în primăvara anului 1445, când turcii neliniştesc din nou

1 Citat după I. Minea, „Vlad Dracul şi vremea sa”, Iaşi, 1928, p. 169.

Graniţele, detaşamentele maghiare sunt pregătite să-i respingă.

Răpit de grija copleşitoare a oştirii şi a apărării, nu se avântă de îndată în lupta politică. E prudent; simte ‘parcă rânjetele batjocoritoare cu care baronii ce tremuraseră mai ieri în faţă-i se pregăteau să-l întâmpine acum pe el, eroul înfrânt din pricina nepăsării lor. Intră în legătură cu acei nobili de la’ care putea nădăjdui o atitudine mai demnă, ale căror interese îi îndemnau la împotrivire faţă de tendinţele dominaţiei habsburgiee şi ale expansiunii otomane. E în corespondenţă cu palatinul Hedervâry, cu prietenul şi colegul său Nicolae Ujlaki. Sfatul său e mereu acelaşi: să se pună capăt dezbinărilor, să se stăvilească influenţa străină, combătând pe sprijinitorii ei, să se aibă în vedere, imai presus de orice, zarea înnourată a hotarului de miazăzi.

Părerile lui încep să câştige pe încetul aderenţi. Înfrângerea de la Vama demoralizase pe unii, înspai-măntase pe alţii. Temerea îi făcu pe mulţi să cugete mai adânc asupra căilor de înlăturare a primejdiei, să vadă egoismul şi trădarea marilor baroni, să-şi strângă rândurile în jurul omului care rămânea cea mai de seamă personalitate militară a momentului. Mica nobilime îndeosebi e alături de Ioan de Hunedoara. Ea e numeroasă şi larg reprezentată în dietă. Atitudinea ei are mai mari sorţi de a fi însuşită de orăşenime şi ţărănime. Baronii cei mari, cu certurile şi intrigile lor, se vedeau rămânând pe încetul ca nişte insule, în mijlocul valurilor unui popor ce îşi manifesta voinţa lui de a-şi apăra liniştea şi libertatea.

Gonsiliul care conducea regatul trebui să se decidă a convoca dieta pentru luna aprilie 1445. Avea să se dezibată succesiunea, la tron şi, în strânsă legătură cu ea, încetarea certurilor dintre nobili. Numele lui Ioan de Hunedoara figurează deja printre acelea ale marilor demnitari în numele cărora se redactează invitaţiile la dietă. Influenţa lui se simte şi în măsurile de întărire a ordinei interne, pe care sfatul ţării le ia chiar înainte de convocarea dietei: ţara este împărţită provizoriu în câteva regiuni, fiecare în frunte cu unul până la trei „căpitani”, având la dispoziţie forţe armate şi fiind însărcinaţi cu menţinerea ordineL Ioan de Hunedoara, pă’strând slujbele anterioare de voievod al Transilvaniei şi comite al Timişoarei, devine căpitan al ţinuturilor de la răsărit de Tisa.

Sistemul acesta nu dădu însă toate rezultatele aşteptate. In unele părţi trebuiră a fi acceptaţi în calitate de căpitani reprezentanţi ai tendinţelor de independenţă faţă de Ungaria, cum era Jiskra în Slovacia, sau feudali turbulenţi şi necinstiţi, ca un anume Pancraţiu de Szenimiklos, care se vor folosi de autoritatea noii demnităţi în interesul lor, compromiţând şi mai mult ordinea. Ioan de Hunedoara, în schimb, şi-a luat în serios noua lui calitate. In scaunul episcopal de la Oradea, rămas vacant prin moartea, la Vama, a titularului, îl numeşte pe vechiu-i prieten Ioan de Zredna. Obligă pe nobilii din acelaşi ţinut, într-o adunare provincială, să-i jure ascultare şi sprijin în lupta împotriva celor care tulbură şi jefuiesc acele părţi. In Transilvania – o recunosc izvoarele – după ce Ioan. Este numit căpitan, au încetat tulburările şi s-a trăit în mai deplină pace deoît în alte provincii.

Activitatea sa i-a pregătit voievodului prestigiul cu care va apare în -dieta din aprilie şi succesul pe care-l obţine aci. Reprezentanţii partidei de ordine şi de întărire a statului, în fruntea căreia stătea el, au determinat dieta să ia măsuri împotriva războaielor interne şi să încerce o împăcare între unii nobili mari. Într-un termen scurt, nobilii trebuiau să-şi înapoieze unii altora moşiile pe care şi le răpiseră prin forţă Şi să dărâme cetăţile sau întăriturile ce le ridicaseră pe moşii, în afară de acelea care puteau servi ca apărare împotriva turcilor.

Dieta interzice oricui de a se atinge de moşiile regale, venitul acestora urmând a fi întrebuinţat pentru apărarea ţării şi plata mercenarilor. Dacă sultanul ar porni împotriva Ungariei, orice nobil sau cetăţean va fi obligat să participe în persoană la oaste, în primul rând banderiile magnaţilor şi ale înalţilor prelaţi.

Un foarte important capitol al hotărârilor dietei din aprilie 1445 îl constituie acela prin care se iau măsuri de uşurare a vămilor şi a circulaţiei comerciale. Se reafirmă şi dreptul iobagului de a se muta de pe o moşie pe alta, cu condiţia de a-şi fi achitat darea după pământ, aşa numitul „terragium” şi alte obligaţii legale.

Hotărârile acestea arată, într-o formulare deja mai sistematică, tendinţa lui Ioan de Hunedoara de a lărgi baza socială a partidei sale, atrăgându-şi simpatia orăşenimii şi o oarecare popularitate în ţărănime.

Politica lui de întărire a autorităţii centrale şi înlăturare a influenţelor din afară se oglindeşte şi în alte două din hotărârile dietei: una prin care, în pricinile bisericeşti, se lărgesc drepturile tribunalelor din ţară faţă de cele ale curţii papale; o alta, prin care se amina până după Rusalii hotărârea asupra succesiunii la tron. In acest interval ide timp trebuiau făcute toate eforturile pentru a se primi ştiri despre Vladi-skv I. Dacă până atunci nu s-ar afla nimic nou, oon-firmâindu-se. Astfel moartea lui, va fi recunoscut ca rege Ladislau Postumul, cu condiţia ca Friedrich de Habsburg să renunţe la drepturile sale de tutore asupra acestuia, restituind şi sfânta coroană a Ungariei, amanetată în mâinile sale. In caz contrar, dieta va alege un alt suveran sau va lua orice altă hotărâre va crede de cuviinţă.

În felul acesta Ioan de Hunedoara combătea pretenţiile de dominaţie ale habsburgilor, bătându-i mai dinainte cu propriile lor arme. Dacă aceştia voiau într-adevăr să pară apărători dezinteresaţi numai şi numai ai drepturilor la domnie ale copilului, trebuiau neapărat să renunţe la tutela asupra lui. Altfel îşi de-miascau singuri intenţia de a pune mina pe conducerea Ungariei.

Nu peste mult se întoarseră trimişii, cu veşti ce nu puteau decât întări convingerea că Vladislav I murise. 0 solie a nobilimii maghiare merse atunci la Viena, pentru a cere împăratului pe Ladislau Postumul. Friedrich al III-lea însă nu voi să renunţe la nimic din drepturile sale şi jigni prin purtarea lui pe delegaţii» care se întoarseră fără rezultat. Printre nobili – un Hedervâirv, un Ujlaki – se întări opinia că dieta ar trebui să aleagă un nou rege. Loen de Hunedoara nu era de aceeaşi părere. Se temea de nesfâr-şitele duşmănii pe care le-ar isca un asemenea act, de înrăutăţirea definitivă a relaţiilor cu imperiul şi de aceea credea mai potrivită menţinerea provizoratului existent, continuând tratativele cu Viena ori, la nevoie, păşind chiar cu forţa spre a-l smulge pe regele legitim din mâinile împăratului.

