SUB BLAZONUL CORBULUI CU INEL.

Către sfârşitul veacului al XlV-lea, vremuri tot mai tulburi ameninţau soarta Ţării Româneşti şi a locuitorilor ei. In sudul Dunării, turcii erau stăpâni; ei se apropiau zi de zi de hotarul marelui fluviu. In 1393, ultima rămăşiţă a unui stat bulgar se prăbuşeşte sub loviturile lor. In anul următor, 1394, toamna, o armată turcească trece în nordul Dunării, înaintând prin sudul Olteniei. Domnul Ţării Româneşti, Mirtcea cel Bătrân, le iese în întâmpinare cu oastea sa, undeva pe apa Jiului, poate pe lângă Craiova de astăzi, într-un loc numit Rovine. S-a dat aci întâia mare luptă în care poporul Ţării Româneşti şi-a apărat libertatea sa împotriva cotropirii otomane, dovedind că turcii pot fi înfrunţi, atunci când împotrivirea nu urmăreşte nimbul unei deşarte glorii cavalereşti, ci e însufleţită de sentimentul adânc al dreptăţii cauzei în cumpănă, izvorât din dragostea poporului faţă de căminul său, faţă de pământul pe care-1 muncea. Turcii suferă pierderi grele, nu se pot lăuda cu adăugarea unei noi victorii fulgerătoare la şirul acelora care ajunseseră să-i aducă sultanului Baiazid I (supranumele de „Fulgerul”.

S-a întâmplat însă de pe acum un fapt care se va mai repeta în istoria luptelor Ţărilor Române cu turcii şi pe care cronicarii îl vor cuprinde în constatarea amară că: „nevoie este a opri cei puţini pre cei mulţi”. Intre puternicul şi întinsul Imperiu otoman şi micul stat feudal din nordul Dunării era o prea zdrobitoare diferenţă de resurse militare, pentru ca o singură victorie să poată fi hotărâtoare. Chiar înfrânte pentru moment, forţele turceşti rămâneau copleşitoare. Rezistenţa se arăta cu atât mai greu de urmat, cu cât o parte a boierimii muntene, temându-şi numai moşiile şi bunăstarea ei, şi-a trădat ţara, sprijinind ridicarea în domnie a unui boier cu numele Vlad, care înclina spre o înţelegere cu turcii. înţelegerea nu era greu de încheiat. Trebuia doar să li se promită un tribut, pe care boierimea îl storcea de la ţărani, nu din bunurile şi nici din munca ei. In schimb, avea nădejdea că îşi va păstra rangurile, slujbele, moşiile, putinţa de a exploata pe mai departe poporul. închinarea faţă de turci convenea deci marilor boieri, fiind pentru ei o cale mult mai uşoară şi în aparenţă mai sigură decât aceea a împotrivirii, care, în cazul înfrângerii, le-ar fi adus pierderea averilor şi fuga peste hotare, spre a se feri de robie sau moarte. Inârângerea în faţa turcilor ei o considerau cu atât mai probabilă, cu cât nu aveau încredere în ţărănimea pe care o exploatau, se temeau să o vadă purtând armele şi numai rareori recurgeau la sprijinul ei în lupta de apărare a ţării.

Pentru ţărănime însă, fie ea liberă sau iobagă, închinarea faţă de turci însemna sporirea obligaţiilor ei, a dărilor în produse îndeosebi, prin care ea trebuia să acopere nu numai pretenţiile boierilor şi ale bisericii, ci şi pe acelea ce decurgeau din plata tributului, închinarea mai însemna deschiderea hotarului de miazăzi pentru pătrunderea oricând a oştilor turceşti – în drum spre Transilvania ori Moldova – oşti care trebuiau întreţinute şi care se dedau, în trecere, la tot soiul de jafuri şi silnicii.

