O privire peste lume

Deșert e tot ce vede semețul ochi supt soare 

Și nu e fericire deplină pre pământ; 

Un vis e ce-amăgește ființa muritoare 

Din oara când se naște și până la mormânt!

Văzutu-s-a om cândva să zică l-a sa moarte: 

“Mă duc cu bucurie, c-am fost și-s fericit”?

Un rege-a stat în lume, a cărui rară soarte 

La altul în natură cu greu a mai zâmbit;

Și iată că el singur a scris cu-amărăciune, 

Târât de-a lumei valuri, ce turbă ne-ncetat:

“Nimic supt cer statornic, ci tot deșărtăciune, 

Deplină fericire supt soare n-am aflat!”

Un tată se silește s-adune-averi în lume

Încungiură oceanuri cu mii nefericiri, 

Când fiu-i se răsfață văzând că are sume 

Ce pot să corespundă la oarbele-i simțiri!

Un jude calcă legea, cu scop să mulțămească

Desfrâul unei patimi de care-i subjugat;

În urmă dă prinoase, cu scop să amuțească

Simțirea conștiinței ce-l mustră ne-ncetat.

Un trântor suge mierea ce crudele albine, 

Zburând în armonie mai multe zeci de mii, 

Adună dimineața, în oarele senine,

Când soarele străluce pe verzile câmpii.

Fățarnicul să-nchină cu buzele pătate, 

Iar inima-i vicleană gonește mijiociri

Să guste-n răsfățare-și ce altor nu-s iertate, 

Să-ncarce pe săracul cu mii de asupriri.

În gura-i pângărită de false jurăminte, 

Bucată neiertată de lege n-a întrat,

Iar vorbe necurate, ocări de lucruri sânte, 

Ca ploaia primăverei din rostu-i au zburat.

Deșert e dar ce vede semețul ochi sub soare, 

Și nu e fericire deplină pre pământ;

Un vis e ce-amăgește ființa muritoare 

Din oara când se naște și până la mormânt!

1845

Share on Twitter Share on Facebook