11.

Pentru ce am făcut aceste reflexiuni, poate prea grele pentru urechile celor mulţi şi potrivite felului discuţiilor ce domnesc acum – discuţii ce dispreţuiesc ceea ce este sincer şi simplu şi introduc ceea ce este sucit şi enigmatic? Căci precum pomul se cunoaşte după roade (Mt. 7, 20), aşa întunericul, ce produce astfel de păreri (In. 3,19; I Tes. 5, A), o face prin întunecimea celor spuse. Dar n-am făcut-o aceasta ca să par că şi eu spun lucruri greu de înţeles, Nicipentru a mă arăta „prisositor în înţelepciune”, „împletind şi dezlegând legătura” (Dan. 9,12).

Căci aceasta e marea minune a lui Daniel. Ci ca să arăt ceea ce m-a îndemnat de la început această cuvântare să spun. Iar aceasta ce era? Că dumnezeirea nu poate fi cuprinsă de înţelegerea omenească, nici nu poate fi închipuită întreagă. Şi aceasta nu din pricina invidiei36.

Căci e departe de firea dumnezeiască invidia, fiind singură lipsită de patimă şi bună şi stăpână, mai ales când e vorba de ceea ce are ea mai preţios decât toate creaturile ei. De fapt, are „Cuvântul” (Raţiunea) înaintea făpturilor cuvântătoare (raţionale)37. Deoarece însuşi faptul aducerii lor la existenţă se datorează bunătăţii ei extreme38.

Nici nu le aduce şi le ţine în existenţă spre slava „plinătăţii” ei (is. 1,11), ca să se aducă Celui neapropiat cinstirea şi venerarea39. Afirmarea acestui lucru este cu totul sofistică şi străină nu numai de Dumnezeu, ci şi de omul în oarecare măsură cuviincios şi conştient de oarecare cuminţenie, care îl împiedică de-a nu recunoaşte altora vreo întâietate.