Preocuparea lui Ioan de a păstra liniştea internă îi era şi acum izvorâtă din gândul său de căpetenie: lupta împotriva turcilor. Aceştia apăruseră din nou la sfârşitul primăverii anului 1445 în împrejurimile Belgradului, cu armată nu prea mare. Voievodul Transilvaniei le ieşi înainte, pe malul opus al râului Sava. Aiprinzând focuri de tabără, armata sa ţinu îndreptată asupra unui punct atenţia turcilor, după care, pe timp de noapte, trecu râul prin altă parte. Înconjură prin surprindere tabăra duşmană şi o distruse. E un succes local, însă de mare însemnătate, dană ne gândim la pierderile suferite la Vama, nu cu mult înainte.

Planuri mai mari frământau însă pe Ioan de Hunedoara cât şi pe comandanţii flotei apusene, care continua să răimână în strâmtori şi la Constantinopol. Tn primăvara anului 1445 galerele pătrunseră în Marea Neagră şi atacară corăbii turceşti. Li se dăduseră şi mstrucţiuni să caute a întreprinde o acţiune energică, Pentru a constrânge ipe sultan la pace. In mijlocul flotei nu se credea încă deplin în moartea lui Cesarini? ‘ a lui Vladislav I, deşi turcii le arătaseră burgunzilor, de pe mal, în dreptul portului Gallipolâ, un cap cu plete lungi, blonde, ce ar fi fost al regelui.

Stăruia totuşi gândul de a întreprinde, în regiunea Dunării, o expediţie pentru a căuta pe cei doi.

Împrejurările prin care trecea Imperiul otoman păreau favorabile întreprinderii unei noi expediţii. Sul-tanul Murad II îşi pusese în aplicare intenţia de a renii aţa la tron şi abdicase în favoarea fiului său Mo-hammed, retrăgându-se într-o localitate din Asia Mică, voind să ducă de atunci înainte o viaţă pioasă. Urmaşul său se dedase petrecerilor şi vânătorilor. Puţini ar fi bănuit în acest tânăr cu trăsături fine, palide, cu fire uşuratică, nestăpânit în accesele-i de mânie şi epileptic, pe viitorul Mohammed II, cuceritorul Con-stantinopolului şi totodată cea mai remarcabilă figură a sultanilor otomani, până în secolul XVI. Nemulţumiţi de nepăsarea pe care tânărul sultan o arăta proiectelor războinice pe care ei le aşteptau, ienicerii se răsculară împotrivă-i, tulburând cu veştile acestea relfugiul cucernic al lui Murad şi hotărându-l după vreun an, să revină la tron. •

Trecură câteva luni de zile cu tratativele necesare pregătirii unei acţiuni coordonate între armata maghiară şi flota burgundă… Comandantul acestei flote, Wallerand de Wavrin, trimise în Ungaria o solie compusă dintr-un cavaler spaniol, Pedro Vasque a Saavedra şi din doi francezi, care sosi la Buda. Po la începutul lunii mai 1445, împreună cu mai” mulii nobili maghiari ce căzuseră prizonieri la Vama. Şi se eliberaseră acum din captivitatea turcească. Solia oferi lui Ioan de Hunedoara şase până la opt corăbii pe Dunăre. Din tratativele duse, rezultă în linii mari planul ca, pe la jumătatea lui august, Wavrin să înainteze cu opt galere până la Nicopol, unde avea să se adune o armată maghiară de 8-10.000 de oameni-Eventual, galerele aveau să transporte această armată, făcând mai multe drumuri la Constantinopol De aci, în colaborare cu bizantinii, s-ar fi continua’ încercarea de a alunga pe turci din Europa. Pare însă mai probabil că Ioan de Hunedoara nu s-a gân-dit serios la o tentativă atât de grea, ci socotea mai mult să-şi asigure hotarul Dunării; în Ungaria se trăia, după Vama, cu teama permanentă a unui mare atac turcesc.

Nobilii maghiari mai cerură două lucruri solilor burgunzi: ca la întoarcere să convingă pe Viad Dracul a se alătura acestei campanii, iar la Constanti-nopol să intervină pe lângă împăratul bizantin în favoarea pretendentului la tronul sultanilor Saudji (Daud Celebi), spre a i se îngădui acestuia să plece în Ungaria.

Solia burgundă s-a achitat de aceste misiuni. La întoarcere, Pedro Vasque de Saavedra s-a întâlnit cu Vlad Dracul şi l-a convins să accepte o întrevedere cu Wavrân. Domnul muntean se duse, la sfârşitul lui iulie, la Isaccea, unde Wavrin sosise deja cu două galere. Vlad s-a îndatorat să ajute expediţia cu armată, cu un număr trebuincios de căruţe, cu hrană şi cu 40-50 de bărci.

Cavalerul spaniol merse apoi la Constantinopol, unde transmise celorlalte vase însărcinarea de a pleca şi ele spre Isaccea. In întrevederea cu împăra-ratul bizantin i se îndeplini cererea în legătură cu Saudji şi cu acesta împreună reveni pe malurile Dunării, alăturându-se echipajului flotei.

Ioan de Hunedoara, după înţelegerea cu trimişii burgunzi, se adresă încă o dată după ajutor curţilor apusene. Nădejdi mai mari îşi punea în papă şi în regele Franţei. La 11 mai 1445 pleca spre Roma şi Paris, cu cererile sale, un canonic de Oradea, cu numele Blaziu. Voievodul îşi întârzie cu vreo lună plecarea în campanie, aşteptând rezultatele acestor demersuri ale sale. Zadarnică îi fu şi acum aşteptarea. Regele Franţei îi răspunse cu laude şi promisiuni… Pentru viitor, scuzându-se că î<n acel moment e absorbit de războiul cu Anglia. Papa, în locul mult aşteptatului ajutor bănesc, îi trimise iarăşi doar vorbe. Adresă însă o scrisoare curţilor apusene, invitându-le să-l ajute pe Ioan şi promiţând iertarea păcatelor celor ce s-ar angaja în campanie. Nimeni, se vede, nu avu nevoie de această iertare…

În prima jumătate a lumii august sosi la Isaccea şi episcopul Francesco Condolmieri, în fruntea a trei galere papale şi trei burgunde. Cu aceasta se împlinea numărul de opt vase pe care le făgăduise Wa-vrin. Sosi acolo şi Vlad Dracul, întovărăşit de un fiu al său, cu vreo 5-6.000 de români, cu două tunuri şi cu bărcile promise. Intre timp sosi veste din Ungaria că Ioan de Hunedoara nu putea ajunge la Ni-copol înainte de 8 septembrie. Expediţia mai zăbovi deci câteva zile în apropierea deltei. Pe la jumătatea lunii august porni pe Dunăre în sus şi în ziua de 16 trecu pe la Brăila. Oastea Ţării Româneşti înainta şi ea de-a lungul malului sting al fluviului.

Se încercă mai întâi cucerirea cetăţii Dârstor (Şi-listra), dar iscoadele aflară că garnizoana turcească de iaci e foarte puternică, astfel că asediul fu întrerupt şi purceseră mai departe. Turtucaia, având mai mult întărituri de lemn, e cucerită şi arsă.

De mare însemnătate era pentru domnul Ţării Româneşti recucerirea cetăţii Giurgiu, de unde turcii aveau oricând drum drept şi uşor către Bucureşti, Târ-govişte, Gâmpulung, până spre Braşov. Datorită în bună parte stăruinţelor lui Vlad Dracul, se începe asediul cetăţii. El spune burgunzilor câţi bolovani de sare l-au costat pe părintele său, Mircea cel Bătrân, construirea acelei cetăţi. Mai şi exagera puţin, când adăugă că, având Giurgiul, femeile muntene, ele singure, ar putea lua ţara turcească… Nuimai cu fusele!

