12.

Dar dacă am procedat astfel şi pentru alte cauze, aceasta o vor cunoaşte cei mai apropiaţi de Dumnezeu şi cei ce văd şi pătrund „judecăţile nepătrunse” ale lui Dumnezeu, dacă sunt vreunii de o astfel de virtute şi „umblă în căile adâncului” (Iov 38,16), precum se spune.

Căci pe cât am priceput noi, cei ce măsoară cu mici măsuri cele greu de înţeles, prin uşurinţa câştigării pierd uşor şi ceea ce au câştigat. Ceea ce doreşte cineva să ţină mai mult, caută să câştige cu mai multă osteneală, ca să nu arunce cu uşurinţă ceea ce a câştigat cu uşurinţă, gândind că poate câştiga iarăşi. Şi astfel, cei ce au minte socotesc o binefacere de a nu avea uşor ceea ce le este spre binefacere. Aceasta poate pentru a nu pătimi aceleaşi ca Lucifer cel căzut (Is. 14, 12), după ce a ieşit din lumina A DOUA CUVÂNTARE TEOLOGICĂ întreagă, ridicând grumazul înaintea Domnului (Iov 15,

25); şi pentru a nu cădea din înălţimea noastră cu o cădere mai vrednică de compătimit decât toate. Şi poate pentru a găsi acolo o răsplată a iubirii de osteneală şi a vieţii strălucite a celor ce s-au curăţit aici şi au tins cu multă răbdare spre ceea ce doresc.

Iată de ce între noi se află acel „întuneric” trupesc

(leş 10, 23)40, ca odinioară nourul între Egipteni şi Evrei

(leş 14, 20). Şi acesta este poate „întunericul” pe care l-a pus „acoperământ al Lui” (Ps. 17,12); grosimea prin care puţini oameni şi puţin străbat (spre El)41. Despre acestea să filosofeze cei ce le văd şi să urce la o cât mai mare înţelegere. Noi însă, „cei legaţi de pământ” (Plâng. Ier. 3,

34), cum zice Ieremia, îmbrăcaţi în acest trup gros, nu putem trece nici măcar peste umbra lui, chiar de mergem în mare grabă. Căci cum ajungem la ceva înainte de-a atinge aceea? Cum nu ne putem apropia de vederea celor văzute, fără lumina şi aerul ce se află la mijloc? Sau cum firea înotătoare nu poate ieşi din apă, la fel este cu neputinţă celor din trup să fie cu totul cu cele spirituale fără cele trupeşti. Căci totdeauna se introduce ceva din ale noastre (din cele trupeşti), chiar dacă desfăcându-se mintea din cele văzute şi devenind ceea ce este în sine, încearcă să se întâlnească cu cele înrudite şi nevăzute. Şi le vei cunoaşte acestea astfel.

13. „Duhul” (In. 4,24), „focul” (Deuter. 4, 24), „lumina”

(In. 9, 5), „iubirea” (In. 4, 16) şi „înţelepciunea” (Iov 12,

13), „dreptatea” (Ps. 102, 17), „mintea”, (Ps. 10, 13) şi „cuvântul” (In. 1, 11) şi cele asemenea nu sunt numiri ale primei firi? Deci ce vom spune? Vei cugeta o suflare (un duh) fără mişcare şi răspândire? Sau un foc în afara materiei şi fără pornirea în sus, fără culoarea şi forma proprie42? Sau o lumină neamestecată cu aerul şi desprinsă de ceea ce oarecum o naşte şi luminează? Iar Minte ce numim? Nu ceea ce e în altul şi în ale cărei cugetări sunt mişcări ce se odihnesc sau se ating de ceva?

Iar cuvântul ce este, dacă nu cel ce se odihneşte în noi şi se răspândeşte? Căci nu îndrăznesc să spun că se risipeşte. Iar dacă vorbim şi de înţelepciune, ce este ea dacă nu şi o calitate ce se deprinde fie în cugetarea celor dumnezeieşti, fie a celor omeneşti? Iar de vorbim şi de dreptate şi iubire, nu sunt ele dispoziţii vrednice de laudă, una opusă nedreptăţii, cealaltă urii, ce se întăresc şi slăbesc, apar şi dispar şi în general produc în noi şi schimbă simţirile, cum o fac culorile cu trupurile? Sau despărţind-o de ele, trebuie să vedem dumnezeirea însăşi în sine, culegând din ele, pe cât se poate, o imagine parţială prin socotinţe? Ce posibilitate avem deci din ele, fără ca să fie ele însele ceea ce urmărim43? Sau cum toate acestea, şi fiecare înţeleasă ca nedesăvârşită este Cel necompus şi de neînchipuit? Aşa se epuizează mintea noastră în voinţa de-a ieşi din cele trupeşti şi de a ajunge la o întâlnire cu cele netrupeşti dezvelite, ca să vadă cu slăbiciune cele mai presus de puterea sa44. Dar deoarece orice fiinţă raţională doreşte pe Dumnezeu şi întâia Cauză, dar nu o poate cuprinde pentru motivele spuse, în această dorinţă obosind şi neputând să suporte această stare, trece la o „a doua plutire”; sau priveşte la cele văzute şi face pe vreuna din ele Dumnezeu, printr-o proastă înţelegere.

Căci ce este din cele văzute mai înalt şi mai dumnezeiesc într-o măsură oarecare decât cel ce vede, încât aceea să fie închinată, iar el închinător443? Buna rânduială a celor văzute ne ajută doar să cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne folosim de privire ca de o călăuză spre vederea celor mai presus de vedere, dar nu să ne păgubim de Dumnezeu, prin măreţia celor văzute45.