LÎNGĂ MORMÂNTUL LUI MURADI

        „Nu curajul ne-a lipsit, ci armele…”
        Ioan de Hunedoara.

La o nouă campanie ofensivă, pentru alungarea turcilor din Europa, se gândise Ioan de Hunedoara încă în cursul anului 1447. După ce aflase de alegerea ca papă a lui Nicoîae V, el trimise la Roma pe Nicolae Laszoeki, arhidiaconul de Cracovia, un polon care venise în ţară o dată cu Vladislav I. In drum spre Roma, acesta trecu şi pe la Veneţia. Cu o misiune asemănătoare fu trimis la Napoli, pe lângă Alfons V regele Aragonului, corniţele Ştefan de Segno. Scrisori cu cereri de ajutor sunt adresate ducelui Filip al Burgundiei şi regelui Franţei, Carol VII. Banul Croaţiei, Franko de Talovac, merse la Raguza.

Soliile de la Roma şi Napolfse întoarseră abia după vreun an, fără rezultat. Un ajutor bănesc promite doar Raguza. La 1 aprilie 1447 raguzanii scriu lui Ioan de Hunedoara ca, în ciuda greutăţilor pe care le au, ti vor trimite neapărat 2.000 de florini, chiar în acea vară, în ziua în care va trece Dunărea cu armata. Se vede de aci că expediţia era plănuită pentru vara lui 1447. Promisiunile unui ajutor fiind atât de sărace, Ioan de Hunedoara amină campania cu un an. II determina la aceasta şi speranţa încheierii păcii definitive cu habsburgii, aşteptată pentru la toamnă. O dată ce s-a văzut că o astfel de pace nu s-a putut înfăptui, rămânând în vigoare doar armistiţiul, care expira în iunie 1449, guvernatorul trebui să se decidă pentru o acţiune în cursul anului 1448. Reluă deci, în 1448, cu şi mai multă insistenţă, demersurile diplomatice iniţiate cu un an înainte. Ţările europene îl puteau ajuta în mai multe feluri: cu armate obişnuite, cu trupe de voluntari „cruciaţi”, cu flotă, cu sume de bani.

De la împăratul german, Ioan de Hunedoara nici nu ceru vreun ajutor. Era mulţumit şi numai cu gân-dul că nu va fi atacat de habsburgi în cursul campaniei; mai mult nu aştepta de la ei. Scrise în schimb regelui Poloniei, care, scuzându-se cu neîntreruptele incursiuni tătare, ce îl obligau să ţină armata la hotarele de răsărit, îi trimise doar un mic detaşament, de cel mult 1.000 de călăreţi.

Insistenţe mai mari depuse guvernatorul în Italia, de unde nădăjduia bani şi flotă care să acţioneze iarăşi în strâmtori. Tratativele avansară mai mult cu AMons, regele Aragonului, pe lângă care se mai găsea încă solul maghiar, corniţele Ştefan de Segno. Un trimis al regelui Alfons venii în aprilie 1448 de la Napoli la Buda, adueînd cu sine daruri şi vestea îmbucurătoare că stăpânul său e favorabil încheierii unei alianţe împotriva turcilor. In liunâe se întoarce. la Buda însuşi Ştefan de Segno, cu formularea punctelor tratatului de alianţă cu Acagonul. La 24 iunie 1448 Ioan îi răspunde regelui că acceptă tratatul, că se înarmează în vederea campaniei şi îi va transmite planul de acţiune. Care au fost punctele acestei convenţii? Amănuntele ei nu se pot desprinde limpede. E aproape sigur că prevedea o colaborare navală a Aragonului, spre a repeta încercarea din 1444 de a ibloca strâmto-rile. Pentru realizarea unui atare plan însă, forţele maritime ale Aragonului erau insuficiente. Se impunea şi concursul naval al Veneţiei, precum şi cel financiar al papei.

Aceste două condiţii nu putură fi întrunite. Călătoriile pe care acelaşi Nicolae Laszocki le întreprinde la Roma îi aduc guvernatorului, din partea papei, titlul şi însemnele de duce, dar în privinţa ajutorului bănesc ori militar numai promisiuni, ce nu se vor împlini. Acţiunile pentru adunarea banilor necesari fură iniţiate de către papă atât de târziu, încât expediţiei proiectate nu-i mai puteau folosi cu nimic. Abia la 28 august ipapa cerea marelui maestru al ordinului teutonic să triimită la Roma o treime din sumele adunate pentru convertirea rutenilor şi altor „necredincioşi”, întrucât urmau a fi date ca ajutor Ungariei împotriva turcilor. Nici. Din colectările de dijme sau alte venituri papale oastea lui Ioan n-a beneficiat cu nimic.

În ce priveşte concursul militar al Veneţiei, el este cu desăvârşire compromis de evenimentele ce aveau loc în Italia. In 1447 murise Filiippo Viseonti, ducele Milanului, fără a lăsa moştenitori. Singurul urmaş care putea invoca anumite drepturi legale era regele Al’fons al Aragonului. Profitând de situaţia confuză creată la Milano (oraşul ar fi preferat să formeze o republică independentă), Veneţia ocupă localităţile Lodi şi Piacenza, ceea ce prilejui războiul între ea şi Milano. Veneţia trimise către apus, pe râul Pad, o flotă, pe care însă Francesco. Sforza, comandantul trupelor Milanului, o distruse; aceeaşi soartă avu şi armata de uscat a Veneţiei, în septembrie 1448. Al-fons intră în război împotriva Veneţiei. Aceasta însă îi distruse flota în luptele navale de la Messina şi Siraeusa, pe coastele Siciliei. Pacea între Aragon şi Veneţia se încheie abia în 1449. Astfel, conflictele statelor italiene împiedicară punerea în aplicare a tratatului de alianţă al Ungariei cu Aragonul, cât şi nă-dăjduirea vreunui ajutor veneţian. Impresionat de evenimente şi văzmd în ele un binevenit prilej de a-şi scuza inacţiunea, papa Nicolaie îl sfătui pe Ioan de Hunedoara să amâne campania cu încă un an, când împrejurările îi vor îngădui să-l ajute mai mult. Era confirmarea unui nou eşec al încercărilor de a se înjgheba o alianţă europeană.

