5.

Nicidecum, prietenii şi fraţii mei. Căci vă numesc încă pe voi fraţi, deşi nu vă purtaţi frăţeşte. Să nu cugetăm aşa, să nu imităm caii înfierbântaţi şi greu de călărit, să nu aruncăm pe călăreţul nostru gândul neraţional, şi evlavia care ne strânge bine, ca o zăbală (Ps. 31,

10); să nu ne depărtăm de la calea cuvenită. Ci să filosofăm înlăuntrul graniţelor noastre, să nu ne lăsăm duşi în Egipt, nici să ne lăsăm atraşi spre Asirieni, nici să nu cântăm „cântarea Domnului în pământ străin” (Ps. 136, 4), vreunui auz străin, fie el al nostru, sau al altora, duşmănos sau prieten, mulţumitor sau nemulţumitor, care priveşte cu mare atenţie cele ale noastre şi care voieşte ca scânteia relelor din noi să se prefacă în flacără; ei o ÎNTÂIA CUVÂNTARE TEOLOGICĂ aprind, o aţâţă, o urcă până la cer prin suflarea lor şi o fac să se înalţe mai sus decât flacăra Babilonului arzând toate din jur2. Căci întrucât nu au tăria în dogmele lor, o fură pe aceasta din cele slabe ale noastre şi de aceea, asemenea unor muşte pe răni, se prind de cele ce pot fi numite fie greşeli, fie păcatele noastre.

Dar noi să nu continuăm a nu le cunoaşte, nici să nu dispreţuim podoaba acestora; ci dacă nu putem desfiinţa duşmănia, să convenim cel puţin între noi a grăi cele tainice în chip tainic şi cele sfinte în chip sfânt, şi să nu aruncăm spre urechi întinate cele ce nu trebuie să se spună, nici să nu declarăm mai cuvioşi ca noi pe cei ce se închină celor drăceşti şi pe slujitorii miturilor şi ai lucrurilor ruşinoase, care comunică mai degrabă sânge decât cuvinte (adevărate) celor neiniţiaţi3. Să ştim că dacă este ceva cuviincios în veşmânt, în felul de-a trăi, în râs şi în mers, aşa este şi în cuvânt şi în tăcere, fiindcă vestim pe Cuvântul şi prin alte numiri şi puteri ale lui Dumnezeu. Deci să nu fie nici iubirea noastră de convorbiri străină de această lege4.