FRĂMÂNTĂRI ŞI DEZILUZII.

Inârângerea de pe Câmpia Mierlei însemnează începutul slăbirii puterii lui Ioan de Hunedoara. Oligarhia feudală îşi ridică iarăşi capul. Partida guvernatorului, politica sa primiseră o lovitură gravă. Armata pe care se muncise s-o înjghebeze în vreme de doi ani îi fusese zdrobită. Mulţi dintre cei mai de seamă aderenţi ai săi erau morţi sau captivi. Nobilimea provincială devine tot mai şovăitoare, se teme să mai mizeze numai pe cartea, până atunci aşa de norocoasă, a lui Ioan. Oraşele îi rămân credincioase, dar ele nu reprezentau forţa necesară pentru a-i asigura stabilitatea regimului.

Drept urmare a acestor stări de lucruri, Ioan de Hunedoara nu mai poate păşi cu aceeaşi energie împotriva ligilor feudale, e constrâns la o politică de concesii, de defensivă, menită doar să menţină, în măsura posibilului, ceea ce înfăptuise între 1446-48.

Anii de după 1448 dezvăluie o latură până aci mai puţin vădită a calităţilor lui: iscusinţa de om politic. In vremea ascensiunii sale se ştiuse arăta hotărât, mergând drept pe drumul ales, necruţător cu duşmanii. Acum, când împrejurările nu-i mai permiteau, el nu-şi va pierde din vedere scopurile, dar va fi în stare să-şi schimbe metodele de luptă. Scopul său era întărirea puterii centrale şi înfrân-gerea marilor feudali, care, aliindu-se între ei, tindeau să submineze autoritatea centrală. El luptase până acum împotriva acestor „ligi” ale magnaţilor. De aci înainte, văzând că nu mai are forţe suficiente pentru a lupta deschis împotriva baronilor, adoptă tactica de a se uni cu unii din ei împotriva altora, intră el însuşi într-o anumită ligă. Aceasta nu înseamnă o renunţare la întărirea puterii centrale, ci doar un nou mijloc, folosit spre a o susţine.

În primele luni ale anului 1449 se observă întărirea grupului sau ligii de baroni conduse de familiile Cillei, Garai şi Brancovici. Cel din urmă îşi reprimeşte o parte a moşiilor din Ungaria. Palatinul Garai, sub diferite pretexte, judecă pe unii nobili care luptaseră împotriva lui Friedrich III. Îşi afirma astfel din nou sentimentele sale filo-hab-sburgice. Moartea lui Ioan Szekely şi a lui Franko de Talovac dă iarăşi putinţa întăririi familiei Cillei în Slavonia şi în Croaţia. Singură Transilvania ră-măne puternic supusă influenţei guvernatorului, cu toate că nu lipsesc nici în aceste părţi cazuri de întărire a unor nobili, ca de pildă familia Roz-gonyi.

Se semnalează din nou certuri şi lupte ale marilor feudali pentru stăpânirea unor moşii şi cetăţi. Chiar un prieten aşa de apropiat al lui Ioan de Hunedoara, cum fusese Ioan de Zredna, pare a-şi fi pierdut deplina încredere în el şi îl aflăm intrat într-o alianţă, ’ân mai 1449, cu magnatul Albert Losonczi.

La începutul lui iunie, guvernatorul convoacă dieta, încercând, prin intermediul hotărârilor ei, să combată tendinţele de nesupunere, de anarhie chiar, ‘, ce reîncepeau în Ungaria. Nu se ştie precis ce anume s-a hotărât în acea dietă, dar din mersul evenimentelor următoare se poate trage încheierea

1 că nobilimea de rangul al doilea: nu l-a sprijinit pe Ioan în măsură îndestulătoare.

În special în problema ţelului său principal, acela al continuării războiului cu turcii, dieta s-a arătat rezervată. Nu i-a acordat învoirea necesară, decât cu condiţia primirii unui ajutor din străinătate; perspectivele pentru o nouă campanie erau mai reduse decât oricând.

Poziţia guvernatorului slăbise însă şi pe tărâmul politicii externe. In Moldova, protejatul său, Petru II, fusese înlăturat de partida filo-polonă a lui Alexăndrel-Vodă. O perioadă de confuze lupte boiereşti vor îndepărta nădejdile lui Ioan de a face şi din această ţară baza răsăriteană a frontului de apărare contra Imperiului otoman.

Iniţiativa măsurilor de politică externă, chiar şi în raporturile cu turcii, alunecă în mâinile marilor baroni. Garai şi Ujlaki încredinţează lui Branco-vici mijlocirea păcii cu sultanul. Şi în ce condiţii!… Ioan de Hunedoara n-ar fi acceptat niciodată o asemenea bază de discuţii dacă nu şi-ar fi dat seama de clătinarea regimului său intern. Marii nobili renunţau la ideea oricărei acţiuni ofensive, acceptau vasalitatea ţărilor vecine faţă de turci. S-ar putea ca încă de pe acum să fi intervenit ca mediator şi Vladislav II, domnul Ţării Româneşti. Condiţiile pe care despotul sârb era autorizat să le ofere turcilor erau cam următoarele: Ţara Româ-nească să plătească jumătate tributul, la fel şi Serbia. Turcii să nu împiedice pe locuitorii acestor ţări de a veni în Ungaria, pentru afacerile lor. Negustorii din Imperiul otoman să poată veni cu mărfurile lor numai până la Severin, Kubin, Caransebeş. La fel se vor stabili şi locurile până unde vor putea merge negustorii creştini în Turcia. Pricinile ce se vor iviprivind asemenea negustori, vor fi cercetate de judecători din amândouă. Părţile.