La 8 septembrie 1448, guvernatorul îi răspundea papei printr-o scrisoare demnă, în care reproşurile abia se pot reţine să nu înfrângă forma respectuoasă în care trebuia să se adreseze capului bisericii: „Ne-am adresat sanctităţii voastre cu deplină încredere, în convingerea că nu vom dobândi numai speranţe, ci ajutor real. Sanctitatea voastră însă, dân-du-ne mai mult curaj decât sprijin, doreşte amânarea campaniei şi prevede întârzierea ajutorului. Atunci însă când vechiul nostru duşman a câştigat noi puteri de pe urma ultimelor înfrângeri ale creştinătăţii şi se adună la hotarele noastre cu mari forţe, e mai cu folos ca şi noi să luăm degrabă armele, pentru ca lovitura să nu ne afle nepregătiţi… Ştirea ne-a venit prea târziu. Războiul e hotărât, armata adunată, poruncile sunt date. E întotdeauna mai mare puterea fotosind-o în atac, decât în apărare şi soarta războiului surâde mai mult aceluia care-l caută pe duşman în propriul său pământ. Pe lângă aceasta: e grea întrebare dacă în anul viitor se va mai aduna armata de acum şi va mai fi aşa de însufleţită. Din partea noastră, suntem gata să facem totul ca să ferim patria de primejdia ameninţătoare. In faţa urmaşilor noştri îmi p. are de tot atât slavă atât izbânda, cât şi moartea în luiptă. Noi şi vitejii noştri tovarăşi ne-am primejduit viaţa pentru binele creştinătăţii şi ar fi de dorit ca şi sfântul părinte să dăruiască un ajutor bănesc, pentru strângerea unei armate de sprijin” l.

Scrisoarea subliniază în cuvinte simple concepţia politică şi militară a lui Ioan de Hunedoara. Ea mai arată încă un fapt: putea rămâne apusul indiferent şi prins în meschinele lui certuri intestine; pe marele erou acest lucru îl putea întrista sau indigna, dar nu-lputea face să dezarmeze. Şi nu-l putea dezarma pentru că nu se dădeau bătute nici popoarele din aceste părţi, la al căror glas înăbuşit, dar totuşi puternic, ca un tunet subteran, Ioan de Hunedoara era, atunci, printre atât de puţinii oare îşi apleca auzul.

Fără a aştepta deznodământul tratativelor cu apusul, el se pregătea. Conta pe ajutorul ţărilor direct

1 Citat după L. Kiss, A rigomezei hadjârat, în Hadtqrtenelmi kozlemenyek (Bătălia din Câmpia Mierlei, în revista Comunicări de istorie militară), 1895, p. 17l-2.

Ameninţate de turci, dar miai cu seamă pe forţele interne ce-i stăteau la dispoziţie.

Izvoarele amintesc de un ajutor de 8.000 de călăreai romani, sub conducerea lui Dan, „domnul Ţării Ro-măneşti”. Mai menţionează chiar o încercare românească de trecere a Dunării pe la Nieopol, respinsă de begii turci. Im octombrie 1448, domn în Ţara Ro-mănească era însă în mod sigur Vladislav II, aflân-du-se în bune relaţii cu comandantul turc din Nico-po’l, dar temându-se totuşi de un atac turcesc împotriva sa. A stabili deci adevărul asupra ajutorului muntean dat acestei caimipanii e destul de greu. Am făcut mai înainte presupunerea că Dan ar fi comandat de fapt trupe de-ale Ungariei, poate transilvane, întrucât în toamna aceea njar mai fi fost domn decât cu numele. S-ar mai putea pune şi întrebarea dacă acest Dan şi cu Vladislav II n-au împărţit cumva, un scurt timp, domnia în Ţara Românească, primul în partea de apus de Olt, iar celălalt în răsărit? Primul ar fi iparticipat la campanie (şi poate tocmai de aceea şi-a pierdut definitiv tronul), iar al doilea, nu? In acest caz însă, Dan n-ar fi avut de unde oferi un contingent militar atât de important, cât reprezentau, pentru Ţara Românească, cei 8.000 de călăreţi pe care îi pomenesc izvoarele. In schimb s-ar explica întrucâtva de ce Vladislav II, deşi în bune relaţii cu turcii, se temea totuşi de un atac din partea lor; putea fi suspectat eventual de complicitate ascunsă cu celălalt domn. Este, precum se vede, o problemă încă destul de obscură această participare munteană la luptele din 1448. In orice caz, chiar dacă am admite-o, credem că numărul de 8.000 de soldaţi trebuie întrucâtva redus.

Nu s-a putut asigura însă în nici un fel concursul despotului Brancovici. Campania urma să se desfăşoare peste teritoriul sârbesc şi în aceste condiţii aprovizionarea, transporturile armatei, în mare parte succesul însuşi al expediţiei depindeau de Serbia. Ioan de Hunedoara i-a solicitat din vreme alianţa, pe mai mult decât de pregătirea diplomatică a p niei, Ioan de Hunedoara s-a preocupat însă de pregătirea internă, de strângerea de arme, echipament, provizii, armată. Chiar experienţa tratativelor purtate cu alte state, în vederea obţinerii unui ajutor, îi arătase că va trebui să se sprijine aproape numai pe propriile sale forţe.

Regiunile în care călătoreşte el mai mult, în scopul pregătirii expediţiei, sunt acelea din răsăritul Ungariei. Aci avea el cele mai multe moşii şi legături personale. Transilvania şi Banatul stăteau aproape în întregime sub directa lui autoritate, deoarece în 1448 mai deţinea şi titlul de voievod al Transilvaniei, comite al secuilor, corniţe de Timişoara şi Solnoc.

Din octombrie 1447 şi până în martie anul următor, guvernatorul călătoreşte prin Transilvania, luând diferite măsuri administrative. II întâlnim pe rând la Caransebeş, la Aiud, Odorhei, Sebeş, Sighişoara şi Turda. În primăvara lui 1448 merge iarăşi în Ungaria propriu zisă, iar în mai participă la dietă, la Buda. In această dietă s-a încuviinţat campania împotriva turcilor şi cheltuielile cerute de ea. Tot aci a fost „din nou ales, ca al doilea voievod al Transilvaniei, omul de încredere al lui Ioan, Emeric Pelsoczi Bebek, iar ca locţiitor al guvernatorului, în cazul lipsei acestuia din ţară, fu desemnat Nicolae Ujlaki.