Cetatea era aşezată’ pe o insulă, legată printr-un pod cu malul românesc. Domnul muntean, bun cunoscător al locurilor, dădu primele îndrumări de aşezare a oamenilor şi vaselor. Vreo 300 de turci ieşiră din cetate şi se năpustiră asupra taberei muntene, dar fură respinşi între ziduri după o încăierare violentă. Pătrunzând în insulă, asediatorii găsiră multe care cu patru roţi; le încărcară cu lemne, făcându-şi un fel de paveze mişcătoare şi la adăpostul lor înaintau spre ziduri, de unde turcii trăgeau zgomotos asu-pră-le.

Tunurile şi zidurile cetăţii erau puternice. N-aveau nici o deschizătură şi apărătorii trăgeau numai de pe metereze. Comandantul burgund îşi puse ostaşii să sape şanţuri în dosul carelor, aşezând în linie de bătaie tunurile. Începu bombardarea zidurilor. Dintr-o corabie fu scoasă o bombardă mare, pe care în cursul nopţii o puseră în poziţie de tragere, iar a doua zi dimineaţa începu şi-ea lucrul. Cu mare detunet arunca ea nişte pietroaie tari, de Brabant, care, unde loveau, prefăceau peretele în ţăndări, ascunzându-l câtăva vreme într-un nor de praf. La auzul zgomotului, Vlad Dracul veni şi el lângă bombarda cea utere. Wavrin îl lăsă să conducă tragerea, în lipsa lui. Înverşunarea îl făcu pe domn să nu lase răgaz bombardei să se răcească, între lovituri, astfel că-i plesniră două cercuri, omorând doi oameni. Supărarea lui Wavrin se molcomi, aflând că tunul se poate drege.

După această întâmplare, Vlad plecă spre cele două tunuri ale sale, care erau cam mici şi adesea nimereau cam pe deasupra zidurilor. O nouă ieşire a turcilor împotriva românilor fu respinsă.

Bombardamentul, oricât de puternic, nu ajută mult, mai ales după ce tunul cel mare se mai strică o dată şi trebui dus îndărăt pe corabie. Asediatorii hotărâră să ia cetatea prin foc şi clădiră în apropierea zidurilor grămezi mari de lemne. Neprevăzători, turcii nu aprinseră lemnele pe măsură ce se adunau, ci aşteptară prea mult. Când ei le aprinseră, cu gândul să dejoace truda atacatorilor, flăcările se ridicară atât de înalte, încât aprinseră acoperişurile de lemn ale turnurilor şi se propagară înăuntrul cetăţii.

Subaşiul’ care comanda cetatea oferi atunci predata, cu condiţia ca garnizoana să fie lăsată liberă, iar bombardamentul să înceteze, spre a putea stinge focul

1 Un grad ofiţeresc în vechea armată turcească.

Şi lăsa astfel fortificaţia în bună stare. Capitularea fu primită.

Turcii ieşiră din cetate, îndreptându-se spre malul bulgăresc. Priveau neîncrezători, cu ochi piezişi, către galere şi în mâini ţineau arcurile întinse, gata de o luptă desperată. Ştiau de ce se tem, căci aveau de dat socoteală pentru fapte sângeroase. Comandantul garnizoanei era acelaşi subaşi care în 1441 îl atrăsese pe Vlad Dracul, cu promisiuni, la curtea sultanului, unde fusese închis aproape un an, trebuind a-şi lăsa doi fii într-o primejdioasă captivitate. Acum, Vlad Dracul porunci fiului său să-l răzbune. Cel însărcinat cu cruda răfuială era viitorul Vlad Ţepeş. Wavrin ascultă în tăcere explicaţiile pe care acesta i le dădu asupra motivelor nerespectării cuvântului dat garnizoanei, îşi va fi dat poate seama francezul că, în încleştarea pe viaţă şi pe moarte dintre năvălitori şi cei primejduiţi cu înrobirea, nu se pot aplica totdeauna preceptele conduitei elegante pe care le deprinsese, rostite, dar nu şi folosite, la acea ultimă curte cavalerească a stăpânilor săi – ducii de Burgundia.

Cu 2.000 de munteni, fiul domnului trecu Dunărea la o oarecare depărtare, surprinse garnizoana şi o măcelări, ucigând pe subaşi cu mina lui.

Vlad Dracul, bucuros de cucerirea Giurgiului, le anunţa braşovenilor faptul, cerându-le grabnic arcuri, săgeţi, tunuri, spre a putea întări din nou cetatea, „căci ea e tăria şi vouă şi nouă şi tuturor creştinilor1”.

Succesele expediţiei tulburară lumea turcească şi treziră noi speranţe în populaţia subjugată din Bulgaria. Garnizoana din Rusciuc părăsi cetatea fără luptă. In oastea munteană sosiră oîţiva bulgari ctf vestea că imulţi conaţionali de-ai lor, răsculaţi şi fugiţi, sunt atacaţi de turci, nu departe de Dunăre. Vlad Dracul trecu Dunărea cu 4.000 de oşteni călări, de-a

1 I. Bogdan, Documente privitoare la relaţiile Ţării Româ-neşti cu Braşovul şi Ţara Ungurească în sec. XV şi XVI-Bucureşti, 1905, p. 80.

I înotul şi salvă pe acei bulgari. Ei îi cerură voie să treacă în Ţara Românească. Domnul le încuviinţă trecerea, căci îi socotea oameni foarte viteji; le puse la dispozifie şi luntrile armatei sale. Astfel trecură Dunărea, trei zile şi trei nopţi, 12.000 de bulgari, cu familiile, cu avutul cât îl putuseră strânge, cu vitele lor.

La 7 septembrie flota porni mai departe, spre obiectivul ei principal, Nicopol. Ajunse aci după cinci zile. In preajma oraşului, fu întâmpinată cu foc de tunuri, pe care turcii le aşezaseră pe mal, într-un loc nisipos. Trei vase fură atinse uşor. Flota răspunse în trecere cu tunurile ei şi aruncă apoi ancora pe malul românesc, în faţa cetăţii Nicopolul mic – rriai curând un turn mare şi rotund, decât o cetate – adică Tumu Măgurele de astăzi.

De aci, comandanţii priviră cetatea de pe celălalt mal. Oraşul Nicopol avea o formă alungită, strâmtă; în jur câteva înălţimi, una din ele străjuită de cetate. De la cetate până la fluviu coborau două rânduri de ziduri, întărite cu turnuri rotunde. In faţa oraşului, în lungul malului cuprins între cele două ziduri, turcii, spre a împiedica o debarcare, ridicaseră un parapet de lemn, iar în apă scufundaseră câteva vase, ale căror pupe răsăreau din apă.

Privind acest tablou, se apropie de comandanţii străini un bătrân boier muntean, în vârstă de peste 80 de ani. Era cel care se ocupa de educaţia fiilor lui Vlad Dracul. Cu mâna tremurătoare, el arătă lui Wavrin locul unde, cu aproape cincizeci de ani înainte, se dăduse marea bătălie de la Nicopol, la care bătrânul participase. Ii arătă unde stătuse atunci ducele Ioan al Burgundiei. Întrebările şi lămuririle se desfăşurau uşor, căci bătrânul boier vorbea puţin franţuzeşte şi italieneşte. Învăţase aceste limbi de la genovezi, cărora turcii îl vânduseră ca sclav, după ce şi el căzuse prizonier în acea luptă.