Nu toată boierimea gândea însă la fel, mai cu seamă în această primă epocă a luptelor împotriva turcilor. O parte a ei înţelegea urmările dominaţiei otomane, n-avea încredere în trăinicia soartei sale, se temeai de o vreme în care această soartă avea să depindă de bunul plac al sultanului şi al celor din jurul său. Nu primea cu uşurinţă nici ideea unei împărţiri a conducerii înăuntrul ţării, „între ea şi o putere suzerană, cu atât mai mult cu cât aceasta însemna şi o ştirbire adusă intereselor ei materiale: tributul plătit turcilor se adăuga la celelalte îndatoriri ale ţăranului şi stingherea întrucâtva libertatea exploatării ţăranului din partea boierimii. Două puncte de vedere, două concluzii posibile, două forme prin care se căuta, de fapt, apărarea aceloraşi interese înguste de clasă, îndemnau, prin urmare, pe unii boieri să trădeze, după cum pe alţii îi făceau să adopte poziţia contrară, a sprijinirii luptei de apărare, în care singure masele populare aveau un interes trainic şi sincer. Influenţată şi de biserică, instituţie care nu putea, fireşte, să adopte de la început altă atitudine faţă de turci – mahomedani – decât aceea de duşmănie, partida boierească ce se hotărâse pentru luptă scotea pe primul plan, ca motivare a politicii sale, nevoia apărării credinţei creştine, împotriva „păgânilor”.

În cursul toamnei şi al iernii anului 1394, atunci când Mircea cel Bătrân, copleşit până la urmă de numărul prea mare al turcilor, trădat de o parte a boierimii, a trebuit să se retragă pe dramurile care duceau spre munţi, în Transilvania, mulţi dintre boieri au rămas credincioşi domnului şi l-au însoţit la Braşov. Acolo sunt ei pomeniţi, în actul de alianţă împotriva turcilor, pe care Mircea cel Bătrân îl încheie cu Sigis-mund de Luxemburg, regele Ungariei. Au participat apoi la noua campanie împotriva turcilor, din 1395, în urma căreia, având şi ajutor unguresc, a fost, se pare, eliberată partea de apus a Ţării Româneşti de sub domnia uzurpatorului Vlad, pentru ca după încă un an, cam în preajma bătăliei de la Nicopol, din^ septembrie 1396, Mircea cel Bătrân să-şi poată recâştiga domnia asupra întregii ţări, trădătorul şi părtaşii săi fiind alungaţi.

Ţara Românească trecuse, aşadar, prin doi ani grei, în cursul cărora de mai multe ori pământul îi fusese străbătut de ostile turceşti şi de cele ungureşti şi mun-ţene, se dăduseră lupte, se săvârşiseră pustiiri, jafuri, ieşise la iveală nesiguranţa vieţii şi a avutului, pe care vor trebui să o înfrunte locuitorii, atâta vreme cât turcii erau de-a lungul Dunării. De aceea unele familii, mai ales de mici boieri, care nu aveau interese materiale prea mari în Ţara Românească, încep să-şi părăsească ţara şi să se aşeze în Transilvania, deocamdată mai ferită de atacurile turceşti, atât datorită lanţului de anunţi al Canpaţilor de miazăzi, cât şi puterii militare mai mari a regatului feudal maghiar.

Printre familiile de mici boieri munteni care, după ce au participat la luptele amintite, au preferat să se strămute în Ungaria se găseau şi doi fraţi, dintre care unul purta numele de Şertm şi se distinsese prin slujba sa militară împreună cu fiii săi Voicu, Mogoş şi Radu. Celălalt frate, al cărui nume nu-l cunoaştem, avea de asemenea un fiu cu numele Radu. Faima de buni ostaşi de care se învredniciseră aceştia a atras atenţia regelui Sigismund asupra lor, înlesnindu-le aşezarea în Ungaria şi luându-i în serviciul său. După intrarea în slujba regelui Ungariei, s-a distins îndeosebi fiul mai mare, Voicu, în calitatea sa de „oştean al curţii regelui”. A luptat probabil în armata ce apăra sudul Ungariei şi al Transilvaniei, căci era cunoscut şi sprijinit de generalul de origine florentină Filippo Şcolari – numit în Ungaria Pippo de Ozora, sau Pippo Spano – căruia îi era încredinţată conducerea militară în acele părţi. Pe acelaşi front luptau foarte mulţi cnezi ramării din Banat şi Ţara Haţegului; e de aşteptat prin urmare ca şi pribegii munteni să fi fost mai legaţi de un ţinut apropiat de patria pe care o lăsaseră.