După dietă, Ioan de Hunedoara îşi intensifică preparativele. II aflăm dând dispoziţii pentru a se plăti solda ostaşilor. In iulie e din nou în Ardeal. La 1 august anunţă, din Mediaş regelui polon Cazimir IV apropiata plecare în campanie, adăugind, de circumstanţă, printre motive şi pe acela al răzbunării morţii crunte a regelui Vladislav I – polon şi el, ca şi cel căruia îi scrie acum. Peste câteva zile pleacă la Timişoara. Revine în Transilvania, dând în toate părţile porunci de a se aduna bani de la anumiţi nobili, precum şi de a i se trimite din Dej, desigur pentru nevoile armatei, 1000 bolovani de sare. Către sfârşitul lui august e la Caransebeş, apoi la Dunăre, în tabăra de la Rubin, unde rămâne pentru a lua ultimele măsuri în vederea pornirii atacului.

Care erau forţele militare de care dispunea Ungaria în vremea aceea şi deci care puteau îi rezultatele acestei febrile activităţi de organizare ce o desfăşura guvernatorul?

Ungaria era, pe la jumătatea veacului al XV-lea, o putere militară însemnată în rândul ţărilor europene. Putea dispune de soldaţi mai mulţi decât, de pildă, Anglia, Franţa sau Polonia. Se socoteşte că ar fi putut aduna cam 80.000 de oameni pentru un război de apărare şi cam jumătate din această cifră pentru o campanie dincolo de graniţă. Ca şi în Imperiul german însă, multele abţineri ale nobililor împiedicau mobilizarea în întregime a tuturor acestor forţe. In comparaţie cu Imperiul otoman, care putea arunca în luptă, chiar într-un război ofensiv, 150-170.000 de oameni (socotind şi trupele auxiliare), puterea militară a Ungariei apare destul de redusă.

Pentru campania din 1448, Ioan de Hunedoara a reuşit să adune, în total, cam 22-24.000 oameni, în mare parte mercenari. Nucleul armatei consta din aşa-zisele banderii regale, compuse din ostaşi plătiţi din veniturile regale, pe care Ioan, ca guvernator, primise dreptul de a le folosi în asemenea scopuri. Banderiile regale erau compuse mai ales din cavalerie grea. Din aceeaşi armă făceau parte şi cei vreo 1.000 de polonezi, trimişi ca ajutor de regele Cazi-mir IV.

Banderiile nobililor constau din călăreţi uşor echipaţi. O însemnătate mai mare a putut acorda de astădată Ioan de Hunedoara şi infanteriei şi în special transportului ei pe căruţe, după felul husiţilor. Este campania în care a încercat, în cea mai largă măsură, să aplice acest sistem de transport şi de luptă. Avea în armata sa cam 4.000 de infanterişti, mercenari din toate naţiile, dar mai cu seamă nemţi şi cehi.

În privinţa armamentului, în afară de cel obişnuit – arcul cu săgeata, sabia, lancea – s-a dat acum o atenţie deosebită armelor de foc, pe atunci constituind ultimul cuvânt al tehnicii. În multe oraşe din Ungaria se dezvoltă, în prima jumătate a secolului al XV-lea, turnătorii de tunuri şi ateliere pentru fabricarea prafului de puşcă. Ioan de Hunedoara face din plin comenzi unor asemenea ateliere, în special la Bârtfa şi la Pojon. Se fabricau şi tunuri mai mari, de asediu şi tunuri mici, de luptă, aşezate pe două sau pe patru roţi. Gloanţele de tun erau de obicei din piatră, dar şi din plumb sau aramă.

Izvoarele sunt de acord în a afirmia că Ioan de Hunedoara a avut cu el tunuri numeroase în campania din 1448. Se spune că armata sa ducea cu sine vreo 2.000 de căruţe, din care multe trăgeau după ele şi tunuri. Printre acestea este chiar arătat un model aparte, numit „zarobotana”, cuvânt deformat din limba italiană („eerbottana”) şi care însemna un tun ce bătea la distanţă mai mare, întrucât avea o ţeava mai lungă deoît se întâlnea pe atunci în mod obişnuit.

Pe căruţele ce transportau infanteria se găseau încărcate proviziile şi armele trebuitoare. În fiecare căruţă mai stăteau câte doi luptători, unul înarmat cu archebuză, altul cu armament obişnuit şi cu scut. Arohebuzele erau foarte greoaie la mânuit şi nu se puteau folosi decât în apărare, în locuri alese din vreme, căci pentru tragere trebuiau rezemate pe un suport înfipt în pământ.

Pregătirile acestea se desfăşurau într-o atmosferă destul de grea pentru Ioan de Hunedoara. Marii nobili nu-i dădeau nici un sprijin. Sătui de energia guvernării sale, îi priveau eforturile cu nădejdea tăinuită ca o înfrângere îl va face să nu se mai întoarcă sau îi va slăbi prestigiul în aşa măsură, încât să poată fi răsturnat de la putere. Mica nobilime nu era obligată, după legile, ţării, să ia parte la o expediţie dincolo de hotare. Ştiind la ce se putea aştepta din-tr-o parte, având mâinile legate de cealaltă parte, Ioan de Hunedoara n-a proclamat ridicarea generală a oştirii, nici n-a obligat pe înalţii prelaţi şi pe baronii cei mari să se înfăţişeze cu banderiile lor.

L-au urmat doar aceia care erau apropiaţi guvernatorului prin rudenie, prietenie sau legături directe de vasalitate. Astfel, cronicile înregistrează prezenţa în oaste a celuilalt voievod al Transilvaniei, Emeric Pel-soczi Bebek, cu ‘fratele său Ladislau, a lui Ioan Sze-kely, banul Slavoniei, cumnat cu guvernatorul, a marelui uşier Emeric Marezali, a lui Mihai Szilâgyi, alt cumnat al lui Ioan de Hunedoara şi a câtorva magnaţi şi nobili mai mărunţi. Era de faţă pretendentul turc Saudji (Daud Celebi), acela care venise în Ungaria în vremea campaniei burgunde pe Dunăre.

Scopul pe care-l urmărea Ioan de Hunedoara în a-această campanie era întrucâtva diferit de al celor precedente. In consecinţă, altul va fi şi planul său de atac. Deşi într-o scrisoare către papa, din 17 septembrie 1448, el afirmă că intenţia îi este de a înainta în pă-măntul duşman, „nu doar pentru a purta război, ci pentru a-l sfârşi”, pare cu totul improbabil ca un militar atât de experimentat ca el să fi nutrit iluzia de a atinge într-adevăr un asemenea ţel, cu mijloacele limitate pe care le avea. Nici colaborarea cu Scan-derbeg nu l-ar fi îndreptăţit să creadă că va putea, în acel an, să azvârle pe turci din Europa.