Încă la 13 septembrie Vlad Dracul începu să ase-dieze Tumu – cetăţuia de pe malul românesc. Turcii rezistară. In noaptea ceţoasă care urimă le aduse întăriri o corabie din Nicopol. La 14 septembrie apăru armata ungurească, în frunte cu Ioan de Hunedoara. Neobositul ostaş se urcă îndată într-o barcă şi merse la bordul vaselor, spre a se întâlni cu Wavrin, care zăcea bolnav în cabina sa. Avu o întrevedere şi cu Francesco Condolmieri, după care, întorcându-se pe ţărm, se consfătui cu Vlad Dracul. In urma convorbirilor purtate se hotărî continuarea asediului început, sperându-se că într-o zi-două cetăţuia va capitula. Nici după o săptămână însă acest lucru nu se întâm-plă. Zidurile rezistară bombardamentului, iar încercarea de a da foc acoperişurilor, cum se făcuse la Giurgiu, dădu greş. Turcii de pe malul opus reuşeau mereu să strecoare întăriri.

Anotimpul fiind înaintat, se hotărî suspendarea asediului. Planul campaniei prevedea, de fapt, o încercare de trecere a Dunării, iar nu cucerirea tuturor cetăţilor de pe malul ei. Trecerea fluviului se arătă prea grea pe la Nicopol, unde se stabilise iniţial, deoarece pe malul bulgăresc se adunase între timp o armată turcească destul de puternică. De aceea Ioan de Hunedoara alese ca nou punct de trecere gura Jiului, unde trimise să i se pregătească dinainte numeroase plute. Armata maghiară şi română porni de la Tumu -spre apus, flota ridică şi ea ancorele în aceeaşi direcţie. Observând manevra, turcii din Nico-ipol începură şi ei, pe malul bulgăresc, marşul către apus, supraveghind zi şi noapte mişcările galerelor şi ale armatei potrivnice. De pe corăbii se vedeau în fiecare noapte focurile taberei turceşti; după cum povesteau iscoadele, turcii aprindeau chiar focuri mai multe decât le trebuiau, ca să pară mai numeroşi. ‘

Comandantul burgund, care îi ţinea locul lui Wavrin – mereu bolnav – îmbarcă într-o noapte în luntre mai mulţi soldaţi, cu câteva tunuri mici şi simula o debarcare îmipotriva turcilor, dezlănţuind de pe galere un bombardament zgomotos. Turcii se înspăimân-tară, părăsiră tabăra şi pe câţiva prizonieri ramâni şi unguri pe care-i duceau cu ei. Aceştia trecură fluviul înot şi povestiră că dacă numai 2-300 de oameni ar fi debarcat într-adevăr, ar fi putut pune mâna pe tabăra în care turcii lăsaseră toate bagajele. A doua zi, abia după amiază, detaşamentele turceşti, dându-şi seama de înşelătoria a căror victimă fuseseră, apărură iarăşi pe mal şi începură a bombarda galerele, de unde iii se răspunse cu râsete ‘batjocoritoare.

La 28 septembrie se ajunse la gura Jiului, în faţa căreia, pe malul bulgar, se înălţau ruinele Rahovei, distrusă încă de expediţia din 1396. Flota efectua o debarcare şi burgunzii se întăriră între aceste ruine, cu arcaşi şi maşini de război. De aci ei respinseră pe turcii care îi atacară. Dădură astfel putinţă armatei lui Ioan să treacă Dunărea. Turcii opuseră o rezistenţă slabă, dar se retraseră în ordine spre interior, distrugând în cale tot ce puteau. Armata maghiară îi urmări puţină vreme, se întoarse însă pe neaşteptate şi trecu din nou pe malul stâng. Voievodul explică lui Wavrin că nu voise să fie atras prea departe de Dunăre, unde risca o înfrângere. Proviziile erau puţine, abia ajungeau pentru vreo două zile. Din Ţara Românească, hrana promisă de Vlad Dracul se aducea cu greu. Erau secătuiţi şi oamenii de aci. De trei-patru ani războaiele nu mai încetaseră.

Pe la începutul lui octombrie se lăsă deodată un asemenea frig, Inoît se ivi temerea că Dunărea ar putea îngheţa în scurtă vreme. Comandanţii flotei propuseră să ierneze în vreun punct, mai la apus de Rahova, reîncepând campania în anul următor. Ioan de Hunedoara le arătă însă că mai jos de Porţile de Fier nu se găseşte nici un loc favorabil unde vasele să se poată adăposti, ferite de atacurile turceşti. Îi sfătui să coboare spre mare, înainte ca gheţurile fluviului să-i prindă şi să-i dea legaţi în mâna turcilor.

Astfel luă sfârşit această campanie pe Dunăre. Armata maghiară şi munteană se întoarse fiecare în ţară, iar flota coborî pe Dunăre şi la 2 noiembrie 1445 ajunse la Constantinopol, unde apusenii aflară că împăratul bizantin încheiase pace separată cu turcii. Peste câteva zile, galerele plecară spre Veneţia. Rezultatul cel mai de seamă al acestei campanii a fost recucerirea Giurgiului şi păstrarea mereu vie, în rân-durile popoarelor balcanice, a sentimentului că nu sunt părăsite, după înfrângerea de la Vama, ce nă-ruise atâtea nădejdi.

Colaborarea cu flota contribui la întreţinerea, în sufletul voievodului Transilvaniei, a iluziei ajutorului militar din partea apusului. Încă în vremea luptelor de la Nicopol şi Rahova el elaborase, împreună cu Condolmieri, planul de acţiune pentru o viitoare campanie. Ou acest fapt trebuie pusă în legătură şi intenţia manifestată la un moment dat de comandanţii flotei de a ierna pe Dunăre. Planul stabilit nu se cunoaşte, dar e probabil că se întemeia pe acela întocmit cu vreun an şi jumătate mai înainte de cardinalul Cesarini, care prevedea trecerea Dunării cât mai aproape de vărsare, având concursul unei flote şi înaintarea spre Adrianopol pe drumul cel mai scurt, ocolind pe la răsărit obstacolul natural al munţilor Balcani. In toamna anului 1445, îndată după întoarcerea de la Dunăre, Ioan de Hunedoara împărtăşi papei acest plan, iar în iarnă trimise din nou emisari la Roma şi la curtea ducelui Burgundiei. Răspunsul se lăsa aşteptat, astfel că la 20 februarie 1446 Ioan, care era atunci la Debreţin, cerea cu insistenţă papei un răspuns definitiv până la mijlocul lui aprilie. Un contemporan notează însă că solul trimis la Roma şi în Burgundia „n-a adus altceva decât vorbe goale”.

O atmosferă de acalmie cuprinde scena raporturilor dintre statele europene şi turci. Veneţienii încheie şi ei pace cu sultanul Mohammed II, în februarie 1446. Tratatul fu semnat în septembrie de bătrânul Murad II, care în urma revoltelor ienicerilor reluase cârmui-rea. In Balcani, despotul sârb se menţine în bune relaţii cu Imperiul otoman, sprijinindu-se pe el în duşmănia ce o avea cu Veneţia, iar Vlad Dracul plăteşte în continuare tribut Porţii.

În această linişte relativă, Ungaria găsi răgazul trebuincios pentru a se ocupa din nou de îndreptarea stărilor interne, de rezolvarea spinoasei probleme a conducerii statului. Tratativele cu habsburgii pentru revenirea efectivă la tron a copilului Ladislau V nu reuşiseră, iar alegerea unui nou rege ar fi stârnit prea multe resentimente înăuntru şi coimplicaţii diplomatice în afara hotarelor. Sistemul guvernării prin acei „căpitani”, dintre care făcea parte şi Ioan de Hunedoara, se dovedise neputincios în menţinerea ordinei şi liniştii. Se simţea cu tărie nevoia unei conduceri unice, autoritare, cu prestigiul şi cu experienţa necesară pentru a înfrânge nesupunerea feudalilor turbulenţi şi a organiza apărarea graniţelor.

