17.

Căci noi am cunoscut şi propovăduim dumnezeirea Fiului din maţi şi sublime cuvinte. Care sunt acestea?

„Dumnezeu”, „Cuvântul”, „Cel ce este la început”, „Cel ce este cu începutul”, „La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” (In, 1, 1), şi „Cu Tine este începutul” (Ps. 109, 3) şi „Cel ce o cheamă pe ea de la începutul neamurilor” (îs. 41, 4)140. Deoarece El este Fiul unul Născut, „Fiul Unul Născut, Cel ce este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (In. 1, 18). El este: „Calea, adevărul, viaţa, lumina”: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa” (In. 14, 6) şi: „Eu sunt lumina lumii”

(In. 8, 12). El este „înţelepciunea, puterea”: „Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Cor.

1, 24). El este „strălucirea, întipărirea, chipul, pecetea”: „Care fiind strălucirea slavei şi întipărirea fiinţei Lui” (Evr.

1,3) şi „chipul bunătăţii” (înţ. Sol. 7, 25) şi: „Pe Acesta L-a pecetluit Dumnezeu Tatăl” (In. 6, 27). El este 'Domnul împăratul, Cel ce este, Atotţiitorul„: „Şi Domnul a plouat foc de la Domnul„ (Fac. 19, 24); este: „Toiagul dreptăţii, Toiagul împărăţiei tale„ (Ps. 44, 7); şi: „Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul” (Apoc. 1, 8). Acestea sunt spuse clar despre Fiul, ca şi toate cele ce au aceeaşi putere, dintre care niciuna nu e dobândită mai târziu de Fiul, sau adăugată Lui, precum nici Duhului, nici Tatălui însuşi. Căci desăvârşirea nu este din adaosuri141.

Fiindcă nu era o dată când Tatăl nu era fără Cuvânt, nici nu era o dată când nu era Tată142, nici nu era o dată când Tatăl nu era adevărat, sau înţelept, când era fără putere, lipsit de viaţă, sau de strălucire, sau de bunătate.

18. Dar enumeră-mi, pe lângă acestea, cuvintele scumpe neînţelegerii tale, ca: „Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In. 20, 17), „Tatăl e mai mare” (In. 14,

28), „Domnul m-a zidit” (Prov. 2. 36), „L-a sfinţit” (In. 10,

36). Şi încă „slugă” (îs. 49, 6) şi „ascultător” (Filip. 2, 8), „I-a dat” (In. 18, 9), „a învăţat” (In. 15, 5), „I s-a poruncit”,

(In. 10, 18), „a fost trimis” (In. 9, 4), „nu poate să facă ceva de la El” (In. 5, 16) sau să spună (In. 12, 49), sau să judece (In. 8, 15), sau să dăruiască (Mc. 10, 40), sau să voiască (Mt. 26, 39). Dar încă şi acestea: „neştiinţă” (Mt.

24, 36), supunerea (Le. 2, 51), rugăciunea (Le. 6, 12), întrebarea (Le. 2, 52), spre desăvârşire (ibid.). Mai adaugă, de voieşti, şi cele mai multe ca acestea: a dormi (Mt. 8,

24), a flămânzi (Mt. 4, 2), a obosi (In. 4, 5), a lăcrăma (In.

11, 35), a se teme de moarte (Mc. 14, 34). Îi vei dispreţui poate şi Crucea şi moartea. Căci învierea şi înălţarea mi se pare că le treci cu vederea, pentru că în ele se află ceva care ni se potriveşte şi nouă. La acestea ai mai putea adăuga şi alte multe mărunţişuri, dacă voieşti să prezinţi şi să descrii pe Cel ce este pentru tine un Dumnezeu în înţeles echivoc şi fals, iar pentru noi, Dumnezeu adevărat şi egal în cinste cu Tatăl.

De fapt, nu e greu, când se cercetează fiecare din acestea în parte, să-ţi explici în înţelesul cel mai evlavios A TREIA CUVÂNTARE TEOLOGICĂ şi să le cureţi de tot ce sminteşte în litera lor, dacă tu le priveşti cu sinceritate şi nu cu o voită viclenie. Cu un cuvânt, cele mai înalte atribuie-le dumnezeirii şi firii mai presus de pătimiri şi de trup, iar cele mai umilite, Celui compus şi deşertat pentru tine (Filip. 2, 7) şi întrupat (In.

1, 14), şi nespunând ceva mai mult, înomenit (Mt. 15, 3,

39; Filip. 2, 7)144, apoi şi înălţat (Filip. 2, 9), pentru ca tu, desfiinţând ceea ce este carnal şi foarte coborât în dogmele tale, să înveţi că eşti mai înalt şi a te înălţa cu dumnezeirea şi să nu rămâi în cele văzute, ci să te ridici în cele spirituale şi să cunoşti care este raţiunea fiinţei şi care este raţiunea iconomiei (ce se spune despre fiinţă şi ce despre iconomie)145.