Venirea familiei acesteia din Ţara Românească în Ungaria este un fapt pe care îl afirmă unele cronici dar în realitate nu avem siguranţa că lucrurile s-au petrecut chiar astfel. Informaţia cronicarilor poate să fie alcătuita sub influenţa faptului, ştiut în mod sigur, că Voicu şi fraţii săi erau de origine română şi astfel s-a socotit, poate, că ei trebuiau să fi venit nea-

1 Thuroczi, în Schwandtner, Scriptores rerutn Hungaricarum (Scriitorii istoriei ungare), I, Viena, 1746, p. 242.

Loan de Hunedoara parat din sudul Carpaţilor. Ei puteau li însă tot atât de bine şi români din Hunedoara, ţinut în care populaţia românească ce trăia în regatul feudal maghiar îşi păstrase multă vreme o organizare locală autonomă, respectată de rege şi de comiţii sau castelanii săi. In fruntea satelor şi a obştiilor româneşti din Hunedoara stăteau, ca şi în Banat, Maramureş sau în alte părţi, reprezentanţi ai populaţiei locale, numiţi cnezi. Unii dintre ei erau recunoscuţi de rege în calitate de conducători ai unor obşti locale şi erau înzestraţi cu anumite drepturi. Aceştia erau aşa numiţii cnezi regali. Mulţi dintre cnezii regali s-au distins prin serviciile militare aduse regelui, răsplătiţi fiind cu danii de moşii; ei intrau astfel în rândurile nobilimii mici. Ridicarea ‘familiei lui Voicu, fiul lui Şerbu, prin slujbe militare la curtea regală se poate deci foarte bine încadra în procesul mai larg de ridicare a unei părţi a enezilor hunedoreni în rândurile nobilimii. Acest fapt ar explica mai bine legăturile de mai târ-ziu ale acestei familii cu cnezii şi cu mica nobilime din Hunedoara şi Caras.

Fie că venise din Ţara Româneaseă, fie că se ridicase dintre cnezii din părţile Hunedoarei, un fapt şi-gur rămâne acela că Voicu a fost în slujba regelui Ungariei şi că iîn primii ani ai veacului al XV-lea se căsătoreşte cu o tânără din mica nobilime hunedo-reană, de origine probabil maghiară şi de confesiune catolică, ifapt care se poate presupune atât după religia în care îşi vor creşte fiii, cât şi după numele de Clara – neobişnuit ‘ia romuri – pe care-l va purta una dintre fiicele lor.

Din această căsătorie is-a năiseut, pe la anul 1407, un ifiu cu numele de Ioan. Era acela care avea să devină marele conducător de oşti Ioan de Hunedoara, cel mai de seamă luptător împotriva turcilor, în prima jumătate a veacului al XV-lea. A mai avut un frate care purta aed aşi nume1, născut după 1409 şi care îi va sta alături. Mai târziu, în cariera sa militară, murind în luptele de pe lângă Belgrad, la 1441. Un alt frate, mai mic, Voicu, moare de tânăr, după 1419. Dintre surorile sale, una se va mărita cu nobiluil Ioan Szekely, iar cealaltă cu Pancraţiu de Dinde’leag. Unele ştiri amintesc încă două surori: una căsătorită cu Petru II, domnul Moldovei din anii 1447-48, iar alta, după o ştire şi mai puţin sigură, ar fi fost soţia unui boier din Ţara Româneaseă, numit „Manzilla” din Argeş, prin care familia pare a se fi înrudit cu domnii Ţării Româneşti. Un descendent al aces’tei uMime ramuri ar fi învăţatul umanist Nicolae Olahul (1493-1568). In amândouă cazurile, cercetările istorice consideră că, de fapt, e vorba de rudenii mai îndepărtate, iar nu de surori.

1 în documentele medievale se întâlnesc multe cazuri care doi fraţi poartă acelaşi nume.

Un moment important în ridicarea acestei familii survine în anul 1409, când regele Sigiismund de Luxemburg dăruieşte Iui Voicu, fraţilor săi Mogoş şi Radu şi vărului lor Radu, precum şi fiului lui Voicu, Ioan, cetatea Hunedoara, cu pământurile care ţineau de ea, pe care se aflau aşezate vreo 40 de sate, vămi,. Mine de sare, aur, argint şi fier. Era o danie însemnata prin care se constituia în proprietatea familiei lui Voicu un domeniu feudal cam tot atât de întins şi de. Bogat ca acela ce ţinea de cetatea Devei. In urma acestei danii, familia lui Ioan de Hunedoara ocupă deja o poziţie fruntaşă în rân-durile nobilimii provinciale de stare mijlocie. Răs-plătindu-i serviciile militare iîn acest fel, regele Şi-gismund urmărea să întărească apărarea graniţei Ungariei împotriva turcilor, legând asemenea familii, prin interese materiale, de regiunile ce începeau a fi mai direct ameninţate.