Dacă turcii n-ar fi primit aceste condiţii, Bra’n-covici putea să ofere chiar şi. pe acelea, mult mai grele, ale păcii încheiate de Sigismund de Luxemburg în 142a, care prevedea plata întregului hara-ciu din partea Ţării Româneşti, a Serbiei şi a Bosniei.

La o pace nu s-a ajuns deocamdată; cel mult la un armistiţiu, mai mult tacit. Tratative se duceau, în orice caz, probabil acesta fiind motivul pentru care în anii 1449-50 constatăm o relativă linişte pe frontul turcesc.

Papa însuşi îl sfătuieşte pe Ioan de Hunedoara să se mulţumească de-acum înainte cu apărarea la hotare. Guvernatorul îi răspunse la 24 iunie, ară-tându-i că el n-a urmărit, nici prin campaniile anterioare, altceva decât apărarea hotarelor, esigura-rea liniştii şi a unei păci durabile, prin împingerea cât mai departe a duşmanului ameninţător. „A ră-măne acum înăuntrul regatului…

— Ce altceva ar putea însemna, decât ca pe duşmanul şi aşa destul de apropiat, să ni-l aducem şi mai aproape?” 1

Ioan nu accepta, după cum se vede, nici în luptele cu turcii să renunţe definitiv la linia pe care o adoptase până aci. Tot numai împrejurările îl vor fi determinat şi pe acest plan, să primească o încetare momentană a preparativelor şi a ostilităţilor.

Mari greutăţi interne îi îndreaptă atenţia înspre alte părţi, lăsând tratativele cu Poarta otomană să se desfăşoare de la sine. Apărea veşnica duşmănie cu habsburgii şi cu Jiskra. Armistiţiile încheiate anterior expiraseră ori fuseseră încălcate. De la sfâr-şitul lui iulie şi până în decembrie 1449, Ioan e în lupte cu Jiskra, prin Slovacia. Trebuie să renunţe la asediul cetăţii Kjemnitz, însemnat centru minier, dar nu şi la luptă. Abia prin martie 1450 încheie cu Jiskra un armistiţiu, în a cărui durabilitate, în-văţând din evenimentele trecute, nu credea nimeni.

Ciocniri cu Cillei au loc la hotarul apusean al Ungariei, până prin august 1450. Pentru a împiedica o acţiune unitară a armatei lui Jiskra şi a celei a habsburgilor împotriva sa, Ioan de Hunedoara îşi întăreşte legăturile cu oraşul Pojon şi veghează el

1 Schwandtner, lucrarea citată, II, p. 62.

H – Ioan de Hunedoara însuşi la fortificarea lui. Era o pană înfiptă între Austria şi Slovacia.

Tot pentru a-l izola pe Jiskra şi a nu lăsa ca acesta să fie sprijinit, în mod organizat, de trupele marilor feudali din Ungaria, guvernatorul intră în tratative cu o parte din aceştia. Sprijină îndeosebi pe nobilii din teritoriile recent smulse lui Jiskra,. Pentru a-l îndepărta de conducătorul ceh. Sub pretextul unui plan comun de readucere în ţară a regelui Ladislau Postumul, guvernatorul formează o ligă cu Nicolae Ujlaki, cu Ladislau Garai şi cu marele vistier Ioan Perenyi.

E o luptă încordată aceasta, în care caută, prin forţă, unde putea, prin tact diplomatic în alte cazuri – din nefericire tot mai dese – să înfrâneze valul crescând al anarhiei, alimentat continuu cu sprijin din afară.

Dobândi în vremea aceasta şi unele succese. Reuşeşte să-i convingă pe baronii din sfatul ţării să adopte o atitudine energică faţă de necredinţa pe-care Brancovici o arătase în 1448. In martie 1450 e confirmată confiscarea moşiilor acestuia din Ungaria. Intimidat, despotul se împacă cu Ioan, înapo-indu-i-l pe Ladislau, fiul său, rămas ostatic la Se-mendria.

În Moldova ajunge la cârmă un domn prieten Ungariei: Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare. Cu acesta, Ioan de Hunedoara încheie la 11 februarie 1450 un tratat de alianţă, prin care domnul Moldovei se obligă să nu încerce a relua Chilia decât cu voia guvernatorului. Se subînţelegea un eventual concurs militar al Moldovei împotriva turcilor, la Dunărea de jos. Se prevede pentru Ioan de Hunedoara dreptul de a primi, la nevoie, un azil prietenesc în Moldova, ceea ce dovedeşte că la acea dată era destul de îngrijorat în privinţa deznodă-măntului final al luptelor pe care le purta cu oligarhia feudală maghiară.