El spera însă să repurteze asupra turcilor o victorie care să-i deschidă pentru anul următor perspectiva unei continuări a campaniei până pe ţărmurile Bosforului. Aşa se explică de ce la sfârşitul lui septembrie, când abia puţine zile îl mai despărţeau de semnalul înaintării, el mai trimitea emisari la Veneţia şi la curtea din Napoli, a lui Alfons „Mărinimosul”, spre a împărtăşi acolo planurile sale şi a solicita un ajutor.

Ioan de Hunedoara îmbrăţişase prin urmare ideea unei respingeri pe etape a turcilor din Europa. Primul pas, ce urma să se înfăptuiască în toamna anului 1448 cu ajutorul lui Scanderbeg, avea să îie cucerirea Macedoniei şi a portului Salonic. Înaintând prin Serbia de sud şi unindu-şi forţele cu cele albaneze, el ar fi tăiat în două partea europeană a Imperiului turcesc. Cucerind Macedonia, Albania era pusa la adăpost de noi atacuri otomane, iar Salonicul putea deveni o bază pentru flotele veneţiană şi ara-goneză, în vederea blocării viitoare a strâmtorilor, iar pe uscat, a loviturii hotărâtoare în direcţia Adriano-polului.

În tabăra lui de pe Dunăre, în cursul lunii septembrie 1448, Ioan de Hunedoara chibzuia asupra ultimelor amănunte ale acestui plan. La 12 septembrie începu înaintarea spre sud, din dreptul vărsării Moravei în Dunăre. O altă parte a armatei trecu marele fluviu pe la cetatea Severinului. Era aceea care, îie că provenea sau nu din Ţara Româneaseă, se afla sub conducerea voievodului Dan. Această armată a înaintat prin valea Timocului şi s-a întâlnit cu grupul principal ce venea de-a lungul malului drept al Moravei, cam la vreo trei-patru zile de marş înainte de Niş.

Armata maghiară ajunse la acest oraş, de unde se îndreptă înspre sud-vest, către localitatea Prokuplje; de aci urmă cursul râului Toplica, până la Kursumlija; drumul oastei coti şi mai nitut spre miazăzi, trecând peste o parte a muntelui Kopaonik, ajungând în valea râului Lab, pe unde, în cel mult două zile, ajunse în Gâmpia Mierlei (Kossovopolje). Era cam prin 14-15 octombrie 1448.

O greşeală pe care a săvârşit-o Ioan de Hunedoara în timpul acestui marş, de peste 300 de km., în teritoriul duşman – cu toată îndelunga sa experienţă, n-a fost nici el scutit de aşa ceva – a îost slaba or-# ganizare a cercetării mişcărilor turcilor. Iscoadele sale i-au adus ştiri puţine şi greşite, eonvingându-l că sultanul era pe la Adrianopol sau Filipopol, în rasă;

Catedrala catolică din interiorul cetăţii de la Alba Iulia, unde e înmormântat Ioan de Hunedoara.

E unul din cele mai vechi şi mai frumoase monumente ale arhitecturii. Medievale din patria noastră.

Ritul Bulgariei, atunci când de fapt armata otomană se aduna la Sofia. Nici când a trecut prin Niş, unde abia 3-4 zile de drutm îl despărţeau de turci, Ioan n-a cunoscut această situaţie; apariţia armatei turceşti pe Câmpia Mierlei, direcţia din care ea venea, a fost o surpriză pentru dânsul. In schimb, Murad era perfect informat despre imişcările armatei maghiare, atât prin ştirile transmise de Brancovici, cât şi prin spionii săi proprii.

O altă greşeală a fost aceea de a confunda, în timipul trecerii prin Serbia, atitudinea despotului cu sentimentele poporului sârb. Refuzul lui Braneovici de a-l ajuta a fost pripit interpretat de Ioan drept duşmănie şi din partea populaţiei, astfel că, după anumite ştiri, el ar fi îngăduit armatei sale, în marş, să jefuiască ţinuturile prin care trecea.

Unde erau în această vreme turcii şi cum se pregăteau ei să înfrunte pe cel mai de temut duşman pe care-l întâlniseră până atunci în Europa?

Sultanul se găsea în vara acelui an în Albania, unde asedia Kjoja. Aci îl ajunseră veştile lui Brancovici despre apropiatul atac din partea Ungariei. Pe la sfârşitul lui iulie, sau începutul lui august, el părăsi Albania şi se îndreptă spre Sofia. Se aştepta să fie atacat cu forţe mai mari decât la Vama, astfel că de aci, din Sofia, el luă întinse măsuri de apărare. Curierii săi străbătură toate părţile imperiului, pana în Asia Mică, vestind în numele sultanului războiul sfânt şi ridicarea generală’ la oaste. In tabăra de la – Sofia se adunară trupele obişnuite: ienicerii, spahiii din Rumelia şi Anatolia, un mare număr de trupe auxiliare. Până şi îndepărtatul emirat al Caramaniei, de multe ori răzvrătit îmipotriva stăpânirii otomane, trimise un detaşament în ajutor. Izvoarele dau cifre imense în legătură cu armata turcească pusă atunci în linie de luptă. Exagerările lor imerg până la 360-400.000 de oameni. Ştirile cele mai vechi şi mai demne de crezare ale cronicarilor turci vorbesc însă de 50-60.000 de ostaşi, la care se mai adaugă, probabil, un număr destul de însemnat de trupe auxiliare.

Şi din punctul de vedere al pregătirii şi echipării armatei, sultanul luă câteva măsuri noi. O parte din ieniceri erau înarmaţi cu archebuze. Oastea dispunea de o artilerie mobilă, deşi mai slabă decât aceea a ungurilor. Era bine dotată cu armament de rezervă, ceea ce se va vedea în momentele luptei, când Murad va îi în stare, cu totul în afara obiceiului, să înarmeze şi personalul auxiliar: căruţaşi, servitori etc.

Armata otomană porni din Sofia duipă ce Ioan de Hunedoara trecuse prin Niş şi se îndrepta către sud-vest. Turcii trecură prin Pirot, pe lângă Niş, ajungând la Kursunlu-Kilisse (biserica de plumb), care este, după toate probabilităţile, Kursumlija de azi. De, aci urmăriră armata1 maghiară spre Oîmpia Mierlei, mergând pe acelaşi drum pe care aceasta trecuse cu două-trei zile înainte.