Mai târziu, familia de Hunedoara a primit şi un blazon noibiliar, având drept emblemă un corb cu aripile uşor desfăcute şi purtând în plisc un inel. După ce Ioan de Hunedoara şi-a câştigat faima de erou al luptelor cu turcii, iar fiul său mai mic, Matei, a ajuns rege al Ungariei, pe seaima acestui blazon s-au plăsmuit felurite legende referitoare la originea familiei care-l purta. Asemănarea acestui blazon cu stema Ţării Româneşti -• un vultur ou o cruce în cioc – a fost invocată ca dovadă a strămutării familiei lui Voicu din Ţara Românească şi a înrudirii ei cu familiile domneşti de aci.

Mai cunoscută este însă legenda care spune că regele Sigismund de Luxemburg, în trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părţile Hunedoarei, pe care, la despărţire, a dăruit-o cu un inel, ca semn de recunoaştere pentru copilul cel avea să se nască din dragostea lor şi pe care mama trebuia să-l trimită, când va fi mare, la curtea regală. Mai târziu fata sa căsătorit cu un nobil de prin partea locului. Odată, la o vânătoare, un corb ispitit de strălucirea inelului cu care se juca micul Ioan, cum fusese nuimit copilul, i-l fură şi zbură cu el pe craca unui copac. Tatăl vitreg, atras de ţipetele băiatului, săgeta corbul şi salvă inelul preţios pentru viitorul familiei. Astfel se putu prezenta tină-rul Ioan, mai târziu, la curtea regală, unde fu recunoscut mulţumită inelului, luat sub protecţia regelui şi dăruit cu moşii întinse. Aâlând întknplarea ce o avusese în copilărie, regele i-a dat ca blazon tocmai un corb cu un inel.

O altă legendă, care nu merită de altfel nici o crezare, este aceea plăsmuită de umanistul italian Bon-finius, istoricul de curte al regelui Matei Corvin; în dorinţa de a-şi măguli stăpânul, el se străduieşte să alcătuiască o genealogie fantezistă, potrivit căreia familia Huniazilor (sau Corvinilor cum au început ei a fi numiţi, tot în legătură cu blazonul ce-l purtau) s-ar fi tras din familia romană Valeria Corvina, potrivit tradiţiei căreia, un corb ar fi ajutat pe unul din membrii ei să învingă pe un luptător gal. Târziu, în vremea împăratului Augustus (31 î.e. n – 14 e.n.) un descendent ai acestei familii, Valerius Messala Gorvinus, a fost trimis în Panonia spre a înăbuşi o răscoală. De la el.

— Inventează în continuare Bon-finius – s-a păstrat numele Croaţiei (Corvatia, în latineşte), iar urmaşii săi s-au strămutat apoi în Transilvania, aducând cu ei numele de Corvinus.

Povestea lui Bonfinius n-a fost crezută probabil nici de autor şi nici de cei pe care se străduia să-l preamărească; ea n-a avut o circulaţie în popor. Cealaltă însă s-a răspândit şi a fost preluată de tradiţia populară şi de cronicarii de mai târziu. Nici această legendă însă nu poate fi adevărată. Cel mult a putut avea loc incidentul neobişnuit al săgetării unui corb ce furase un inel oarecare de-al familiei. Amintirea lui s-a păstrat, amplificându-se şi adăugân-du-i-se o anumită semnificaţie.

Originea regală a lui Ioan de Hunedoara este însă o închipuire. Informaţiile documentare nu confirmă prin nimic favoarea deosebită pe care Sigismund de Luxemburg i-ar fi acordat-o. Adevărata lui ascensiune începe abia în vremea urmaşului acestuia, Albert de Austria, după anul 1438, iar împrejurările acestei ascensiuni sunt destul de cunoscute şi de uşor explicabile. De altfel, dacă Ioan de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui, n-ar fi avut nici un motiv să nu declare el însuşi acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi justificat, în unele ocazii, chiar pretenţii asupra tronului, pe care Ioan nu le-a formulat niciodată.

Tema aceasta a unui inel sau a unui alt obiect mulţumită căruia s-au putut recunoaşte de către înalţii lor protectori persoane de rang obscur, dar de origine nobilă, e foarte des întâlnită în literatura medievală. Ea mai apare, de pildă şi în legătură cu un episod din viaţa regelui Matei Corvinul.