Încheie, în sfârşit şi mult amânata pace cu Frie-drich III de Habsburg. Nu era aşa cum ar fi dorit-o, ci un compromis, la care a fost silit; el urmărea prin aceasta să-l oblige pe împărat să nu mai acorde ajutor ligilor nobiliare din Ungaria. Guvernatorul lăsa în mâinile habsburgilor cetăţile de pe graniţă, printre care Şopron şi obţinea în schimb un lucru care i-ar fi putut aduce foloase: împăratul se îndatora ca, atunci când va renunţa la dreptul de tutelă asupra lui Ladislau Postumul şi va accepta să-l redeie Ungariei ca rege, să se consfătuiască mai întâi cu Ioan de Hunedoara. Tânărul suveran ar fi ajuns astfel sub influenţa guvernatorului şi nu sub aceea a lui Cillei sau sub a restului clicii marilor baroni. In ansamblu însă, pacea rămâne o gravă, concesie făcută lui Friedrich.

După încheierea vechiului diferend cu împăratul, survenită în octombrie 1450, duşmanul cel mai direct şi mai agresiv rămânea Jiskra. Spre a-l izola definitiv, Ioan de Hunedoara încheie pace şi cu liga Cillei-Brancovici în august 1451. Îşi înnoieşte promisiunea de a căsători pe viitorul Matei Corvin cu Elisabeta Cillei. Ulrich Cillei e întărit |Ş demnitatea de ban al Slavoniei. Ladislau Garai primeşte cetăţi şi anumite drepturi de stăpânire prin Dalmaţia.

Înfăptuind împăcarea aceasta, tot ca o soluţie de moment, încercă din nou aducerea în supunere a lui Jiskra. Porni în campanie împotriva lui la 10 august 1451, întovărăşit de câţiva nobili. Avertiză din timp conducerea oraşelor din Slovacia să nu ţină partea lui Jiskra. Oraşele erau însă favorabile acestuia. II trădează şi o parte din nobilii care-l însoţeau, astfel că guvernatorul, prin septembrie, trebui să se retragă din Slovacia şi abia îl putu respinge pe Jiskra, ce înaintase până la Agria (Eger), în Ungaria. Trebui deci să se mulţumească cu o nouă pace de compromis.

Lupta nereuşită împotriva Slovaciei, ţinut bogat în localităţi miniere şi de mare însemnătate pentru regatul maghiar, arată că baronii se temeau de noi victorii care ar fi consolidat din nou poziţia lui Ioan de Hunedoara, fiind gata să-l trădeze, pentru a-l menţine în situaţia dificilă ce i se crease după înfrângerea de pe Câmpia Mierlei.

Insuccesele împotriva lui Jiskra se repetau însă de mult. Nici în vremea când Ioan era în culmea puterii sale nu reuşise a-l reduce la tăcere pe acest duşman. Cum se explică faptul că acela ce obţinuse strălucite victorii şi asupra turcilor şi asupra unor armate reunite ale baronilor eşua cu regularitate în întâlnirile cu Jiskra? Numai trădarea unor feudali, care survenise acum, sau sprijinul venit de la habsburgi, nu constituie o explicaţie valabilă pentru întreg deceniul de lupte ce avusese loc la hotarele Slovaciei.

Mai trebuie să ţinem seama şi de problema, încă nestudiată îndeajuns, a politicii lui Jiskra în Slovacia, a raporturilor de clasă din aceste părţi, a intereselor ce legau păturile sociale de aci de turbulentul împuternicit imperial. E cert că oraşele miniere au salutat în Jiskra, chiar de la începutul stă-pânirii salş, pe omul care întrupa ceva din idealurile social-politice ale husiţilor. Aceste oraşe îi ră-măn în general credincioase… Din punctul de vedere al regimului feudal maghiar, al centralizării statului, pe care o urmărea partida lui Ioan, al luptei cu toate forţele în contra turcilor, prezenţa lui Jiskra în Slovacia şi nesupunerea acestui ţinut faţă de Ungaria era evident dăunătoare. Populaţia de aici însă prefera această stare de lucruri, întrucât stăpânirea lui Jiskra pare a fi fost oarecum mai favorabilă intereselor orăşenimii, lucrătorilor minieri şi maselor populare în genere, decât dominaţia deplină a feudalilor maghiari, în orice formă politică s-ar fi înfăţişat ea. Această bază socială mai largă a guvernării sale explică rezistenţa îndelungată pe care Jiskra a putut-o opune Ungariei.

În anii 1449-51 Ioan de Hunedoara nu mai fusese, prin urmare, sprijinit îndeajuns de păturile sociale pe care se bizuise până aci, pentru a putea Teinstaura o puternică autoritate centrală. In deosebi nobilimea mijlocie şi mică era din ce în ce mai pasivă. Parte din ea se şi risipise prin bătălii, era obosită de atâtea sarcini militare, ba mai şi parvenise în slujbe înalte ori îşi rotunjise considerabil averile şi începea a se orienta înspre interesele marii nobilimi.

Eforturile guvernatorului de a păstra legăturile strânse ale Ungariei cu ţările învecinate se dovedeau a păşi pe un teren din ce în ce mai şubred. Tn Moldova e ucis aliatul Bogdan II şi scaunul domnesc încape fie în mâinile lui Alexandrei, omul polonilor, fie în acelea laşe, gata să se întindă rugătoare către sultan, ale lui Petru Aron.