Ioan de Hunedoara trebuia să se întâlnească cu Seanderbeg înainte de trecătorile care duceau în valea Vardarului, spre Macedonia. Pentru a-şi odihni,. Anmata, se opri vreo două zile în nordul Câmipiei Mierlei, în apropiere de Pristina, o veche reşedinţă a cnezilor sârbi din secolul al XH-lea.

Câmpia Mierlei este numele care se dă ţinutului din valea superioară a râului Sitniea, ce curge dinspre miazăzi către nord-nord-vest. E un ţinut de dealuri * domoale, înalte cam de 500-600 m. Se întinde pe o lungime cam de 40 de km. de la nord la sud”, iar de la răsărit spre apus măsoară o lăţime de vreo 14-17 km. In jur se ridică munţi nu prea înalţi, cam de 1000-1300 m. Râurile Sitnica şi Lab, a căror întâl-nire mărginea, înspre miazănoapte, ţinutul, îngăduiau armatei maghiare ce se odihnea aci alimentarea cu apă.

În largul câmpiei învălurate de măguri, printre clinele lor blânde, rotunjite, se ivea, la o oarecare depărtare de întâlnirea celor două râuri, către miazăzi, silueta ascuţită, nefirească, a unei piramide înalte de piatră, ce străjuia, sumbră, întinderile ca o rea prevestire. Era mormântul sultanului Murad I…, acela a cărui viaţă, curmată aci cu şaizeci de ani în urmă de pumnalul eroului Milos Obilici, mai apucase poate să prindă, în ultimele-i pâlpâiri, zvonul iureşului năpraznic al ienicerilor săi, care îngropa o dată cu el şi libertatea poporului sârb.

În vreme ce armata lui Ioan de Hunedoara aştepta sosirea lui Scanderbeg dinspre miazăzi, în dimineaţa zilei de 17 octombrie, într-o joi, din direcţia opusă apărură pe neaşteptate detaşamente turceşti. Era avangarda armatei sultanului. În cursul zilei, întreaga lui oaste apăru în şiruri nesiîrşite, aşezându-se în valea râului Lab, pe ţărmul lui sudic, având înspre apus albia Sitnicei, iar către răsărit înălţimile ce mărgineau Câmpia Mierlei.

— Pentru Ioan de Hunedoara, în faţa apariţiei neaşteptate a turcilor, se puneau două alternative: fie să se retragă înspre miazăzi, pentru a grăbi joncţiunea cu Scanderbeg, fie să reziste pe loc, aşteptându-i pe albanezi, care nu puteau fi departe. Un singur lucru era limpede, că lupta avea să se dea pe Câmpia Mierlei şi nu altundeva. Guvernatorul renunţă la retragerea spre sud. Ar fi fost demoralizant pentru oştire să se vadă urmărită într-un marş p. rintr-un ţinut necunoscut şi într-o direcţie care o îndepărta şi mai mult ‘de patrie. Era de temut şi un atac turcesc asupra armatei, înşiruită pentru marş. In schimb, în punctul unde se găsea atunci, dispunea de o poziţie favorabilă de luptă, pe care nu era sigur dacă o va mai găsi în altă parte.

Acestea fură motivele care-l hotărâră să reziste pe loc. Trimise gra-bnic cavaleria să închidă detaşamentelor turceşti înaintate drumul către miazăzi. Manevra îi reuşi, cu preţul unor ciocniri destul de sârrgeroase, care au durat în tot timpul zilei de 17 octombrie. Abia spre seară avangarda otomană se retrase către Lab, unde era tabăra sultanului.

În acelaşi timp, Ioan de Hunedoara încropea, cu înfrigurare, întăritura de căruţe a taberei. Poziţia ocupată de tabăra lui era mai avantajoasă decât a turcilor. Era situată pe o înălţime de unde tunurile sale dominau valea, către miazănoapte. Poziţia turcilor avea un inconvenient principal: în caz de retragere, armata lor ar fi fost repede tăiată în două. O parte ar fi fost împinsă în valea Sitnicei, alta (în sus pe Lab. Aceasta pentru că în spatele taberei şi a confluenţei celor două râuri se ridicau înălţimi ce nu îngăduiau retragerea. In schimb, tabăra turcească nu era în primejdie de a-i lipsi apa, pe câtă vreme cea a guvernatorului se afla la o oarecare depărtare de râu. Depărtarea între cele două lagăre era de vreo 4-5 km.

Ioan îşi orândui armata în două părţi mari: cavaleria şi infanteria. Pe cea din turnă o aşeză în interiorul cetăţii de căruţe, unde mai erau plasate şi rezervele. Tunurile erau îndreptate înspre câmpia din faţă, înţesată de furnicarea albă a oştirii otomane. Pe unele le puseră pe căruţe, altele de-a dreptul pe pământ. Planul de luptă al guvernatorului era, în mare, să dea bătălia principală cu ajutorul cavaleriei. Dacă aceasta ar fi fost respinsă, pedestraşii dinăuntrul taberei aveau să stăvilească pe duşman, timp în care, în dosul căruţelor, cavaleria s-ar fi putut reface spre a relua lupta. Acest plan, care ţinea seamă de necesitatea cooperării cavaleriei1 cu infanteria, de îmbinarea atacului cu apărarea, precum şi de utilizarea largă a armelor de foc – tunuri, archebuze – fac din a doua ciocnire de pe Câmpia Mierlei, din 1448, una din primele bătălii de concepţie militară modernă.

În zorii zilei de 18 octombrie, vineri, armata se desfăşură pentru luptă. Cele 38 de steaguri1 ale cavaleriei se aşezară în două linii. La mijloc, în linia în-tâia, era cavaleria grea din Croaţia, Slavonia şi Transilvania, sub com’anda lui Ioan Szekely, alături de Unităţi militare.

Care stătea banul croat Franko de Talovae, veteranul atâtor grele lupte din ultimii ani. Tot în centru, dar în a doua linie, însuşi Ioan de Hunedoara comanda banderiile regale şi cavaleria grea de mercenari. La răsărit, pe aripa dreaptă, se mişcau banderiile magnaţilor, conduse de Benedict Losonczy, având în prima linie cavaleria uşoară, iar în a doua – pe cea grea. In acelaşi fel era aşezată şi aripa stingă, în faţă fluturând steagul voievodului Dan, iar în spate acela al nobilului Ştefan Bânffy. A treia linie a armatei o forma pedestrimea şi tunurile din cetăţuia de căruţe.