Ioan de Hunedoara s-a născut probabil la curtea regală şi a copilărit la Hunedoara, în castelul pe care părintele său l-a primit ca danie după naşterea lui. Tatăl, Voicu, a murit între anii 1414-19, cap al familiei rămânând fratele său, Radu, care este amintit în documente, la 1419, sub numele rqaghiarizat de Ladislau, ceea ce arată procesul de asimilare a familiei cu nobilimea maghiară şi catolică.

Pe moşia Hunedoarei şi-a petrecut deci copilăria marele erou. A cunoscut de mic viaţa ţăranilor din acele părţi, şi-a cunoscut rudeniile, printre cnejii şi micii nobili din acele locuri, a văzut pe munţii care străjuiau în zarea de miazăzi castelul părintesc focurile ce dădeau semn sinistru, în noapte, despre apropierea unor armate turceşti, a putut vedea chiar răniţii unor lupte ce s-au dat cu turcii, în părţile Haţegului, pe la 1421. Apropierea lui de cnejii şi ţăranii liberi, legăturile de familie pe care se va sprijini în cursul carierii lui politice, primejdia otomană, au fost idei care au crescut cu sine, din primele observaţii pe care i le-a prilejuit viaţa. Copilărind în Transilvania, s-a înrădăcinat în el şi mai adânc ideea luptei comune a românilor şi ungurilor împotriva cotropirii turceşti, s-a obişnuit cu o largă îngăduinţă şi în problemele religioase.

De tânăr, ca toţi fiii de nobili, şi-a însuşit o educaţie militară. Carte n-a învăţat prea multă. II va fi îndrumat poate parohul Hunedoarei, sau capelanul castelului, dar latineşte n-a ajuns să ştie bine niciodată. Tot la o vârstă foarte tânără a plecat de acasă, fiind trimis, după obiceiul micilor nobili, să-şi desă-vârşească educaţia militară în slujba câte unui mare baron; A servit ca aprod la familiile Csanâdi şi Csâky şi a trecut apoi în serviciile despotului sârb Ştefan Lazarevici, probabil pe una din moşiile pe care le avea acesta în sudul Ungariei. Astfel s-au putut naşte tradiţiile populare sârbeşti despre îndrăz-nealţa faptă a lui Ioan, care, la o vânătoare,. ar fi reuşit să ucidă un lup fioros, sau chiar despre descendenţa iui din despotul sârb.

Ieşind din slujba lui Ştefan Lazarevici, el a intrat în aceea a familiei Ujlaki şi apoi în aceea a viitorului episcop de Zagreb, Dumitru Osupor. Era de-acum nu un simplu ostaş, ci conducătorul unui mic detaşament de 6 până la 12 călăreţi. Primele lui fapte de arme le săvârşeşte aşadar în sudul Ungariei, aproape de acele nestatornice hotare otomane, unde îşi va câştiga gloria de mai târziu. S-a cunoscut în vremea aceasta cu Pippo de Ozora, care-l sprijinise şi pe tatăl său.

Pe la 1430, Ioan de Hunedoara se căsătoreşte cu Elisabeta Szilâgyi, dintr-o familie nobilă din Slavonia, sau din comitatul Solnocului de mijloc. Familia Szilâgyi era printre cele care sprijineau domnia lui Sigismund de Luxemburg. Tatăl Elisabetei, Ladislau, un om destul de învăţat, luase parte la luptele împotriva unor ‘alţi pretendenţi ce se opuneau venirii lui Sigismund la tronul Ungariei.

Din această căsătorie s-au născut doi fii: cel rrtare, Ladislau, în 1431, cel mic, Matei, la Cluj, la 24 februarie 1443.

În vara sau toamna anului 1430, Ioan de Hunedoara a intrat, ca şi tatăl său odinioară, în serviciile directe ale regelui Sigismund. Cronicile spun că la această dată el era încă tânăr. Ii descriu şi portretul fizic şi moral, în care se amestecă, desigur, trăsături deduse din strălucitele lui fapte de mai târziu. Era un om de înălţime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, faţa rumenă, cu un aer de seriozitate în ţinută. Meseria armelor însemna pentru el totul în viaţă. Viaţa de ostaş, spun cronicile, însemna pentru el ceea ce e apa pentru peşti, sau pentru cerbii cei iuţi hăţişul pădurilor umbroase.!