Raporturile cu Brancovici rămâneau reci; în Bosnia se întăreşte curentul filo-turcesc; până şi mai îndepărtata, dar destul de fidela Raguză, face unele gesturi ce denotă o slăbire a încrederii în Ungaria.

Cu Imperiul otoman fusese nevoit să păşească <la o normalizare provizorie a relaţiilor. Ca urmare a tratativelor îndelungate, mijlocite de Brancovici şi Întrucâtva de Vladislav II, domnul Ţării Româneşti, se ajunge la 20 noiembrie 1451 la încheierea unui. Armistiţiu, care este confirmat în primele luni ale anului* 1452 prin pacea de la Adrianopol, prevăzută pentru trei ani.

Condiţiile ei nu erau prea favorabile Ungariei. Situaţia din Balcani rămânea, în cel mai bun caz.

— Asemănătoare cu aceea pe care o găsise Ioan, în momentul în care începuse marile sale campanii.

Turcii promiteau Ungariei, Serbiei şi Raguzei linişte pe trei ani. Ţara Românească intra sub o dublă atârnare, exprimată prin tribut şi slujbe militare faţă de turci şi prin respectarea vechilor raporturi de vasalitate faţă de Ungaria. Tributul obişnuit rămânea în vigoare pentru Serbia şi Bosnia. Cele două părţi, Turcia şi Ungaria, îşi făgăduiau reciproc să nu ridice noi fortificaţii de-a lungul graniţei, adică în primul rând pe ambele maluri ale Dunării.

Era, precum se vede, prin caracterul punctelor sale, mai mult un armistiţiu, căruia le-a plăcut să-i spună pace şi prin care se îndepărtau speranţele de eliberare ale popoarelor din sudul Dunării, recunoscându-se oarecum, în această privinţă, nereuşita eroicelor sforţări, de ani de zile, conduse de Ioan de Hunedoara. Nu însemna însă o înfrângere. La rândul său şi sultanul era ţintuit pe vechile poziţii. Tratatul îl întărise Mohammed II, căci tatăl său, bătrânul Murad II, murise în 1451.

Evenimentele din aceşti ani îl hotărâră pe Ioan de Hunedoara să facă o nouă încercare de a restabili în Ungaria liniştea internă, prin readucerea pe tron a lui Ladislau Postumul. El vedea, cu siguranţă, pericolul ca tânărul rege să cadă sub influenţa baronilor. Înţelegea foarte bine că prerogativele sale de guvernator ar fi încetat şi că pierderea pârghiei puterii prezenta serioase riscuri pentru partida sa. In schimb, întrevedea şi anumite avantaje. Nădăjduia ca restabilirea unei stări de lucruri legale, normale, să ia baronilor pretextul şi posibilitatea de a mai stârni tulburări. Credea chiar că gestul său l-ar putea duce la o împăcare mai durabilă cu magnaţii.

Urmărea mai ales un scop: readucerea Slovaciei sub dominaţia directă a coroanei maghiare, ceea ce ar fi sporit considerabil veniturile statului şi ar fi consolidat unitatea lui. Jiskra pusese stăpânire pe Slovacia din încredinţarea fostei regine Elisabeta, mama lui Ladislau Postumul, sub motivul protejării drepturilor acestuia pe timpul cât tronul maghiar era ocupat de Vladislav I, un „uzurpator” din punctul de vedere al partidei Elisabetei. Acum, prin reintrarea deplină a lui Ladislau Postumul în drepPiatra de pe mormântul lui Ioan de Hunedoara turile sale regale, misiunea lui Jiskra în Slovacia şi-ar fi pierdut orice justificare.

Încă un motiv îl mai împingea pe guvernator să reaşeze în fruntea Ungariei pe rege. Acesta, prin legăturile sale dinastice, nu era numai rege al Ungariei, ci avea drepturi şi asupra tronurilor Cehiei şi Austriei. Ioan de Hunedoara întrevedea, prin urmare, viitoarea constituire a unei uniuni dinastice între aceste state, care le-ar fi concentrat forţele şi ar fi reprezentat o bază mai largă pentru reluarea luptelor cu turcii. Acum, când vedea că în forţele sociale interne ale Ungariei şi în rândul clasei feudale din ţările vecine, în miazăzi şi răsărit, nu găsise un sprijin de ajuns de trainic pentru a desă-vârşi el însuşi opera de centralizare politică începută în anii 1446-48, Ioan de Hunedoara recurgea la alte metode, la o tactică diferită, dar care, în intenţia sa, trebuia să ducă la aceleaşi mari scopuri: asigurarea liniştii interne şi a apărării ho-farelor.

Planul lui Ioan de Hunedoara era favorizat de data aceasta de greutăţile interne pe care trebuia să le înfrunte Friedrich III; acestea îl vor face pe împărat mai dispus să trateze în privinţa renunţării la tutela asupra lui Ladislau Postumul. In Austria se iviseră nemulţumiri împotriva împăratului, care merseră până la o revoltă, în 1451, când Friedrich pleca în Italia, pentru cea din urmă încoronare pe care suveranii germani au săvârşit-o la Roma.