În faţă, întreaga lărgime de vreo 10-11 km. a văii, de la râul Sitnica spre răsărit, fierbea în clocotele albe, fâlfâitoare, ale desfăşurării oastei turceşti. In” zare, dincolo de râuşorul Lab, sub dealurile Gra-dec, se putea distinge mulţimea corturilor şi a căruţelor, păzite de trupe de strânsură, în mare număr. O iscoadă ce ar fi pătruns până acolo ar fi putut vedea un lucru namaiîntâlnit până atunci. Aceşti soldaţi, care de obicei nu luau parte la luptă – servi’torime, căruţaşi – erau acum şi ei înarmaţi şi puşi sub comanda begului Sinan, fiind gata, la nevoie, să intre în bătălie. Curajul acestor bieţi oameni, neînvăţaţi cu armele, nu le era prea mare şi pentru a li-l mai spori sultanul lăsase printre ei câteva detaşamente de trupe regulate, călăreţi şi pedestraşi. In felul acesta, înar-mănd şi elementele auxiliare în vederea apărării taberei, sultanul socotea să aibă mai multă libertate pentru a întrebuinţa în atac puterea ienicerilor.

La miazăzi de Lab era armata propriu zisă, tot pe două linii, oa şi cea maghiară, într-o înşiruire oblică, având ceva mai în faţă capătul de răsărit şi mai în spate cel de pe Sitnica. La mijloc se înălţa cortul măreţ al sultanului Murad II, înconjurat de altele, cele ale şefilor turci. Era aci şi moştenitorul sultanului, viitorul Mohammed II. In jurul corturilor, în după amiaza şi în noaptea precedentă se săpase un şanţ, în dosul căruia fusese aruncat pământul săpat, alcătuind un taluz întrerupt din loc în loc de adâncituri prin care se iveau gurile ameninţătoare ale tunurilor, înaintea corturilor stăteau rândurile strânse ale ienicerilor; pe umerii unora sclipeau, mai rar şi oţelele archebuzelor. In afara şanţurilor, de trei ipărţi, mişunau asapii – pedestrimea neregulată.

Înspre râul Sitnica, în aripa dreaptă a armatei turceşti, mulţimea feţelor arămii şi a căutăturilor negre, crunte, trădau războinicile triburi din Anatolia, comandate de noul lor beglerbeg, albanez de neam, Skuras-paşa (Sguro). In linia a doua – spahii, în faţă • -• asapi şi achiogii1. E un lucru neobişnuit şi totuşi adevărat: în această luptă, deşi se desfăşura în Europa, turcii puseseră la aripa dreaptă trupele din Asia.

În cealaltă parte, trupele din Rumelia, aşezate în acelaşi fel ca şi aripa dreaptă, împinse mai aproape de frontul maghiar, stăteau gata’ să dea primul atac sub conducerea marelui vizir Halii.

Lucirile zilei se imai luptau cu umbrele nopţii când se dădeau ultimele porunci, din amândouă părţile. Io an de Hunedoara vorbi trupelor sale, amintindu-le de înfrângerea de la Vama şi de moartea regelui şi cerându-le să răzbune aceste fapte. Le arătă că fără o victorie orice retragere e cu neputinţă. „Dacă învingem, încheie dânsul, vom câştiga patriei pentru totdeauna o viaţă bună şi sigură, iar nouă un nume nemuritor. De suntem înfrânţi, vom muri cu glorie şi viaţă veşnică ne aşteaptă în cealaltă lume…”

În mijlocul taberei lui, sultanul, întors cu faţa spre Mecca, descăleca, lipindu-şi o vreme faţa de pământ; îşi ridică aipoi mâinile spre cer şi imploră cu glas tare ajutorul lui Allah: „Stăpâne atotputernic! Nu nimici în faţa necredincioşilor, pentru mulţimea: păcatelor mele, pe aceşti credincioşi slujitori ai tăi, ci ajută-i şi dă-le lor victoria…!”

Comandanţii se împrăştiară apoi pe la steagurile lor. Era pe la orele 8-9 dimineaţa. Izbucniră trâmbiTrupe neregulate, călări.

Ţele şi zgomotele tobelor. Armatele prinseră a se mişca încet, una către alta. Din primele rânduri se desprindeau, ici şi colo, grupuri mici pe cai repezi, se învălmăşeau câteva clipe în ciocniri scurte şi se întorceau în linii, cu primele picături purpurii pe haine. In urmă-le, rămânea, zăcând, pata albă a vreunui turc ori licărul cenuşiu al unei platoşe doborâte. Câte un cal fără frâu galopa înnebunit în largul câmpului, între cele două ziduri mişcătoare.

Privirile se aţintiră scurtă vreme asupra unui punct de pe oîmpul de bătaie, unde se petrecea un fapt destul de obişnuit în luptele de-atunci. Un luptător din armata maghiară ieşise din rânduri şi provocase la luptă pe oricine din armata turcească. Se înfăţişă aproape îndată fiul unui agă de ieniceri din Anato-lia. Cei doi se ciocniră cu furie, lăncile li se rupseră cu trosnet, iar ungurul se rostogoli în ţărână cu cal cu tot. Turcul însă, care-şi rupsese şi el armele şi chingile în groaznica izbitură, abia se mai ţinea în şa, astfel că nu-şi mai putu ataca adversarul căzut, ci se întoarse în tabără, unde sultanul porunci pe loc să fie răsplătit cu daruri bogate.

Armatele se apropiaseră mult unele de altele. Cavaleria începu să galopeze. Turcii dădură primul atac cu aripa lor stângă, a trupelor din Rumelia. In faţa primei izbituri, linia întâia a aripii drepte maghiare, formată din călărime uşoară, se retrase fără a-şi împrăştia rândurile, lăsând loc cavaleriei grele. Aceasta intră, la rândul ei, în luptă şi o bătălie furioasă se încinse în toată partea răsăriteană a câmpiei. Lupta se angaja şi pe aripa dinspre Sitnica, având cam aceeaşi desfăşurare. Ioan de Hunedoara îşi slăbi în-trucâtva centrul, trimiţând trupe în ajutorul flancurilor. O parte din cavaleria grea, pe care o îndreptă spre aripa de răsărit, o comanda chiar el.

Observând manevra guvernatorului, Murad II îşi aruncă prima linie asupra centrului armatei maghiare; asapii reuşiră să pătrundă în adâncime, dar focul puternic al tunurilor şi armelor din căruţele de tabără îi opri, iar infanteria imaginară, contraatacând, îi respinse pe locurile de unde plecaseră.

