13.

În al optulea rând, ei aduc textul: „Ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Cel pe care L-ai trimis, Iisus Hristos„ (In. 17, 3) şi: „Nimeni nu e bun fără numai Dumnezeu„ (Le. 18, 19)206. Acestea mi se pare că pot primi o dezlegare foarte uşoară. Dacă referi însă expresia: „singurul adevărat” la Tatăl, cum vei înţelege Adevărul însuşi (Duhul Adevărului)? (In. 14, 16). De fapt, de vei înţelege astfel: „Dumnezeului singur înţelept”, sau: „Cel ce singur are nemurirea şi locuieşte într-o lumină neapropiată” (I Tim. 6, 16), sau: „împăratului veacurilor, Celui nestricăcios, Nevăzutului, singurului Dumnezeu înţelept” (I Tim. 1,17), Fiul va dispărea pentru tine, osândit la moarte, va dispărea în întuneric, nemaifiind înţelept, nici împărat, nici nevăzut, nici peste tot Dumnezeu, ceea ce e conţinutul principal al celor spuse de noi. Şi cum nu va pierde împreună cu altele şi bunătatea, care e mai ales numai a lui Dumnezeu?

Dar socotesc că expresia: „Ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat” s-a spus spre desfiinţarea celor ce nu sunt dumnezei, ci numiţi doar aşa. Căci nu s-ar fi adăugat „Şi pe care L-ai trimis, Iisus Hristos”, dacă cuvântul „singurul adevărat” L-ar fi exclus pe Acesta şi dacă n-ar fi fost vorba de dumnezeirea lor comună207.

A patra cuvântare teologică Iar expresia: „Nimeni nu e bun” este un răspuns către un cărturar al Legii care-L ispitea, recunoscându-i bunătatea doar ca a unui om208. De aceea spune că binele în gradul deplin aparţine numai lui Dumnezeu, chiar dacă se numeşte într-un anumit grad şi el bun, ca de exemplu „omul bun scoate binele din visteria Lui”

(Mt. 12, 35); şi: „Va da împărăţia celui mai bun ca tine” (I Regi 15, 28) – cuvântul spus de Dumnezeu lui Saul despre David; şi: „Fă bine, Doamne, celor buni” (Ps. 124, 4).

Şi câte se mai spun de felul acesta despre cei vrednici de laudă dintre noi, asupra cărora a ajuns curgerea primului Bine în înţelesul al doilea. Dacă te laşi convins de acestea, e foarte bine. Iar dacă nu, ce vei răspunde, după judecata ta, celor ce spun în alte părti că Fiul singur a fost declarat bun? In care cuvinte? In următoarele: „Acesta este Dumnezeu; nu se va socoti un altul pe lângă El” (Baruh

3, 36); şi după puţin: „După aceasta S-a făcut văzut pe pământ şi împreună cu oamenii a locuit” (Baruh 3, 38).

Că acestea nu s-au spus despre Tatăl, ci despre Fiul o arată limpede propoziţia adăugată. Căci Acesta a conlocuit trupeşte cu noi şi S-a aflat cu cei de jos. Iar dacă s-ar afirma opinia că cele de mai sus s-au spus împotriva Tatălui, nu împotriva celor socotiţi dumnezei (zei), vom pierde pe Tatăl în urma râvnei pe care am arătat-o pentru Fiul. Şi ce ar reprezenta o mai nebună şi o mai mare păgubire decât această bănuială?

14. În al nouălea rând, ei vor spune: „(Hristos este) totdeauna viu ca să mijlocească (să intervină) pentru noi” (Evr. 7, 25). Iar în aceasta e o mare taină şi iubire de oameni. Căci intervenţia aceasta nu e ca cea obişnuită multora pentru a cere răzbunare – căci în aceasta e ceva inferior – ci o cerere de împăcare (II Cor. 5, 20; Ef. 6, 20) cu înţeles de mijlocire (I Tim. 2, 5). E aşa cum se spune că şi Duhul mijloceşte pentru noi (Rom. 8, 26). „Căci Unul este Dumnezeu, unul şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni, omul Iisus Hristos„ (I Tim. 2, 5). El mijloceşte şi acum, ca om, pentru mântuirea Mea, pentru că este cu trupul pe care l-a asumat, până ce mă va face pe mine Dumnezeu, prin puterea înomenirii, chiar dacă nu se mai cunoaşte după trup, înţeleg după pătimirile trupeşti şi care sunt cele ale noastre, afară de păcat. Astfel avem: „Mângâietor (apărător) pe Iisus” (I In. 2, 1), nu în sensul că se prosternă pentru noi înaintea Tatălui şi cade pentru noi la picioarele Lui ca un rob. Alungă această bănuială de rob, nevrednică de Duhul. Nici Tatăl nu o cere aceasta, nici Fiul nu o pătimeşte. Căci oare e drept să cugetăm aceasta despre Dumnezeu? Ci prin cele ce a pătimit ca om mă convinge că stăruie (pentru mine), el fiind Cuvântul şi Cel ce mă încurajează. Aşa trebuie înţeleasă şi mângâierea.