În februarie 1452, dieta maghiară a hotărât să înceapă iarăşi demersuri la Viena. O solie numeroasă plecă în Austria, la începutul lui martie, in-trând în legătură cu Ulrich Cillei.

Împăratul refuză şi acum rezolvarea cererii de a-l înapoia pe copilul-rege. Se agită însă din nou împotriva sa marii nobili din Austria şi Cehia. Ungaria e pe punctul de a lua armele, iar în conflictul ce se anunţa inevitabil Friedrich nu obţine nici o promisiune de ajutor din partea principilor imperiului. Împrejurările acestea îl siliră să cedeze şi, la începutul lui septembrie 1452, încredinţa pe La-dislau Postumul protecţiei lui Ulrich Cillei. Împăratul uita astfel de convenţia din octombrie 1450, prin care se îndatora să-l consulte pe Ioan de Hunedoara înainte de a renunţa la drepturile sale de tutelă. Regalitatea se instaura din nou în Ungaria, însă ca un instrument al puterii marilor feudali, în frunte cu familia Cillei.

În decembrie 1452, Ioan de Hunedoara merse la Viena, unde se găsea regele şi demisiona din funcţia de guvernator. Primi în schimb titlul de căpitan suprem al Ungariei şi comite perpetuu al Bistriţei. Clica feudală, pripăşită deja în jurul regelui, constituindu-i curtea acestuia şi sugerându-i primele acte ale domniei, nu îndrăznea încă să-şi dea pe faţă planurile de a-l doborî pe Ioan. II menajează deocamdată, acordându-i aceste titluri şi numindu-i pe fiul mai vârstnic, Ladislau, în slujba de ban al Dalmaţiei şi Croaţiei, demnitate pe care o împarte cu Cillei. Ioan de Zredna deveni cancelar al curţii regelui. In februarie 1453, o dietă întrunită la Pojon confirmă restaurarea puterii regale în Ungaria şi celelalte măsuri luate ca urmare a acestui fapt. In aparenţă, puterea lui Ioan de Hunedoara şi a partidei sale rămânea considerabilă, mai ales prin faptul că şi lui Jiskra îi fu retras mandatul în baza căruia stăpânea în Slovacia.

În cursul anului 1453 ieşiră însă limpede la iveală planurile curţii de a-l înlătura pe Ioan din orice rol important în viaţa politică a ţării. Marii baroni acaparează toate demnităţile înalte, caută să-i slăbească poziţia ce o avea în Transilvania, alimentând unele nemulţumiri ale oraşelor săseşti. Încearcă să-i întindă şi anumite curse, pentru a-l suprima. II învită la o consfătuire la Viena, la o dietă la Pojon. Ioan de Hunedoara, prevenit de planurile necurate ale curţii, nu merse. Acceptă o întrevedere personală cu Ulrich Cillei, la care amândoi se înfă|işară cu câte o puternică suită înarmată şi, neîncrezător în intenţiile ascunse ale ducelui, nu socoti suficiente asigurările pe care acesta i le dădu pentru o convorbire în cerc restrâns. Temându-se de un atentat, se întoarse fără a fi tratat nimic cu Cil-îei. In mod demonstrativ, tmarii nobili, ‘ân frunte cu arhiepiscopul de Strigoniu, formează o nouă ligă, care îşi asumă în scris obligaţia de a apăra pe rege şi pe Ulrich Cillei împotriva oricui, de orice fel de acţiune duşmănoasă.

Spre a-i mai îmbuna nemulţumirea şi a mai înlătura încordarea relaţiilor dintre partide, în numele regelui i se dădu lui Ioan un act prin care ii era întărită stăpânirea asupra tuturor moşiilor sale.

Atitudinii duşmănoase şi manevrelor curţii faţă de Ioan de Hunedoara îi puse însă frâu, pentru un moment, un fapt care zgudui adânc întreaga lume: la 29 mai 1453 turcii cuceriră Constantinopolui. După ce încă din iarna 1451-52 ei reluaseră ostilităţile împotriva bizantinilor, încercuind şi blocând capitala, în primăvara lui 1453 trecură direct la asediul ei, în ziua de 6 aprilie. De pe mare, flota turcească, alcătuită din 300 de corăbii mai mari şi mai mici, bloca oraşul, în vreme ce în lungul zidurilor se înşiruiră toate forţele de uscat ale sultanului Mohammed II.

Tunurile turceşti traseră săptămâni de-a rândul asupra zidurilor. Printre ele, un tun uriaş, fabricat de un meşter cu numele Urban, de origină probabil maghiară. Acest tun îl trăgeau vreo treizeci de perechi de boi. Două sute de soldaţi îl păzeau, iar alţi trei sute cincizeci erau însărcinaţi numai cu construirea de poduri şi drumuri pentru transportarea lui.

Bizanţul dispunea de foarte slabe resurse de apărare. Doar câteva corăbii şi cam 7.000 de soldaţi, în majoritate mercenari străini. Niciunul din statele europene nu răspunse deznădăjduitelor cereri de ajutor ale împăratului Constantin XII, în afară de Genova, care trimise vreo 700 de soldaţi.

