Pe munți, de unde neaua cu greu se dezlipește, 

Întocma ca și mușchiul de vechiul său copaci, 

Pe unde om cu suflet atunci numai pășește 

Când oarba soarte-aduce vrun vânător ghibaci;

Aci, săpată-n pietre, se află-a mea chilie, 

Sub fagi cărunți de zile, ce nu știu de săcuri; 

Pe unde primăvara cu multă maiestrie 

Așează-ale lor cuiburi ulii, șoimi și vulturi.

Un pat, un vas de apă, măsuța mea pătrată, 

Pe dânsa tubul magic, de care mă servesc. 

Cu-aceste scule simple se află mobilată 

Căsuța mea de munte în care locuiesc.

Eu n-am fugit de lume c-ar fi prea păcătoasă,

Cum fac părinți și mame ce intră-n monăstiri, 

Ducând vieață aspră, nu însă virtuoasă,

Că-n lume e vârtute a fi domn pe simțiri.

Nici cred că e deșeartă a omului silință

Spre tot ce mintea-ncearcă, geniu-i deplinit, —

Străbate apa-n piatră și stric-a ei ființă, 

De ce nu chiar și omul cu naltul său spirit?

O faptă glorioasă, păstrată-n istorie

Din evii barbariei străvechi ce au trecut, 

Însuflă până astăzi curagi și bărbăție 

Și-ndeamnă-a merge sigur pe drumul început.

Pruncuțul mic de zile se-mpiedecă și cade, 

Se vaietă și plânge, se trage-ncetișor;

S-apucă cu iuțeală de verice palisade,

Să-și afle numai scopul de-a merge pe picior.

Popoare sugrumate se luptă cu tărie 

A rumpe jugul aspru și mult apăsător; 

Prin aste însă cheamă asupră-și o mânie 

A celor ce le-apasă, și-n urmă-s prada lor.

Ma, toată încercarea de ceață ș-apăsare, 

De sâlă și sclăvie e un triumf părut; 

Căci spiritul culturei străbate de mirare 

Și viitoru-nvață cu fruct de la trecut.

Martirii legei nouă, vărsându-și sacrul sânge 

În cauza cea morală și plină d-adevăr, 

Formară o falangă ce nu se mai înfrânge, 

Și care stă din seculi, ca stâlpul cel de fier.

Cât pentru-a mea chemare aci-n singurătate, 

Vă spun că am plăcere a fi un privitor

La tot ce se întâmplă prin urbi, cetăți și sate 

Prin casă și-n afară la-ntregul nost' popor.

Ocheanul meu pătrunde la Dunăre devale 

Prin negura din fumul gâtlegelor de foc;

Ce fac, ce cochetează colo în căpitale

Românii prin saloane, eu văd și-aud de loc.

Din timp în timp voi scrie, să știe fiecine 

Pe cel ce s-amăgește prin jucării pruncești 

De-și vinde fii și mamă în urmă și pre sine; 

Pre cei ce varsă ura în inime frățești.

Iar dacă-un caz fatale ar da vot de pierire,

Ștergând din cartea vieței p-acest prea blând popor 

Atunci în astă lume neavând vro mulțămire, 

Aci p-o stâncă rece doresc ca să și mor!