15. Al zecelea loc îl are pentru ei neştiinţa şi faptul că nimeni nu cunoaşte ziua sau ceasul din urmă, nici Fiul însuşi, decât Tatăl ^ (Mc. 13, 32)209. Dar cum ignoră ceva, din cele ce există, înţelepciunea, (I Cor. 1, 30), sau făcătorul veacurilor (Evr. 1, 2), Cel ce aduce desăvârşirea

(Mt. 28, 20), prefacerea (Apoc. 21, 5), sfârşitul (Apoc. 1, 8;

23,13) celor ce au fost făcute, Cel ce cunoaşte astfel cele ale lui Dumnezeu, ca duhul omului cele din el? (I Cor. 2,

11). Căci ce este mai desăvârşit ca această cunoaştere? Şi cum ştie exact cele dinainte de acel ceas şi cele ce se petrec, aşa zicând, în vremea de la sfârşit, dar ceasul însuşi nu-l ştie? Lucrul este o enigmă; e ca şi când ar spune cineva că cunoaşte cele dinaintea unui perete, dar peretele însuşi nu-l cunoaşte, sau cunoaşte bine sfârşitul zilei, dar începutul nopţii nu-l cunoaşte. Cunoştinţa unei părţi aduce în mod necesar cunoştinţa celeilalte. Nu e deci tuturor evident că El cunoaşte ca Dumnezeu, dar nu cunoaşte ca om, dacă se separă ceea ce se vede de ceea ce A patra cuvântare teologică este spiritual? În textul citat, numele de Fiul este dat în mod absolut şi fără indicarea relaţiei, sau fără a se adăuga Cel al cărui Fiu este. Aceasta ne face să primim îndemnul de a înţelege neştiinţa în mod evlavios, atribuind-o aceasta omului, nu lui Dumnezeu.

16. Dacă această explicare îţi pare suficientă ne vom opri aci şi să nu se mai ceară nimic mai mult. Dacă nu, vom spune un al doilea lucru. Precum în cazul tuturor celorlalte, aşa şi aci cunoştinţa celor mai mari se atribuie cauzei, pentru cinstea Născătorului. Şi socotesc că citind textul ca un om studios din timpul nostru210, nu s-ar arăta o înţelegere meschină, spunând că nici Fiul nu ştie altfel ziua şi ceasul, decât pentru că le ştie (sau cum le ştie) Tatăl. Şi concluzia este: fiindcă le cunoaşte Tatăl, pentru aceea le ştie şi Fiul, fiind vădit că nimănui nu-i sunt cunoscute sau pătrunse acestea, decât primei Firi211.

' Ne rămâne să ne mai ocupăm de faptul că Fiul a primit porunci (In. 10,18) şi a păzit poruncile (In. 15,10) şi a făcut totdeauna cele plăcute Tatălui (In, 8, 29). Şi pe lângă acestea, de faptul că se săvârşeşte (In. 19, 30), se vindecă, înalţă învăţarea ascultării din cele ce le-a pătimit (Evr. 5, 8), că este Arhiereu (Evr. 7, 1), că Se aduce

(Rom. 4, 25) şi Se predă pe Sine (Gal. 2, 20) şi Se roagă Celui ce-L poate mântui din moarte (Evr. 5, 7), suferă de frica morţii (Le. 22, 44), se roagă să fie ferit de ea (ibid.) şi trăieşte toate celelalte stări asemănătoare. Oare nu este vădit tuturor că cuvintele despre acestea se referă la firea Lui pătimitoare şi nu la firea neschimbată şi mai presus de pătimire?

Ceea ce am spus despre obiecţiile lor este o rădăcină şi un ajutor celor ce voiesc să facă o cercetare mai deplină. Dar poate părea de interes, ca urmare a celor spuse până aici, să nu se treacă cu vederea şi neexplicate nici multele numiri care se referă la Fiul şi au o însemnătate În cele cugetate despre El. Trebuie să se înfăţişeze ceea ce voieşte să exprime fiecare, arătându-se taina ascunsă în aceste numiri.