La 29 mai 1453, turcii, într-un asalt general, trecură zidurile şi după o luptă furioasă de câteva ore nimiciră ultimele rezistenţe întâlnite. Constantin XII muri, apărându-şi cu sabia în mână ultima rămăşiţă a strălucitului Imperiu bizantin de odinioară.

Mohammed II îşi mută reşedinţa în noua lui cucerire. In Europa, uimirea şi consternarea pricinuită de vestea căderii Bizanţului fu urmată de o spaimă ce paraliza iniţiativa oricărei acţiuni. Se fac unele planuri de o nouă cruciadă pentru recucerirea Con-stantinopolului, dar înfăptuirea lor se dovedi iluzorie. Dimpotrivă, Veneţia nu pregetă să linguşească pe sultanul triumfător, încheind un nou tratat cu turcii, prin care urmărea să-şi asigure condiţii avantajoase de comerţ prin strâmtori şi posesiunea unor foste insule, bizantine din arhipelagul grecesc.

La 1 august 1453 şi solii lui Brancovici se grăbeau să-l viziteze pe temutul învingător, în noua capitală, aducându-i tributul sporit. Ce impresie va fi deşteptat în sufletele acestor primi vizitatori aspectul Constantinopolului, la abia două luni de la prăbuşirea sa? Vor fi trecut printre vechile şi măreţele ziduri, purtând pretutindeni spărturile triste pricinuite de bombardele turceşti. In jurul lor se lucra, neîngrijit şi în grabă, la unele reparaţii, folosind pietrele prăbuşite. Cu strângere de inimă vor fi contemplat splendidele biserici prefăcute în moschei, stratul nemilos de var ce acoperea deja interiorul sfintei Sofia, sau mozaicurile minunate din biserica Hora… Pretutindeni forfotind dervişii, sol-dăţimea turcească. Palatul imperial, între zidurile căruia poate unii dintre soli mai văzuseră scenele desfăşurării fastuoase a ceremonialului curţii bizantine, era pustiu şi purta urmele groaznicului jaf la care fusese supus. In apropiere se lucra cu înfrigurare la construirea unui nou palat pentru Mohammed II. Pentru aceasta, meşterii dărâmau mai multe clădiri, îndeosebi biserici mai mici, luând piatra trebuincioasă. Alte biserici stăteau descoperite, deoarece fusese nevoie de acoperişul lor de plumb.

Cucerirea Constantinopolului flutura iarăşi dinaintea popoarelor europene spectrul primejdiei otomane. Era limpede că turcii nu vor mai putea fi alungaţi din Europa; dimpotrivă, erau de aşteptat noi şi puternice atacuri din partea lor. Feudalii maghiari, cărora nu le convenea nici să-şi apere ţara, dar nici să şi-o piardă cu totul, încetează acţiunile lor făţişe împotriva lui Ioan de Hunedoara, dându-şi seaima că vor mai avea nevoie de el. In toamna anului 1453, Cillei începe a se retrage mai în umbră: influenţa lui la curte e mai scăzută. Lui Ioan îi este prelungită calitatea de căpitan suprem al regatului. La sfârşitul lunii octombrie el merge la Praga, unde participă la încoronarea lui Ladis-lau Postumul ca rege al Cehiei. Aci încheie o alianţă cu Gheorghe Podebrad, cel mai puternic şi mai influent dintre nobilii cehi, ducând totodată tratative şi cu reprezentanţii clasei dominante din Mo-ravia şi Austria, pentru un ajutor militar împotriva turcilor, pe care l-a şi obţinut în luptele ce le-a purtat în anul următor. Aci, la Praga, apar nişte trimişi ai paşei de Caramania, din Asia Mică, duşman al turcilor, oferind colaborarea împotriva inamicului >comun. In ianuarie 1454, Ioan de Hunedoara se întorsese în Ungaria şi luă parte la dezbaterile dietei de la Buda, care se ocupă de problema apărării împotriva turcilor. Hotărârile ei arată o nouă creştere a influenţei lui Ioan. Este numit comandant, pe timp de un an, al noii armate ce avea să se organizeze. Se iau măsuri de control asupra felului cum sunt întrebuinţate veniturile regale în scopuri militare. Prelaţii şi nobilii sunt obligaţi să-şi adune banderiile, fără a li se îngădui vreo răscumpărare în bani a neprezentării lor la oaste. Amenzi grele şi ameninţări cu confiscarea moşiilor erau măsurile luate pentru a garanta îndeplinirea acestei obligaţii.

În afară de obişnuitele armate feudale, urmau a se mai aduna trupe şi printr-un fel de conscripţie generală – fără a se (ţine seama de nici un fel de scutire – prin care se reglementa obligaţia nobililor de a da câte patru călăreţi şi doi pedestraşi înarmaţi uşor de fiecare o sută de sesii iobăgeşti. Nu există dovezi că această ultimă parte a hotărî-rilor dietei s-ar fi şi aplicat.

Întinse proiecte de „cruciadă” se fac şi în dieta imperială, care se ţine în aprilie 1454 la Regens-burg. S-au risipit însă mai mult fraze răsunătoare, al căror ecou n-a răsunat de loc în practică.