Pentru ziua de 1 iunie 1446 fu convocată, la Buda, dieta ţării. După deschidere, ea se mută pe câmpul Râkos, în vecinătatea capitalei. Dieta recunoscu, în principiu, drepturile la coroană ale lui Ladislau V, dar în acelaşi timp, ţinând seamă de împrejurarea că aceste drepturi nu putea fi traduse deocamdată în fapt, afirmă necesitatea unei conduceri unitare, pro-punând alegerea unui guvernator.

La 5 iunie 1446 se trecu la alegerea guvernatorului. Marii baroni voiră să se retragă din şedinţă, după obicei, pentru a se sfătui între ei asupra persoanei pe care să o propună. Nobilimea provincială, puternic reprezentată în dietă, nu-i lăsă să plece ci începu din toate părţile să strige numele lui Ioan de Hunedoara. Baronii nu îndrăzniră a se împotrivi şi astfel Ioan fu în unanimitate ales guvernator al Ungariei. Doar el căută să se opună alegerii într-un rang iatât de înalt şi pe care nu-l râvnea. I se atrase atenţia că toţi sunt obligaţi să se supună hotărârilor dietei; astfel acceptă şi el, depunând jurământul, în limba maghiară – nu în cea latină, cum se obişnuia. De la 13 iunie actele oficiale şi legile se emit deja în numek său.

Această înălţare, a lui Ioan de Hunedoara la conducerea ţării se datora, desigur, imensului prestigiu pe care şi-l câştigase, până peste hotare, în strălucitele camlpanii ce le condusese împotriva turcilor, în timpul cărora dovedise tot atât de înalte calităţi şi în victorie şi în înfrângere.

Era însă şi o urmare a puterii personale la care se ridicase în rândurile nobilimii. Prin vederile sale politice el se apropia de mica nobilime şi era sprijinit de aceasta. In fapt însă, devenise unul din cei mai mari nobili din Ungaria. Baronii îl dispreţuiau ca pe un „parvenit”, nu se împăcau cu acţiunile sale, nu-l recunoşteau drept unul de-al lor, dar nu puteau să nu tină seama de puterea sa, se temeau de el.

Serviciile mari şi îndelungate aduse regelui sub diferite forme îi priîejuiseră proaspătului guvernator strângerea unei averi imense, îndeosebi după anul 1440. In jurul acestui an, moşiile sale aveau o întindere de aproximativ 500.000 de jugăre. Ca răsplată pentru victoriile sale din anii următori, pentru cheltuielile suportate de el în acele ocazii, este dăruit de rege mereu cu alte şi alte moşii. De pildă, după „campania cea lungă” primeşte marile domenii ale cetăţilor Deva şi Gurghiu. In vara anului 1444, do-bândeşte de la Gheorghe Brancovici domeniul Siriei, din regiunea Aradului. După campania de la Vama sunt confiscate toate moşiile pe care le deţinea Brancovici în Ungaria. (Aceasta ca represalii pentru rezerva în care se ţinuse despotul în cursul campaniei şi pentru legăturile lui cu turcii). Şi aceste moşii intră în patrimoniul lui Ioan. In 1446, eînd este ales guvernator, suprafaţa totală a domeniilor sale atingea vreo 5’/2 milioane de jugăre.

Veniturile acestor moşii au constituit una din bazele guvernării sale interne şi ale luptei anti-otomana Este limpede faptul că a folosit veniturile moşiilor pentru angajarea de mercenari. In atari scopuri, Ioan de Hunedoara a căutat să-şi întărească această bază a puterii, nu numai prin extinderea moşiilor, dar şi printr-o sporire a veniturilor lor. Acest fapt el nu-l urmăreşte însă doar prin obişnuita înăsprire a obligraţiilor iobagilor – deşi nu a ocolit nici asemenea mijloace.

— Ci şi prin introducerea unor metode mai „raţionale” de cultivare şi exploatare a pământurilor. Pe unele moşii ale lui Ioan de Hunedoara de prin comitatele Turda şi Cluj, din cercetarea documentelor timpului, se constată o lărgire a suprafeţei pă-măntului dat de proprietar în lucru iobagilor, pe lingă lotul obişnuit. Pământul acesta este cultivat de iobagi cu uneltele lor proprii, recolta împărţindu-se, probabil, într-o proporţie mai avantajoasă pentru proprietar.

Ioan de Hunedoara a căutat să pună în valoare noi pământuri, pe m’oşiile sale, prin colonizări. Se poate afirma că partea de apus a corrţitatului Bekes a început să se populeze după ce a ajuns în posesia lui. El aşeză aci mai ales sârbi şi bulgari fugiţi din faţa turcilor.’

O altă metodă de ridicare a veniturilor moşiilor sale a fost aceea a dezvoltării proporţionale a diferitelor ramuri ale economiei agrare. Pe domeniile lui se observă o încurajare a creşterii vitelor, alături de formele obişnuite ale cultivării pământului. Semnificativă de asemenea pentru tendinţa lui Ioan de a „raţionaliza” întrucâtva gospodărirea domeniilor sale feudale este întrebuinţarea unor oameni mai învăţaţi în calitatea de administratori ai moşiilor.

A căutat, în general, să ocrotească iobăgimea, în-ţelegând că fără munca acesteia nu se poate susţine nici clasa din care făcea parte, nici poziţia lui personală şi a statului întreg. S-a împotrivit, unde şi cât a putut şi a aflat despre aşa ceva, formelor abuzive, anarhice ale exploatării iobagului, care duceau la ruinarea gospodăriei acestuia, la destrămarea unor sate. In mai multe rânduri, hotărârile luate, sub influenţa sa, de dietă, recomandă respectarea dreptului de liberă mutare a ţăranului, în condiţiile obişnuite, adică plătindu-şi în prealabil darea după păElekes, lucrarea citată, p. 305 mânt. Acţiunea lui în favoarea ţărănimii s-a desfăşurat aşa dar doar în limitele intereselor clasei din care făcea şi el parte şi ale statului acesteia.

Tot în interesul creşterii veniturilor, s-a preocupat Ioan şi de minele de pe moşiile sale. Pe unele din ele, din Hunedoara şi Zărand, se aflau locuri pentru spălarea aurului. A încurajat aceeaşi ocupaţie şi în regiunea Baia Mare, Baia Sprie şi Cap-nic, domenii pe care le luase de la Brancovici, sprijinind dezvoltarea oraşelor Baia Mare şi Baia Sprie.

Sprijinirea oraşelor era necesară, întrucât până către jumătatea secolului al XV-lea Ungaria nu era atât, de dezvoltată economiceşte ca să se fi înfăptuit deja o adevărată „piaţă internă”, în cadrul căreia oraşele toate să fie în permanente relaţii reciproce, pe întreg cuprinsul ţării. Interesele lor erau grupate pe regiuni. Oraşele săseşti din sudul Transilvaniei aveau legături strânse cu Ţara Românească, iar Bistriţa cu Moldova. Oraşele iminiere din Slovacia reprezentau şi ele o grupare economică oarecum aparte. Cele din apus, Pojon, Gyor şi chiar Buda se orientau înspre Viena. Această particularitate a stadiului dezvoltării lor le determinaseră, în cursul războiului civil din 1440-42, să treacă de partea unor partide diferite, mergând în general alături cu acel grup de feudali care îşi aveau domeniile în apropierea lor. Duşmăniile politice iscate cu acel prilej puneau acum şi mai mari piedici în calea dezvoltării relaţiilor dintre ele, pe scară naţională.

