Te măresc ființă fără de-nceput

Pentru tot ce vede ochiul meu sub soare, 

Pentru tot ce dreapta-ți sântă a făcut, 

De la om și feară, până l-acea floare, 

Carea vegetează numai un minut!

Ce mă face însă, ca să te ador

Este mintea, Doamne, care-mi strălucește, 

Ca și un luceafăr, în al nopții nuor, 

Și-n vuietul lumii blând mă însoțește, 

De când văd lumina, și până când mor!

Ea-mi conduce pașii, să mă pot feri 

De leu și de tigru, care varsă sânge, 

De foc și de apă, ce m-ar nimici;

Ea mă luminează ca să știu resfrânge 

Cursele dușmane, verunde vor fi.

Ea departă ceața de la ochiul meu, 

Ca să nu amestec credința deșartă

Cu credința dreaptă, într-un Dumnezeu 

Care o propuse simplu fără ceartă 

Ca la frați din fire, însuși fiul său.

Seculi se-nchinase genul omenesc 

Soarelui și lunei, stelelor pompoase, 

Până când să vie dascălul ceresc

Ce prin suferirea morții glorioase 

A plântat în lume spirit creștinesc.

În deșert se-ncearcă ai nopții argați 

Să revarsă umbră în loc de lumină, 

Ură-n loc de pace între fii și frați

Ale lor cuvinte nu prind rădăcină

Căci nu ies din inimi, ci din crieri stricați.

Te măresc ființă fără de finit 

Pentru-acea scânteie, ce-i zic conștiință, 

Carea greu mă mustră de-am păcătuit, 

Și mă desfătează cu bunăvoință,

De-am făcut dreptate celui asuprit!