În Ungaria, Ioan de Hunedoara începu cu toată energia punerea în aplicare a hotărârilor dietei din ianuarie. Asprimea lui ridică plângeri din partea unor nobili, nemulţumiţi fiindcă erau constrânşi să ia parte la oaste. Curtea regală se comportă cu multă făţărnicie: îl lasă să se zbată cu organizarea rezistenţei, dar face totul pentru a nu-i îngădui să-şi întărească prin aceasta puterea politică, într-o altă dietă, la care n-a fost invitat Ioan. se decide instituirea unui consiliu de optsprezece prelaţi şi nobili, care să dispună de întrebuinţarea veniturilor regale.

Era o atingere gravă adusă prerogativelor căpitanului suprem. Nobilii se fereau să participe la oaste, obligându-l să se bazeze iarăşi pe mercenari. Veniturile din care i-ar fi putut angaja pe aceştia erau acum încredinţate grijii umor altor persoane, când firesc ar fi fost ca el, care avea răspunderea întreagă a organizării armatei, să aibă principalul cuvânt în acest domeniu.

Ioan de Hunedoara, jignit, îi cere explicaţii regelui. Ladislau, povăţuit de curtenii din jurul său, îi răspunse tăgăduind că instituirea acelui consiliu s-ar fi făcut cu ştirea lui. Perfidia anturajului regal, ascunsă sub aparenţe de bunăvoinţă printr-un nou act de întâi

— Ioan de Hunedoara rire a moşiilor lui Ioan, apare mai ales din faptul că în aceeaşi vreme i se înapoiau lui Jiskra cetăţile din Slovacia, la care acesta trebuise să renunţe după atâ-ţia ani de lupte şi tratative. Cancelarul Ioan de Zredna pare a fi fost în curent cu adevăratele sentimente ale curţii faţă de prietenul său, dar nu l-a prevenit, îintrueît începuse a se pleca influenţei clicii feudale din jurul regelui.

În această reţea de intrigi duşmănoase, care îi luau cu o mână ceea ce se prefăceau a-i oferi cu alta, trebui Ioan să caute mijloacele trebuitoare pentru strân-gerea unei armate. Din lipsă de bani, el intră în legături în acest an cu anumiţi bancheri florentini sau cu unii orăşeni bogaţi de prin Slovacia. Îşi angajează din nou şi o parte din veniturile sale proprii.

În vara anului 1454, sultanul Mohammed II încalcă înainte de termen armistiţiul pe trei ani, din noiembrie 1451. Apare în Serbia cu o puternică armată, pe care o pregătise la Adrianopol încă de la începutul primăverii, devreme. Pătrunzând în Serbia de sud, turcii cuceriră importantul oraş minier Novo-brdo, despre care un călător francez spunea, cu vreo douăzeci de ani înainte, că aduce despotului sârb un venit anual de peste două sute mii de ducaţi şi că, pierzându-l, Brancovici nu va întârzia să fie alungat din ţara sa.

Armata otomană se îndreptă apoi către miazănoapte şi asedie Semendria. Ioan de Hunedoara sosi la Dunăre în prima jumătate a lunii august. Sultanul fu din vreme înştiinţat de iscoadele sale despre apropierea trupelor maghiare; nedispunând de forţe suficiente, el ordonă retragerea, lăsând în urmă o ariergardă destul de puternică, sub comanda lui Feriz beg. Ioan trecu Dunărea şi pe la 1 octombrie surprinse această armată, lângă Kjusevac, zdrobind-o cu desă-vârşire, aproape fără luptă. Abia la o săptămână după victorie îl ajunse oastea lui Brancovici şi cea trimisă de Ulrich Cillei.

Fee” -

Armata maghiară înainta către Sofia. Se ciocni cu forţe turceşti superioare şi se retrase către Vidin, pus-tiind împrejurimile acestui oraş. Reveni după aceea la Belgrad, unde rămase până în iarnă, temându-se câe un nou atac. Brancoviei imploră pacea, oferind sultanului o mărire a tributului său.

Campania din 1454 aprinse iarăşi speranţa eliberării printre popoarele din Balcani. Ioan de Hunedoara nu era însă destul de puternic pentru a înfrunta întreaga oaste a sultanului şi a-i impune pacea. Victoria rămase fără alte urmări, cu toate planurile de ajutor care se vânturau prin apus şi îndeosebi în Imperiul germanic.

După un început promiţător, făcut în dieta de la Frankfurt, din septembrie 1454, când împăratul păru aproape hotărât să păşească în sprijinul Ungariei, Friedrich III îşi schimbă atitudinea şi renunţă la campania prevăzută pentru anul 1455, în vederea căreia Ungaria nădăjduia să obţină din partea Imperiului germanic un ajutor de 10.000 de călăreţi şi 20.000 de pedestraşi. In conferinţa care se ţinu în Austria, la Neustadt, în februarie 1455, la care participă soli poloni, aragonezi şi burgunzi, precum şi Ioan de Hunedoara în fruntea delegaţiei maghiare, împăratul ascultă fără să clipeaiscă apostrofa indignată a solilor unguri: „Destul cu vorbele, arată fapte, dacă eşti adevărat creştin şi adevărat împărat!” împăratul declară apoi că toate pregătirile trebuie amâ-nate pentru 1456 şi folosi ca motiv întâmplarea binevenită a morţii papei Nicolae V. De fapt, ceea ce îl reţinea pe Friedrich III erau conflictele cu principii imperiului, lipsa lui de autoritate, care nu-i îngăduia să conteze pe o mobilizare mai substanţială a forţelor militare ale Germaniei.