Tocmai din acest motiv, Ioan de Hunedoara, după alegerea sa ca guvernator, nu s-a putut sprijini de la început pe oraşe, cel puţin nu pe toate, ci numai pe nobilimea de rangul al doilea.

Deoarece nobilimea mică, singură, reprezenta prea puţin, constituind un sprijin redus în înfăptuirea grelelor sarcini interne şi externe pe care avea să le înfrunte ca guvernator şi deoarece aceeaşi nobilime s-a dovedit, în unele împrejurări, destul de nesigură, de şovăielnică în atitudinea ei, Ioan de Hunedoara a căutat să-şi lărgească partida atrăgând de partea lui şi oraşele.

Pe vremea când era voievod al Transilvaniei, prin 1441 şi 1443, el ajută Braşovul şi Sighişoara să ţină ori să înfiinţeze o monetărie, împotriva dreptului pe care-l primise Vlad Dracul de la regele Ungariei, de a avea el o monetărie în Sighişoara. Faptul acesta deschidea oraşelor amintite o nouă sursă de venituri băneşti, decurgând din dreptul de a bate monedă.

Tot în calitate de voievod al Transilvaniei, Ioan îşi manifestă intenţia de a repune oraşul Cluj în drepturile ee-i fuseseră luate, ca pedeapsă pentru că ţinuse partea ţăranilor răsculaţi în 1437-38.

Unor oraşe de pe moşiile sale le acordă dreptul de târg, de care se bucurau numai oraşele libere regale. Autorizează întărirea zidurilor ce împrejmuiau Sibiul şi Braşovul. Face continue comenzi de arme, tunuri, echipament diferit, unor oraşe din Transilvania şi Ungaria, încurajând astfel pe meşteşugari. Stăruie pentru participarea reprezentanţilor orăşenimii în diete. După închiderea unor diete, îi reţine uneori câteva zile pe aceşti reprezentanţi, pentru a se consfă-tui cu ei în chestiuni care-i priveau. De fiecare dată când încheierea vreunui tratat de pace, cu Austria sau cu Imperiul otoman, deschidea perspectiva unor lărgiri a relaţiilor comerciale ale Ungariei, înştiinţează oraşele că au drum liber spre Viena ori spre Ţara Româneaseă. In urma dispoziţiilor sale, de fiecare dată când se emiteau noi monede, trebuiau aleşi Şi oameni de încredere din oraşe care să supravegheze operaţia.

Orăşenimea a răspuns acestor măsuri manifestân-du-şi în repetate rânduri încrederea şi ataşamentul ei faţă de guvernator. Cu cită bucurie îi scrie primarul din Buda, celui din Pojon, anunţându-i vestea că Ioan de Hunedoara a scăpat din primejdia prin care trecuse, în luptele purtate cu turcii în anul 1448! In 1451, trimişii oraşului Pojon îl caută pe Ioan de cinci ori în timp de patru luni, pentru felurite afaceri având poruncă să-l caute „oriunde s-ar găsi”. Mai târziu, în 1457, când marii nobili s-au răzbunat asupra familiei sale, ucigându-i pe fiul mai mare, Ladislau, era de temut o revoltă a sărăcimii şi a lucrătorilor din Buda.

Ioan de Hunedoara a ţinut seama şi de însemnătatea pe care o putea avea pentru el simpatia maselor populare şi a încercat să întreprindă ceva şi în folosul lor, deşi acestea erau dispuse să-l urmeze chiar numai pentru faptul că el ajunsese să întruchipeze ideea apărării hotărâte împotriva turcilor.

În această din urmă direcţie, alături de atitudinea faţă de iobagi, mai trebuie reţinută preocuparea lui pentru soarta lucrătorilor din ocnele de sare. A luat măsuri, prin căimăraşii ocnelor, să sporească plata lucrătorilor din Maramureş şi Dej. Nieioînd, până la sfiîrşitul veacului al XV-lea, tăietorii de sare n-au avut o retribuţie mai bună decât în vremea guvernării sale.

În privinţa ţăranilor liberi şi a nobilimii mici se observă multele danii prin care el răsplăteşte slujbele lor militare. Şi prin asemenea danii de moşii, el contribuie la ridicarea unor familii de cnezi hunedoreni în rândurile micii nobilimi.

        (Acestea au fost, aşadar, elementele sociale pe care s-a sprijinit Ioan de Hunedoara în cursul guvernării sale.

După alegerea sa ca guvernator, Ioan şi-a întărit poziţia, folosind pârighiile puternice ale puterii de stat. în dieta care se ţine între 12-25 martie 1447 el obţine autorizaţia de a se -folosi, în interesul ţării, de veniturile regale. Acestea se cifrau, în teorie, cam la 200-250.000 de florini aur anual. O bună parte din aceşti bani nu puteau fi însă încasaţi efectiv, deoarece multe moşii regeşti fuseseră risipite, prin danii şi zălogiri în favoarea baronilor şi a bisericii. De asemenea, era extrem de dezorganizată administraţia ocnelor de sare. Primind dreptul de a dispune de aceste venituri, guvernatorul s-a ocupat intens şi de sporirea lor. A luat măsuri energice de control asupra cămărilor sării şi a reuşit, în oîţiva ani, să ridice sumele vărsate de acestea în tezaur până la 100.000 florini anual.

În aceeaşi dietă, el a obţinut o limitare indirectă a puterii marii nobilimi, prin hotărârea de a se convoca de atunci înainte dieta anual, iar la şedinţele ei să fie obligaţi a participa toţi nobilii ce aveau moşii cu cel puţin douăzeci de aşezări, ceea ce însemna că nobilimea mijlocie avea să beneficieze de o reprezentare stabilă. Alegerea unui nou rege nu putea fi tratată fără ştirea şi aprobarea dietei. Cei ce nu s-ar fi supus acestei dispoziţii se făcea vinovat de trădare.

Marea nobilime se vede astfel îngrădită în prerogativele ei interne şi în legăturile ce le avea peste hotare. Ioan de Hunedoara întăreşte în schimb simţitor puterea centrală, tendinţă pe care şi-o afirmă şi în politica sa faţă de biserică. Profitând de faptul că, în perioadele de anarhie, averile bisericii erau ameninţate de jefuiri şi confiscări din partea feudalilor laici, guvernatorul adoptă o poziţie extrem de semnificativă: nu se lasă antrenat, pe panta simplei rezolvări a acestor diferende în favoarea bisericii, ci afirmă, drept criteriu al dreptului de deţinere a moşiilor, credinţa proprietarului respectiv faţă de ţară, slujba militară cu care contribuie la apărarea ei. El e dispus, prin urmare, să apere bunurile bisericii, dar îi atrage atenţia că favorurile de care se bucură comportă în schimib obligaţii ce trebuiesc respectate. Cu toate că bisericii nu i-a convenit pe deplin acest punct de vedere, ce tindea să o subordoneze puterii centrale, a preferat situaţia dată, în locul violenţelor la care o supuneau unii din marii baroni.

Tinzând, în continuare, să-şi subordoneze întrucâtva clerul, el caută, prin intermediul unor diete din anii guvernării sale, să limiteze dependenţa bisericii din Ungaria de curtea papală, în problema dreptului de numire în „demnităţile bisericeşti, în problema dijmelor strânse de cler, în aceea a competinţei tribunalelor eclesiastice. Astfel, îi declară necredincioşi ţării pe aceia dintre clerici care-şi primeau slujbele direct de la ipapă, fără consimţământul puterii de stat şi intervine pentru suprimarea abuzurilor comise cu ocazia strângerii dijmelor bisericeşti.

