Frumos e omul, Doamne, când mintea e regină, 

Și simțul ce ca șerpe spre rele îl înclină, 

Supus, loial și drept;

Vârtutea-atunci măreață răsare ca ș-o floare, 

De brumă neatinsă la rumena-i coloare 

În fragedul lui piept!

Pe fruntea lui senină dreptatea strălucește

Întocma ca ș-un soare pe sferă când pășește

De nori neturburat;

E crimă, se retrage, e silă, se ferește,

E negură,-o străbate, e nor, îl împărțește 

Și iesă nepătat.

Frumos e omul, Doamne, cu inimia curată 

Cu floarea conștiinței de crime nepătată, 

Sincer, nefățărit;

Conspire lumea toată, răzbată-l orice soarte, 

Închidă-l să nu vază lumină pân' la moarte, 

Și iată-l neclintit!

Arunce-l în deșerturi lipsite d-orice floare, 

Pe unde nu s-arată nici om, nici zburătoare, 

Ci șerpi veninători;

Vârtutea-i va fi scutul ș-azilul de scăpare, 

Întocma ca și cedrul, cu umbra sa cea mare, 

La oameni călători;

Frumos e omul, Doamne, cu generozitate, 

Când iartă pe tiranul ce-apasă p-al său frate, 

Cu scop d-a-l subjuga;

Și-n loc să răsplătească, cum cere pofta-n lume, 

Dușmana lui lucrare, îi cruță negrul nume, 

Voind a-l îndrepta!

De ce nu vine, Doamne, a Ta împărăție,

Când oamenii să șteargă și umbra de sclavie,

Fiind creștini curați;

Și-n locu-i să domnească dreptatea nepătată,

Egala-dreptățire și pacea-adevărată,

Ca între fii și frați!