Noul papă, Calixt III, afişă de la început o gălăgioasă propagandă de cruciadă în vederea „eliberării Gonstantinopolului”, dar deocamdată cu aceleaşi îndoielnice efecte cu care se soldase şi comedia războinică jucată de împărat. Cu predicarea acestei cruciade în părţile Ungariei şi Poloniei se însărcinează un fanatic călugăr franciscan, numit Ioan de Capistrano.

Deşi în primăvara şi vara anului 1455 turcii pus-tiiră din nou Serbia, iar Ioan de Hunedoara vedea pericolul ameninţând hotarele ţării sale, el nu putu întreprinde nimic de seamă, fiind reţinut de o nouă izbucnire de ură împotrivă-i, din partea marilor feudali, în frunte cu Cillei. O ligă, în care intrau Cillei, Ladislau Garai şi Nicolai Ujlaki, se ridică în contra lui, reproşându-i asprimea conducerii sale, felul în care foloseşte veniturile ce i se puneau la dispoziţie din partea regelui şi faptul că s-ar folosi de armată în interesele sale. Ţinând cont de iminenţa pericolului turcesc, Ioan nu încearcă să ia armele pentru a-şi lichida adversarii, nu dezlănţuie un război civil; dimpotrivă, se arată oît mai împăciuitor cu putinţă, re-nunţând la orice ambiţie personală, pentru binele ţării.

În faţa unui auditoriu ostil, în dieta de la Gyor din iunie 1455, Ioan de Hunedoara oferă pe cheltuiala sa un număr de 10.000 de călăreţi în vederea luptei cu turcii. Aminteşte zadarnic de promisiunile de ajutor din partea apusului, de sprijinul pe care-l oferea din nou Brancovici, grav înşelat în politica sa de alianţă cu sultanul. Prezise alungarea turcilor din Europa în trei luni, ba chiar şi înaintarea până la Ierusalim, dacă ar dispune de forţe suficiente. Nobilimea nu se lăsă convinsă. Era mai puternică ura împotriva lui, temerea de forţa şi prestigiul ce l-ar fi redobândit Ioan în fruntea unei astfel de expediţii.

Dezgustat de reaua voinţă cu care erau întâmpinate orice acţiuni ale sale, Ioan de Hunedoara renunţă, în lunile iulie-august, la titlul de căpitan suprem al regatului, păstrând numai apărarea regiunilor de sud şi slujba de comite al Bistriţei. Renunţă la câteva cetăţi mai însemnate, aflate sub controlul său direct, printre care Buda. Fiul său mai vârstnic, Ladislau, cedează în întregime lui Cillei banatul Dalmaţiei şi Croaţiei, iar al doilea fiu, Matei, e trimis ca un fel de chezaş la curtea regală. Cu preţul acestor concesii, ce însemnau pierderea puterii politice, Ioan de Hunedoara asigură încheierea unei noi păci interne cu marii baroni din jurul curţii.

Din acest gest se poate vedea cât de neîntemeiate erau acuzele duşmanilor săi, că ar fi nutrit aspiraţii la tronul regal, că ar fi fost un ambiţios ce urmărea, prin energia politicii sale, doar ridicarea propriei lui familii.

Şi după aceste dovezi de duşmănie şi jigniri ce i se aduseseră, lipsindu-l de demnităţile la care îl înălţa-seră meritele sale şi interesele mai adinei ale poporului, Ioan de Hunedoara îşi face cu perseverenţă şi cu modestie datoria. Mai are sarcina de a apăra hotarele de miazăzi? Un altul, lovit ca dânsul, s-ar fi dezinteresat de ea. El însă se află în septembrie 1455 în Hunedoara, în mijlocul armtatei sale. Ia măsuri pentru a opri incursiunile izolate turceşti, întreprinse asupra Transilvaniei prin Ţara Românească. Pregătirile lui determină pe turei să-şi regrupeze forţele din Balcani, evacuând unele ţinuturi din sud-vestul Serbiei. Orăşenii din Raguza arătau, în aceste zile, poate fără să vrea, marele rol pe care Ioan de Hunedoara continuă să-l joace în viaţa popoarelor subjugate de turci, scriind: „Se vede de ce folos ne-a fost: când a plecat cu armata spre apărarea Ţării Româneşti, a înlăturat şi primejdia ce ne ameninţa pe noi…”

Invidia şi duşmănia clicii feudale din Ungaria îi puteau răpi marelui erou slujbele după care ea însăşi râvnea, dar nu şi meritele militare câştigate, a căror strălucire păstra aţintite asupra lui privirile maselor populare. In cele mai grele clipe ce se apropiau pentru Ungaria, oamenii simpli, dar iubitori de libertate, se vor aduna încă odată în jurul lui Ioan de Hunedoara.