Şi în partea de apus a frontului erau ţinuţi turcii în loc. La aripa dreaptă, unde era centrul de greutate al bătăliei din acea zi, Ioan de Hunedoara decise lupta în favoarea sa. Turcii începură a se retrage spre tabăra lor. Cavaleria maghiară îi urmări până pe malul unui pârău, Brnjica, unde se opri spre a-şi adăpa caii. Seara se lăsa încet peste câmpul de bătaie. Amândouă ostile se retraseră în tabere.

În lagărul creştin domnea părerea că ziua aceea înseninase o victorie. Turcii fuseseră respinşi cu pierderi grele; se vorbea de 10-l5.000 leşuri îmbrăcate în alb, care ar fi răimas pe câmpul de luptă. Se credea, amintindu-se de luptele anterioare, că a doua zi turcii se vor retrage fără a mai lupta. Niciodată, în ultimii ani, o bătălie nu ţinuse mai mult decât o zi.

Adevărul era că turcii nu fuseseră încă nici pe departe atât de slăbiţi pe cât se credea. Ienicerii şi o parte din spahiii asiatici nici nu luaseră încă parte la luptă. De asemenea, nu se mişcaseră încă trupele auxiliare. Pierderi rqai mari suferise doar aripa stângă turcească. Aceasta se împrăştiase în parte prin munţii din împrejurimi, unde populaţia sârbă, alungată din sate, începu a hărţui grupurile izolate de turci fugari.

Se aşternuse noaptea, dar nu urmă şi liniştea obişnuită. Asapii şi achingiii turci hărţuiră tabăra maghiară şi după lăsarea întunericului. Ioan de Hunedoara, în acea noapte de 18 spre 19 octombrie, ţinu sfat de război. Fu ascultat cuvântul pretendentului turc Daud Celebi, care propuse să se atace prin surprindere, chiar în timp de noapte, tabăra sultanului. El susţinu că turcii nu se vor aştepta la un asemenea atac şi că se oferea în felul acesta un mijloc hotărî-tor de a forţa victoria. Planul fu primit şi după miezul nopţii o parte din armată plecă la atac. Tabăra turcească era însă bine păzită. Încercarea maghiară fu descoperită din vreme, se dete alarma. Ienicerii erau la posturiurma o încleştare oarbă, printre rarele p: l-pâiri ale focurilor. Ungurii fură respinşi.

În zorii zilei de 19 octombrie, înainte de reînceperea luptei, sultanul retrase de pe aripa lui stingă cavaleria din Thessalia, pu «nând-o sub comanda lui Tu-rakhan, beglenbegul Rumeliei şi dându-i o misiune specială: de a învălui aripa stingă a armatei maghiare. Acest puternic detaşament înainta pe un drum ocolit, rămânând câtăva vreme departe de luptă.

Turcii atacară în această zi cu trupele din Anato-lia, care suferiseră în ajun pierderi mult mai mici. Bătălia îşi avu deci centrul de greutate pe malul drept al Silnicei, tocmai în partea qpusă locului în care se desfăşurase lupta din ziua precedentă. Ioan de Hunedoara aflase ceva despre intenţiile turcilor, astfel că întărise peste noapte aripa. de apus şi o pusese sub comanda lui Ioan Szekely.

Primul val al trupelor uşoare turceşti fu respins. Atacară atunci spahiii din Anatolia, asupra cărora se azvârli cavaleria grea a lui Ioan Szekely. In momentul acela sultanul dezlănţui, atacul pe tot frontul. Un timp sorţii părură a înclina de partea maghiară. A-vântul flancurilor turceşti se frânse, iar centrul maghiar, comandat de guvernator, pricinui o spărtură în rândurile ienicerilor. Ioan de Hunedoara concentra focul tunurilor asupra centrului turcesc şi trecu la atac, folosind infanteria şi tunurile mobile. Ienicerii rezistară fanatic în faţa taberei. Atacul maghiar începu a se măeina treptat. Apărură pe neaşteptate rezervele turceşti, trupele auxiliare conduse de Şi-nan beg, pe care sultanul le adusese la miazăzi de Lab. Deşi aceste trupe nu prezentau prea mare valoare, cel puţin prin numărul lor ele uşurară sarcina ienicerilor şi pricinuiră (pierderi în rândurile lui Ioan. Centrul maghiar începu retragerea. Ioan de Hunedoara trecu prin primejdie de moarte: căzu de pe cal şi fu scăpat de un hunedorean de-al său, cu numele Todor, care îi împrumută calul. Mai târziu guvernatorul îl va dărui cu moşii pentru această faptă.

CAMPANIA DIN 14-48 » Drumul lui loan de Hunedoara

— Drumul corpului eupediţwnar muntean.

Aripa dreaptă lupta din greu, astfel că Benedict Lo-sonczy, care o comanda, nu putu trimite nici un ajutor centrului. La aripa stingă se produsese deja dezastrul. Trupele lui Turakhan beglerbeg apărură în spatele frontului maghiar. Prinsă între două focuri, armata voievodului Dan ifu măcelărită şi constrânsă să capituleze. Ioan Szekely căzu. Restul se împrăşti-ară. In acea parte bătălia era pierdută, cu urmări ho-tărâtoare pentru întreg eîimipu’l de luptă. Frânturile armatei maghiare se închiseră înăuntrul întăriturii formate de căruţe. In noaptea spre 20 octombrie turcii continuară a ataca tabăra, sub ochii sultanului, care stătu treaz toată vremea, în mijlocul ienicerilor.

O scurtă privire prin lagărul său îl convinse pe Ioan de Hunedoara de realitatea înfrângerii. Pierduse vreo 17.000 de oameni. Căzuseră în luptă: Ioan Szekely, banul Slavoniei, Franko de Talovae, banul croat, marele uşier Emeric Marczalâ, Benedict Loson-czy, care comandase aripa dreaptă, Ştefan Bânffy, Gheorgihe Csâky, corniţele Sătmarului, legatul papal Bartolomeu, episcop de Corona; zăcea greu rănit Emeric Pelsoczi Bebek, voievodul Transilvaniei.