În slujba regelui, Ioan de Hunedoara şi-a putut îmbogăţi cunoştinţele, mai ales pe cele militare. A luat parte, la început ca un om destul de neînsemnat, în întreprinderile mari ale regelui său. A cunoscut oameni, locuri, îşi-a îmbogăţit experienţa vârstei lui încă tinere. In toamna anului 1431 îl însoţeşte pe Sigismund de Luxemburg în Italia, intrând în numărul acelor soldaţi pe care regele Ungariei îi promisese ca ajutor ducelui Milanului, Filiippo Visoonii, împotriva Veneţiei.

O impresie adâncă trebuie să fi făcut asupra tână-rului ostaş această ţară bogată, în plină dezvoltare economică şi culturală. La Milano, marele centru meşteşugăresc şi comercial din nordul Italiei, a stat Ioan de Hunedoara vreme de doi ani. A cutreierat străzile însufleţite de lume, deşi multe din ele înguste şi murdare, ale bogatului oraş. A văzut mulţimea pestriţă a oamenilor veniţi de pretutindeni şi a lucrurilor aduse aci din toate părţile de negustori. I-au izbit uneori auzul mirat şi frânturi de grai din ţara lui şi poate astfel a cunoscut acolo pe clericul Ioan de Zredna, care în urma anilor petrecuţi la studii în Italia va deveni unul din primii reprezentanţi ai culturii umaniste în Ungaria, iar prietenia cu Ioan de Thuroczi, în Schwandtner, lucrarea citată, I, p. 242.

Hunedoara îl va înălţa la rangul de episcop de Oradea şi de cancelar al regatului. La 25 noiembrie 1431, tânărul comandant era, desigur, în fruntea ostaşilor săi, în (mulţimea care se îmbulzea în piaţă să privească încoronarea regelui Sigismund cu coroana de fier a regilor longobarzi, act care preceda încoronarea ca împărat, ce trebuia să aibă loc la Roma, săvârşită fiind de însuşi papa. La Roma însă, unde Sigismund s-a dus în imai 1433, pentru încoronare, pe Ioan nu-l aflăm. A rămas acolo unde îl reţinea slujba sa militară, la Milano şi în nordul Italiei, în-văţând din organizarea armatelor italiene, din metodele lor de luptă, legând cunoştinţă cu unii comandanţi ai vremii, ca Francesco Sforza, de la care, precum şi de la alţii, a putut învăţa ştiinţa militară, dar nu s-a apropiat niciodată de spiritul de aventură şi de caracterul îndoielnic al acestor „condottieri” 1 italieni.

Şederea în Italia i-a fost folositoare tânărului Ioan şi din alt punct de vedere, decât acela al îmbogăţirii cunoştinţelor despre lume, oameni şi meseria sa. Nu putem şti prin ce mijloace, dar constatăm că la Milano el a dobândit o oarecare avere, putând împrumuta, în anii următori, regelui Sigismund, în mai multe rânduri, sume importante de bani, pentru care primeşte ca zălog sate şi moşii prin jurul Aradului, al Cenadului şi în comitatul Bekes.

După întoarcerea lui Sigismund din Italia, Ioan de Hunedoara părăseşte slujba ducelui Milanului şi îşi însoţeşte suveranul în Elveţia, la Basel, unde îl întâlnim la 17 ianuarie 1434. Aici se ţineau în acel timp şedinţele nesfârşite ale unei adunări generale a reprezentanţilor de frunte ai bisericii catolice, un conciliu, cum i se spunea. In jurul oraşului acestuia se concentra, ca în vremea oricărui mare congres diplomatic, o bună parte din activitatea religioasă

1 Şefi de trupe mercenare care se angajau în slujba oricărui principe sau stat, pentru plată.

Şi politică europeană, fiind de faţă multe personalităţi de seamă ale timpului. De va fi pătruns, ca privitor, în sălile conciliului, ori poate pe străzile oraşului, a admirat fără îndoială splendoarea odăjdiilor scumpe ale înalţilor prelaţi ai bisericii, fără să priceapă prea mult din subtilele cuvântări în la- * tineşte pe care ei le rosteau. Îşi va fi încrucişat privirea şi cu cel ce, în veşmântul lui purpuriu, prezida această mare adunare: trimisul papei, cardinalul Giuliano Cesarini. Nu putea să ştie atunci că, abia zece ani mai târziu, soarta îl va face să-l vadă murind pe acest cardinal, în preajma sa, pe câmpiile de luptă din Bulgaria, pe care le vor fi străbătut împreună.

