7.

Dar după ce ne-am desprins de ceea ce e străin Cuvântului nostru şi am aruncat în ţarina de porci „multa legiune care se aruncă în adânc” (Mt. 9, 13; Le. 8, 30-

32), să facem al doilea lucru care urmează: să ne privim pe noi înşine şi să vedem în frumuseţea lui pe teolog ca pe o statuie. Să cugetăm întâi la aceasta: ce este o astfel de râvnă pentru Cuvânt şi o astfel de boală a vorbirii? Ce este această boală nouă, acest nesaţ? Pentru ce, după ce ne-am legat mâinile, ne-am înarmat limbile? Pentru ce nu lăudăm ospitalitatea? Pentru ce nu admirăm iubirea frăţească, iubirea conjugală, fecioria, grija de săraci?

Pentru ce nu iubim psalmodierea, privegherea de toată noaptea, lacrimile? Pentru ce nu supunem trupul posturilor? Pentru ce nu ieşim spre Dumnezeu prin rugăciune? Pentru ce nu supunem duhului ceea ce e mai coborât în noi la ceea ce e mai înalt, adică „ţărâna” (Fac. 2, 7), ca cei ce judecă drept despre acest compus? Pentru ce nu ne facem din viaţă o meditaţie despre moarte? Pentru ce nu ne facem stăpâni ai patimilor, amintindu-ne de nobleţea ce ne vine de sus? Pentru ce nu potolim mânia ce se umflă şi ne sălbăticeşte? Nu potolim înălţarea ce ne coboară (Ps. 22, 8; Le. 18, 14); nu socotim tristeţea nesocotită? Pentru ce nu potolim plăcerea lipsită de cuminţenie? Pentru ce, prin râsul desfrânat, prin privirea necuvenită, prin auzul neruşinat, prin cuvântul fără măsură, prin cugetarea prostească, ce le ia de la noi vicleanul ÎNTÂIA CUVÂNTARE TEOLOGICĂ împotriva noastră, facem să intre în noi moartea „prin ferestre”, cum zice Scriptura (Ier. 2, 29), sau prin simţuri? Pentru ce dăm patimilor altora libertate, cum dau împăraţii concediu celor ce au biruit? Pentru ce ajungem numai să se aplece spre noi, ca să se lase duse împotriva lui Dumnezeu cu mai multă îndrăzneală sau impietate?

Şi pentru ce noi plătim fapta bună cu răul, cu îndrăzneala lipsei de evlavie?