Simţindu-se ameninţată de venirea lui Ioan de Hunedoara la conducerea statului şi de guvernarea lui „cu mână de fier” – cum o caracterizează izvoarele – marea nobilime încearcă mereu să-l combată, prin toate mijloacele care-i stăteau la îndemână. In luna septembrie 1447, murind palatinul Hedervâry, dieta, influenţată de marii nobili, alege ca palatin pe unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai guvernatorului, pe Ladislau Garai. In alte diete, tot din acel an, nobilimea îngrădeşte măsurile militare pe care le-ar fi dorit Ioan, oprind încă o dată pe guvernator de a proclama ridicarea generală la oaste, în afară de cazurile extreme. Şi în aceste cazuri extreme, trupele nobilimii nu acceptau să lupte decât până la hotare, opunându-se astfel războiului ofensiv pe care-l preconiza Ioan de Hunedoara împotriva turcilor. In schimb, i se acordă dreptul de a proclama ridicarea generală în cazul unei revolte interne, fie şi împotriva unei mişcări a unor nobili.

Se vădeşte astfel caracterul limitat al sprijinului pe care i-l oferă lui Ioan de Hunedoara nobilimea, în special în problemele apărării militare – ceea ce îl determină tot mai mult să se ocupe de întărirea armatei de mercenari. In scopul acesta a reuşit să instituie o dare de 1 florin de aur la câte cinci gospodării iobăgeşti, pentru fiecare nobil ce poseda cel puţin patru sesii nobiliare. Acest impozit a stârnit o oarecare nemulţumire, dar faţă de lipsa de înţelegere ia feudalilor şi a străinătăţii mu exista altă cale de-procurare a mijloacelor pentru întreţinerea armatei la nivelul pe care-l pretindeau împrejurările.

Lupta împotriva marilor feudali pentru consolidarea liniştii interne şi a autorităţii sale se complică din nou, în anii 1446-47, prin conflictul mai vechi cu foabsburgii şi cu puternicii lor aderenţi: Cillei în apus. Jiskra în Slovacia.

Încă din martie 1446 Ioan de Hunedoara primise din partea dietei încuviinţarea de a aduna o armată spre a pune capăt tulburărilor la care se dedase în Croaţia familia Cillei. In aprilie, el pătrunse pe neaşteptate în domeniile acesteia din Slavonia, înfrânse pe Vitovec, căpitanul oştii lui Cillei şi constrânse pe nesupusul duce să ceară pace în termenii convenţiei pe care o mai acceptase odată, în 1441, cu regele Vladislav. Trebuia să promită sub jurământ că va păstra fidelitate faţă de conducerea Ungariei; făgăduia că se va supune dispoziţiilor acesteia în legătură cu moşiile ce le deţinea în cuprinsul ţării şi nu va întreprinde nici o acţiune legată de interesele Ungariei, fără consimţământul aceleiaşi conduceri. Înfrângerea lui Cillei dovedi încă o dată marilor baroni hotărârea lui Ioan şi a partidei sale de a pune capăt abuzurilor lor.

Se încordară tot mai mult, ca urmare a aceluiaşi eveniment şi relaţiile cu Friedrich III. Acesta refuza cu încăpăţânare să înapoieze Ungariei pe Ladislau Postumul şi coroana regală. Ocupase şi refuza de asemeni să înapoieze cetăţile de graniţă, pe care i le zălogise mai demult regina Elisabeta. Printre ele se găsea şi importantul. Oraş Gyor.

În dieta care hotărâse alegerea sa ca guvernator, la 5 iunie 1446, Ioan de Hunedoara fusese din nou autorizat să folosească, la nevoie, forţa armelor spre a pune capăt diferendului cu habsburgii, care se tărăgăna de atâta vreme, întrerupt doar de nesigure ar-mistiţii. Deocamdată, guvernatorul doreşte să evite un conflict armat şi la 11 iunie scrie în acest sens inipăratului. Rezerva sa se datora atitudinii papei Eugen IV, care era în bune relaţii cu Friedrich III şi n-ar fi văzut deci cu ochi buni un atac al Ungariei wnpotriva acestuia. Ioan nu voia să înăsprească astfel legăturile cu papalitatea. Orice tratative cu îimpă-ratul dând însă greş, sfatul ţării hotărî în cele din urmă războiul. Într-o scrisoare către papa, din 18 octombrie 1446, loan de Hunedoara justifică pasul început, încheind prin cuvintele: „De aceea suntein siliţi să pornim acest război drept, căci nioi paginii nu ne-au pricinuit atâta necaz, cât acest principe creştin” •.

Pe la jumătatea lunii noiembrie 1446 începură ostilităţile. Armata maghiară intră în sudul Austriei, Styria, Garintia şi Carniolia, pe care le pustii cu destulă asprime. Nu loan era acela care conducea expediţia. Viena, căreia îi atrăsese atenţia, prin scrisori, să rămână neutră, îu cruţată. Prin decembrie, armata se întoarse în Ungaria. Guvernatorul primise ştiri neprielnice de la hotarele Dunării şi începuse a pregăti o expediţie şi înspre acea partea. Deocamdată are întrevederi cu solii pe care împăratul îi trimise spre a cere pace. Le puse însă condiţia prealabilă a înapoierii cetăţii Gyor, pe care trimişii imperiali nu o acceptară, evitând însă un răspuns hotărât. De altfel, din partea lui Friedrich III nu era decât o manevră menită să-i îngăduie timp pentru a-şi întări armata. In vreme ce, de formă, iniţia aceste tratative, adresa numeroase scrisori oraşelor din Ungaria, îndemnân-du-le să se revolte împotriva guvernatorului.

Acesta se găsea între timp tocmai în cealaltă parte a ţării, în sudul Transilvaniei, pregătind un atac împotriva celui care îi fusese aliat în luptele dintre 1442 şi 1445: domnul Ţării Româneşti, Vlad Dracul.

După sâârsitul campaniei burgunde pe Dunăre, Vlad încheiase iarăşi pace cu turcii şi se pare chiar că, drept condiţie a păcii, le restituise cele câteva mii de bulgari ce se refugiaseră în Ţara Românească, după recucerirea Giurgiului. Loan de Hunedoara nu se putea resemna să accepte ca Ţara Românească să devină din nou un teren nesigur pentru alte campanii eventuale. În vederea scopului său final, organizarea luptei antiotomane, avea nevoie de concursul popoarelor din răsăritul Europei, tot atât cât şi acestea aveau

1 Schwandtner, lucrarea citată II, p. 38.

Nevoie de forţele poporului maghiar. Înfrângând anarhia internă şi asigurându-şi graniţele ide apus, guvernatorul urmărea deopotrivă să dea o formă mai închegată unui front comun de luptă al popoarelor ameninţate de turci, front care până atunci se manifestase mai mult spontan, din partea maselor şi extrem de nesigur din partea unor conducători, ca Brancovici şi a clicilor feudale din jurul lor. Loan de Hunedoara avea nevoie în primul rând de Ţările Române. Influenţa asupra lor îi dădea putinţa să apere temeinic linia Dunării până la vărsare. Cu atât mai stăruitoare era pentru dânsul această necesitate, cu cât în anii aceia continua să spere într-o viitoare folosire a planului de atac a lui Cesarini, în cadrul căruia Ţara Românească avea să constituie principala bază de operaţiuni împotriva Imperiului otoman.

Acestea erau motivele mai adânci care-l hotărâseră pe guvernatorul Ungariei să întărească influenţa sa în Ţările Române. Expediţia fu pregătită în destulă taină. Încă de prin august-septembrie 1446 circulau prin Ardeal zvonuri vagi că se va întreprinde ceva „împotriva duşmanilor regatului”. În a doua jumătate a lui octombrie, loan e prin părţile Braşovului. In toamna târzie, mai probabil prin decembrie, el intră în Ţara Românească. Ducea cu sine pe un pretendent, anume Dan, poate un fiu al lui Basarab II, acela care încercase şiel o efemeră dominie în primăvara anului 1442. Vlad Dracul fu surprins nepregătit şi fugi din Târgovişte. Fu însă ajuns din urmă şi ucis, împreună cu fiul său, Mircea, la satul Bălteni, din ordinul lui Dan. Ceilalţi doi fii, Vlad şi Radu, găsiră scăpare la turci. O scrisoare din 15 ianuarie 1447 confirmă sfârşitul, încununat de un atât de grabnic succes, al acestei expediţii. La 22 februarie guvernatorul revenise deja la Buda, socotind a-şi fi asigurat mai trainic hotarul Dunării şi viitoarea colaborare militară a Ţării Româneşti.