La conciliul de la Basel s-a discutat între altele şi o problemă însemnată pentru împăratul Sigismund de Luxemburg: mijloacele de a înăbuşi mişcarea de eliberare a poporului ceh de sub jugul feudal german, cunoscută sub numele de mişcarea husită. In anul 1415, un alt conciliu al bisericii, ţinut tot în Elveţia, la Constanţa, încercase să pună capăt mişcării printr-un act barbar: atrăsese acolo pe Ian Huş, conducătorul ei şi îl arsese pe rug, ca „eretic”. Rezultatul r. fusese o şi mai mare înăsprire a luptei poporului ceh. – împotriva asupritorilor săi feudali: Imperiul germanic şi Biserica romano-catolică. De aceea, conciliul de la Basel încerca acum să procedeze într-altfel, mai pe ocolite. El intră în tratative cu burghezia şi feudalii cehi, care alcătuiau tabăra moderată a mişcări huşite şi care, însţpăimânfcati de revendicările şi luptele sociale ale maselor populare, se arătau dispuşi să accepte din nou dominaţia germană.

Prin trădarea acestor elemente din conducerea mişcării huşite, Sigismund de Luxemburg a fost iarăşi recunoscut ca rege al Cehiei şi în anii următori el va pleca în Boemia, spre a-şi lua în stăpânire tronul, de la care husiţii îl înlăturaseră în 1419. In ‘436-1437, mereu în suita suveranului său, dar stând deja în fruntea unui detaşament de 50 de călăreţi

— Foan de Hunedoara 33 greu înarmaţi, la care se adăugau ajutoarele acestora, Ioan de Hunedoara participă şi la campania lui Sigismund de Luxemburg’ în Cehia. Înstăpânirea acestuia asupra noului regat n-a fost cu totul uşoară, deşi Sigismund fusese, oficial, recunoscut ca rege şi primit la Praga. Masele populare însă şi chiar o parte din orăşenimea cehă, nu erau de acord cu revenirea stăpânirii germane; o considerau rezultatul unei trădări şi au încercat, în unele părţi, să i se opună cu armele. Rezistenţa lor izolată a fost în-frântă, aşa cum cereau interesele coroanei. Ioan de Hunedoara a participat la aceste lupte, unele din ele destul de grele, în care a trebuit să-şi rişte chiar viaţa. Ii stătea alături acum şi fratele său mai tânăr, Ioan, care în vremea campaniei din Italia rămăsese în ţară şi luptase împotriva turcilor, chiar şi prin Ţara Românească, în anii 1433-34.

Luptele pe care le-a purtat în Cehia n-au rămas fără urmări asupra formării anumitor convingeri politice şi asupra cunoştinţelor de artă militară ale lui Ioan de Hunedoara. El vedea în faţa lui o armată compusă din oameni simpli, ţărani, meseriaşi, lucrători mineri, care aproape douăzeci de ani înfruntaseră armatele ifeudale trimise împotriva lor ca să-i răpună. Hărţuiţi în aceste războaie îndelungate, cu rândurile larg rărite în atâtea campanii sângeroa-s-e, trădaţi de conducătorii lor, aceşti oameni din popor găseau totuşi tăria morală a unui efort pentru cauza lor, chiar fără speranţă de izbândă. Aci a putut deci Ioan de Hunedoara să cunoască valoarea acestor elemente huşite, pe care le va angaja ulterior în mare număr, în armata sa, împotriva turcilor.

A mai putut observa îndeaproape şi tactica militară pe care o foloseau husiţii: întrebuinţarea mai largă a infanteriei şi a tunurilor uşoare şi în deosebi folosirea căruţelor ca mijloc de transport şi ca mijloc de apărare improvizată. Când dădeau o bătălie în câmp deschis, husiţii îşi aşezau cu repeziciune căruţele în formă de dreptunghi, le legau între ele cu lanţuri şi întăreau spaţiile goale cu bârne şi scân-duri. Retrasă în interiorul acestei cetăţi de căruţe, armata husită putea frânge_ avântul dezordonat al şarjelor cavaleriei feudale. In campaniile sale împotriva turcilor, Ioan de Hunedoara va lâncepe să aplice, la un moment dat, unele din învăţămintele tacticii huşite.

Hotarele Cehiei erau ameninţate în acei ani şi de Polonia. Dinastia Jagello, care domnea acolo, plănuia să ocupe şi tronul ceh. Nădejdea îi era acum risipită prin revenirea lui Sigisimund de Luxemburg. Şi pe acest teatru de luiptă cei doi fraţi au avut deci prilejul de a-şi risca viaţa şi a se înălţa în favoarea suveranului lor.

