12.

Să se spună, în al şaptelea rând, şi că Fiul S-a pogoiât din cer nu ca să facă voia Lui, ci a Celui ce L-a trimis

(In. 6, 38). Aceste cuvinte au fost spuse de însuşi Cel ce S-a pogorât. Căci ele poartă întipărirea omului, înţeles una cu Mântuitorul – căci voia Lui nu e contrară lui Dumnezeu, ea venindu-I întreagă de la Dumnezeu. Ele nu poartă întipărirea omului ca noi, căci voinţa omenească nu urmează în mod deplin celei dumnezeieşti, ci de multe ori i se opune şi luptă împotriva ei. Aşa am înţeles şi textul: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine acest pahar, dar nu precum voiesc Eu” (Mt. 26, 39), şi să fie voia Ta mai tare. Căci nu e de cugetat că el nu ştia de este cu putinţă aceasta, sau nu, căci El opunea o voinţă voinţei. Ci deoarece acest cuvânt este al Celui ce a asumat (natura noastră) – căci El S-a pogorât – şi nu e propriu naturii asumate, voi răspunde astfel: acest cuvânt nu arată că este o voinţă a Fiului deosebită de a Tatălui, ci, dimpotrivă, că nu este. Astfel întregul cuvânt are înţelesul: (M-am pogorât) „nu ca să fac voia Mea” (In.

6, 38), căci voia Mea nu e separată de a Ta, ci este a Mea şi a Ta, este comună. Căci precum avem o unică dumnezeire, aşa avem şi o unică voire. De fapt, multe din cele spuse astfel se spun în comun şi nu afirmativ, ci negativ.

De exemplu: „Dumnezeu nu dă Duhul cu măsură” (In. 3,

34). De fapt, nici nu îl dă singur, nici măsurat, căci nu e măsurat Dumnezeu de către Dumnezeu204. Iar expresia: „Nici păcatul nici fărădelegea Mea” (nu sunt pricină) (Ps.

58, 5) nu indică ceea ce este, ci ceea ce nu este. Şi iarăşi: „Nu pentru dreptăţile noastre, pe care le-am făcut”

(Dan. 9,18). Căci nu le-am făcut.

E vădită aceasta şi în cele următoare: „Ce este, zice, voinţa Tatălui? „Ca tot cel ce crede în Fiul să se mântuiască şi să dobândească„ (In. 6, 40) învierea din urmă, apoi restaurarea. Dar oare această voie este a Tatălui, iar a Fiului nicidecum? Sau Fiul a fost evanghelizat şi a crezut fără voia Lui? Insă cine ar crede aşa ceva? Dar şi expresia: „Cuvântul auzit nu este al Fiului, ci al Tatălui”

(In. 14, 24), are acelaşi înţeles. Căci cum ceea ce este comun ar fi propriu unuia singur, sau numai lui, nu pot înţelege, oricât aş cugeta. Şi socotesc că nici altul nu poate avea singur ceea ce e comun205. Dacă cugeţi astfel despre voinţă, vei cugeta drept şi foarte evlavios. Acesta este gândul meu şi al oricărui om înţelegător.