În realitate lucrurile erau departe de a fi liniştite în acele părţi. Cu sau fără sprijin turcesc ori unguresc, mai multe partide şi pretendenţi se luptă între ei. Alături de figuri mai şterse şi greu de identificat, se succed la cârma ţării doi domni: unul, Dan, protejatul direct al lui Ioan, pare a fi reprezentantul mai hotărât al unei orientări duşmănoase turcilor, având ca bază alianţa cu Ungaria. Vom regăsi un personaj cu acest nume, calificat drept domn al Ţării Româneşti, în viitoarea campanie a Ungariei împotriva turcilor, purtată prin sudul Serbiei. S-ar putea să fie aceeaşi persoană. Un al doilea, Vladislav, apare ca apărător al unei linii de compromis: bună vecinătate atât cu Ungaria cât şi cu (turcii. Pe acesta îl găsim în iulie 1447 refugiat la Braşov, sub protecţia lui Ioan, care-l numeşte, într-o scrisoare, rudenie a sa; la 4 august 1447, el pare a fi ocupat deja tronul Ţării Româneşti. Fără a avea o certitudine documentară, se poate presupune din aceste date contradictorii şi confuze că lucrurile s-au petrecut cam astfel: Dan, cel care-l înlocuise şi ucisese pe Vlad Dracul în ianuarie, nu se putuse menţine la tron, în faţa turcilor. Ioan de Hunedoara trebui, cedând acestei evidenţe, să recurgă la o persoană care să se poată bucura şi de încuviinţarea turcească şi astfel îl aflăm devenit domn pe^ Vladislav II, care se va menţine în scaun până la 1456. In cursul campaniei din toamna anului 1448 Ioan de Hunedoara va avea alături de sine pe Dan, încredinţându-i comanda unui important detaşament al armatei. Scurta lui domnie din 1447 îi va fi menţinut acestuia şi calificativul de domn al Ţării Româneşti, ca o amintire recentă, dar care nu mai reprezenta în acel moment o situaţie reală, deoarece în toamna lui 1448 domn în Ţara Ro-mănească este indiscutabil Vladislav, pe care-l găsim în bune relaţii cu Ungaria, precum şi cu comandantul turc de la Nicopol.

Încadrarea mai strânsă a Ţării Româneşti în frontul comun al luptei antiotomane, în urma campaniei din iarna 1446-47 şi a morţii năpraznice a lui Vlad Dracul, n-a reuşit deci decât parţial.

O încercare similară întreprinde Ioan de Hunedoara şi în Moldova. El fusese în bune relaţii cir Ştefan II, fiul lui Alexandru cel Bun. Acesta domnise în Moldova de la 1432, împreună cu fratele său Iliaş, pe care-l înlăturase în 1444, rămânând singur domn. În 1446, Ştefan e îndepărtat de la tron de Roman II, fiul lui Iliaş. Ioan de Hunedoara trimite la începutul anului 1447 o armată în Moldova, sub conducerea nobilului Petru Csupor, pe care cronica moldovenească l-a păstrat sub numele, parcă luat din basme, de „Ciubăr vodă”. In fapt, acesta nu făcu altceva decât să înscăuneze pe pretendentul Petru II, fiul lui Ştefan, înrudit prin alianţă cu guvernatorul Ungariei. Petru II recunoscu suzeranitatea Ungariei asupra Moldovei şi îi cedă puternicului său protector cetatea Ohilia, important punct de apărare Ia gurile Dunării, pe care Ioan de Hunedoara se grăbi să-l întărească cu garnizoană maghiară. In favoarea acestui aliat şi spre a-l feri de pretenţiile polone şi de ale pribeagului Roman II, Ioan de Hunedoara scrie la 1 august 1448 regelui Cazimir IV al Poloniei, care se învoi cu prezenţa lui Petru în scaunul moldovenesc. Nu pentru multă vreme însă.

Anul 1447 aduse şi o nouă etapă în conflictul cu partida habsburgică şi cu Jiskra. Nu era o soluţie definitivă, dav cel puţin se contura un armistiţiu cu sorţi mai durabili şi o bază pentru tratarea unei păci reale.

La 23 februarie 1447 muri papa Eugen IV. Urmaşul său, Nicolae V, nu mai avea faţă de împărat obligaţiile personale asumate de înaintaşul său şi putu arăta mai multă libertate în tratarea împăcării lui Friedrich III cu statul maghiar. In aprilie 1447, noul papă scrise împăratului, îndemnându-l să se împace cu Ungaria. In acelaşi sens scrie, în mai şi lui Ioan de Hunedoara. Întrucât din partea habsburgului nu primise nici un răspuns, îi repetă acestuia îndemnul său, oferind un mediator în persoana cardinalului Carvajal. Acesta îşi începu de fapt activitatea abia

— Ioan de Hunedoara după ce ambele părţi căzuseră de acord asupra unui nou armistiţiu pe doi ani, care se încheie la 1 iunie 1447 şi al cărui rezultat principal fu învoirea lui Friedrich III de a restitui cetatea Gyor. Celelalte oraşe, împăratul le păstra până la încheierea păcii definitive, în vederea căreia trimişii săi şi ai Ungariei urmau a se întâlni, la 11 noiembrie la Viena, cu legatul papal. Dacă în acea viitoare întrevedere nu s-ar fi ajuns la un acord, chestiunea avea să fie supusă arbitrajului papei şi colegiului cardinalilor.

Împăratul respectă de astă dată armistiţiul şi restitui într-adevăr cetatea Gyor, la sfârşitul lunii iunie, încheierea armistiţiului acestuia atrase după sine şi împăcarea lui Ioan cu Jiskra, împotriva căruia în primăvară se mai dăduseră încă lupte. Împăcarea, ce avu loc în iulie 1447, prevedea în esenţă dreptul lui Jiskra de a mai stăpâni Slovacia încă trei ani, ur-mănd ca după acest termen să restituie totul Ungariei. El se obligă totodată să dea tot sprijinul său guvernatorului îmipotriva oricărui duşman intern.

Pacificarea aceasta a părţilor de apus şi nord arată că Ioan de Hunedoara era, la acea dată, destul de puternic spre a impune o pace, dar nu îndeajuns pentru a impune pacea care ar fi vrut-o în urma înfrân-gerii adversarilor. Totuşi, rezultatele eforturilor sale politice din anii 1446-47 rămân considerabile. Ungaria era momentan mai puternică şi mai unitară decât fusese în vremea oricărui suveran din ultimii vreo şaizeci-şaptezeci ide ani. Spatele frontului îi era asigurat dinspre habsburgi, având pentru aceasta şi concursul diplomatic al papei, prin legatul Garvajal. Legăturile Ungariei cu Serbia rămâneau îndoielnice, dar cele cu IŢările Române se întăriseră şi el putea conta de aci pe un ajutor militar cam de 10.000 de oameni. Speranţele popoarelor subjugate din Balcani îl aşteptau, neclintite. Prin lupta şi activitatea lui de după alegerea ca guvernator, el nu făcuse altceva decât să-işi pregătească mai trainic temelia unei noi încercări de a îndreptăţi nădejdile puse în el,