6.

Că Dumnezeu este, şi că este cauza făcătoare şi susţinătoare a tuturor împreună, ne învaţă privirea şi legea (ordinea) naturii283. Privirea, îndreptându-se spre cele văzute şi armonios stabilite şi totodată în mişcare şi, ca să spun aşa, mişcate şi purtate în chip nemişcat, deduce din cele văzute şi astfel rânduite pe Autorul lor29.

Căci cum s-ar fi produs şi ar subzista acest întreg, dacă nu le-ar fi dat fiinţă şi nu le-ar susţine împreună Dumnezeu? Căci văzând cândva o chitară împodobită cu cea mai mare frumuseţe şi auzind armonia ei, nu va putea să nu ştie de făcătorul ei şi cântăreţul ei, trecând la el cu înţelegerea, chiar dacă nu-l cunoaşte prin vedere? Aşa ne este vădit şi nouă Cel ce a făcut şi mişcă şi susţine cele făcute, chiar dacă nu e cuprins cu înţelegerea. E foarte necunoscător cel ce nu înaintează de bună voie până la acestea şi nu urmează dovezilor date de natură.

Dar nu spun că e Dumnezeu nici ceea ce ne-am închipuit noi şi ceea ce am descris prin cuvinte.

Iar dacă cineva a ajuns să cugete acea existenţă fie şi în parte, ce dovedeşte? Cine a ajuns astfel până la ultima treaptă a înţelepciunii? Cine s-a învrednicit de un dar aşa de mare? Cine şi-a „deschis astfel gura” înţelegerii şi „a atras Duhul” (Ps. 118, 131), ca prin Duhul, care „toate le cercetează şi le cunoaşte, până şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Cor. 2, 10), să cuprindă pe Dumnezeu şi să nu mai trebuiască să meargă mai înainte, având pe ultimul dorit spre care aleargă toată vieţuirea şi înţelegerea omului înălţat.