Singurul lucru ce-l mai putea face era să salveze, înainte de ivirea zorilor, /măcar o parte din armată. Pe la orele 3-4 dimineaţa un detaşament condus de Mihail Szilâgyi simula o falsă ieşire, atrăgând asu-pra-i atenţia turcilor. Prin alt loc se strecură din tabără Ioan de Hunedoara cu o parte a oastei, ocoli rândurile turceşti şi fugi către Serbia. In dimineaţa de 20 octombrie, turcii luară tabăra cu asalt, cucerind-o în câteva ore. Găsiră acolo mai miult pedestraşi şi trupe auxiliare, printre care şi căruţaşi români. Pe mulţi îi uciseră, în furia primelor clipe, restul fură duşi în robie. Printre ei era şi Mihail Szilâgyi, cumnatul guvernatorului, care-i acoperise retragerea.

Tragedia se sfârşise. Peste câmpia adumbrită de fumul focurilor de tabără şi al pulberei, rămăseseră turcii stăpâni. Din adâncul morimântului său de piatră. Murad I şi-ar fi putut vedea fluturând steagurile semilunei, în semn că-i răzbunaseră pentru a doua oară moartea…

Armata maghiară fugea, risipită. Mai norocoşi fură aceia care scăpaseră spre miazăzi. La vreo două zile de drum, cam pe la localitatea Dulja de astăzi, se în-tâlniră cu armata lui Scanderbeg. La ştirea dezastrului, aceasta se întoarse în Albania.

Alţii ajunseră, istoviţi, tocmai la Raguza, de unde, mai întremându-se, fură trimişi spre Ungaria. Cei făcuţi prizonieri de turci îşi trăiră odiseea lor. Unii reuşiră să fugă pe drum, refugiindu-se la Constantino-pol. De aci, pe o corabie veneţiană, călătoriră spre porturile Dalmaţiei. Un nobil a reuşit să scape din captivitate tocmai de la Brussa, din Asia Mică, unde fusese dusPe Mihail Szilâgyi sultanul l-a eliberat nu după multă vreme.

Pe unde era Ioan de Hunedoara în timpul acesta? Tradiţia populară sârbă spune că, însoţit de 12 oameni, ar fi fugit către miazănoapte, prin valea râului Ibar, în care se varsă Sitnica. După o zi, ar fi sosit la cetatea Zvecan, unde s-ar fi odihnit şi de unde ar fi continuat drumul singur, pentru a nu atrage asu-pră-i atenţia vreunui duşţman. La un moment dat trecu prin pericolul de a fi prins de un detaşament turcesc. După vreo trei zile, la 24 octombrie, întâlni un păstor sârb. Zdrobit de foame, îi ceru ceva de mâncare. Păstorul îl pofti în coliba-i săracă şi-i dădu pâine, ceapă şi apă. Deseori, mai târziu, Ioan şi-a adus aminte că niciodată vreo mâncare nu i s-a părut mai gustoasă ca aceea. Păstorul l-a călăuzit spre Semendria, pe unde guvernatorul voia să treacă Dunărea pentru a ajunge la Timişoara.

Înfăţişându-se lui Brancovici, acesta îl prinse şi îl închise. Despotul voia probabil să înlăture în ochii turcilor ultimele bănuieli de complicitate cu Ungaria. Era însă mai cu seamă supărat pe Ioan pentru faptul că i se confiscaseră moşiile ce le avea în Ungaria, deţinute acum de guvernator. Brancovici era în legături ou clica marilor feudali maghiari, duşmanii lui Ioan de Hunedoara şi voia să-i ajute pe aceştia, scă-pând Ungaria de un „tulburător”.

În Ungaria s-a aflat despre înfrângere după vreo două-trei săptămâni, fără a se şti nimic despre soarta lui Ioan. Vladislav, domnul Ţării Româneşti, aflase încă la 28 octombrie, de la turcii din Nicopol, teribilul adevăr. La 17. Noiembrie se ştia la Buda şi despre faptul că guvernatorul a scăpat şi se află la Semen-dria, unde ar fi „tratat cu cinste” de Brancoyici. Au-zindu-se însă că, în fapt, despotul îl ţine închis, Nico-lae Ujlaki, locţiitorul guvernatorului, convocă sfatul ţării, la Seghedin, pentru ziua de 6 decembrie şi înainta’ lui Braocovici un protest energic, cerând neîntâr-ziata punere în libertate a lui Ioan. Despotul fu silit să cedeze, mai ales că împotriva gestului său se ridicase partida feudalilor sârbi de orientare duşmănoasă turcilor, în frunte cu Gheorghe Mamavic.

Puse însă anumite condiţii şi trebuiră să-i promită îndeplinirea lor: restituirea moşiilor din Ungaria, împăcarea lui Ioan cu familia Cillei şi logodna fiului mai mic al guvernatorului, Matei, cu fiica lui Ulrich Cillei, Elisabeta, care era nepoata lui Brancovici, lăsarea drept chezaş la Semeodria a fiului mai mare, Ladislau de Hunedoara. Ioan n-a îndeplinit, după întoarcere, decât ultima condiţie. Pentru celelalte primi dezlegare din partea papei, întrucât îşi dăduse cuvân-tul în împrejurări în care voinţa lui nu fusese liberă să aleagă.

La 24 decembrie 1448, Ioan de Hunedoara ajunse la Seghedin, unde sfatul ţării îl întâmpină, arătându-i toată încrederea, fără un cuvânt despre dezastrul suferit.

Era atitudinea unui grup restrâns de nobili, legaţi de partida şi de politica guvernatorului. Înfrângerea nu întârzie însă a-rv arăta dăunătoarele sale urmări. Marii feudali semănau neîncredere în el, socoteau venită clipa spre a-i submina prestigiul şi a-i lua din mână puterea pe care o folosea cu asprime împotriva nelegiuirilor lor. Se deschide o nouă perioadă a crizei interne din Ungaria, a luptelor dintre puterea centrală şi cea a feudalilor. De astădată Ioan de Hunedoara, fără a fi cu totul înfrânt, nu va mai avea sprijinul trebuitor pentru a ieşi victorios. O bună parte din roadele politicii sale interne se vor pierde.

În istoria luptelor cu turcii, înfrângerea de la Cârn-pia Mierlei, din 1448, însemnează sfârşitul fazei ofensive, fază în care Ioan de Hunedoara se purtase cu atâta curaj şi măiestrie.

Se va întări însă cu atât mai mult voinţa popoarelor de a-şi apăra hotarele şi libertatea primejduită în propria lor ţară. Cu toate înfrângerile, greutăţile, decepţiile îndurate în anii ce vor urma, Ioan de Hunedoara nu va părăsi scena istoriei până când nu va da şi în această privinţă, o pildă urmaşilor de felul în care energia şi priceperea unui om pot sluji marilor şi dreptelor ţeluri ale poporului său.