În decembrie 1437, împăratul Sigismund de Luxemburg moare. In aceeaşi lună, Ioan de Hunedoara era la Alba Regală (Szekesfehervar), la încoronarea lui Albert de Austria, noul rege al Ungariei. Se întoarce apoi în Cehia, unde rămâne aproape în tot cursul anului 3438. E sigur că nici el, nici fratele său n-au participat la luptele nobilimii din Transilvania împotriva ţăranilor răsculaţi în anii 1437-38.

La sfârşitul anului 1438, sau începutul celui următor, Ioan de Hunedoara şi fratele său au părăsit Cehia şi au fost numiţi bani ai Severinului, având în paza lor cetăţile Severin, Gureni, Orşova şi Me-hadia. In luna mai a anului 1439, ei se angajaseră să servească pe regele Albert cu un număr de o sută de călăreţi, pe cheltuiala lor, pentru care sumă de bani le sunt zălogite câteva localităţi din comitatul Bodrog. După lungi peregrinări prin atâtea ţări, Ioan de Hunedoara îşi începe astfel activitatea lui pe acel teatru de lupte unde îşi va câştiga renumele de ostaş ce îl va înălţa până la cele mai mari demnităţi.

Era pe-atunci un om încă tânăr. Avea cam 32 de ani. De vreo 15 ani viaţa îi era consacrată’carierei armelor. In acest timp văzuse mult din tot ceea ce îi putea servi unui conducător de oşti în desăvârşirea artei sale. Participase la unele ciocniri mai puţin înx.

Semnate cu turcii, văzuse ce înseamnă o ţară dezvoltată din punct de vedere meşteşugăresc şi comercial, cum era Italia, îşi dăduse seama de resursele materiale pe care o asemenea dezvoltare le oferă statului şi armatei, învăţase din experienţă ceva din arta militară a condottierilor italieni, trăsese poate deja concluziile sale asupra avantajelor pe care le prezentau armatele de mercenari şi a condiţiei pe care trebuia să o întruneşti pentru a le putea angaja şi menţine credincioase: banul. In atmosfera de intrigi politice din statele italiene şi în aceea tot atât de complicată a conciliului de la Basel, se iniţiase – nu deajuns însă pentru a-şi pierde cu totul încrederea în ea, aşa cum o merita – în ascunzişurile întorto-chiate ale diplomaţiei curţilor europene, care, prin lipsa ei de sinceritate, învăluită în promisiuni şi cuvinte, îl va decepţiona de atâtea ori. In Cehia învăţase să cunoască valoarea pe care o dă armatei credinţa într-un ideal social şi politic ce corespundea intereselor poporului, apreciase măiestria cu care hu-siţii ştiuseră găsi noi metode de luptă, superioare tacticii, sau, imai bine spus, lipsei de tactică militară a trupelor feudale. Serviciile militare neîntrerupte şi valoroase pe care le făcuse regilor Ungariei îi aduseseră drept recompensă multe moşii, prin care el rotunjise averea iniţială a familiei şi se ridicase, ca stare materială, aproape de rangul marilor nobili, înainte de 1439, Ioan de Hunedoara a avut posibilitatea de a-şi îmbogăţi experienţa, de a se forma ca om politic şi mai cu seamă ca şef militar. Atunci când primejdia turcească devenea tot mai ameninţătoare, iar marea nobilime feudală din Ungaria şi din alte ţări apropiate tot mai nesimţitoare în faţa primejdiei, tot mai ahtiată numai după urmărirea intereselor ei egoiste de clasă, popoarele din răsăritul Europei vor trebui să se ridice cu mai multă hotărâre întru apărarea existenţei şi a viitorului lor. Un asemenea moment se apropia în preajma anului 1440. Pentru înfăptuirea sarcinii istorice concrete ce stătea i I începuturile carierii militare.

IOAN DE HUNEDOARA

        ‘ Călătoriile lui loan <k Hunedoara în tinereţe, cu onşeh fi tcurik unk a îndeplini slujbe militare.

Atunci în faţa popoarelor Ungariei, Ţărilor Române, Serbiei, Albaniei şi Bulgariei, trebuiau însă şi energia, inteligenţa şi priceperea unui conducător, care să fie la înălţimea greutăţilor pe care avea să le înfrunte. Pentru această misiune, Ioan de Hunedoara era unul an oamenii cei mai pregătiţi.