17.

Să începem de aici. Dumnezeirea nu poate fi definită prin nici un nume212. Şi aceasta o arată nu numai raţionamentele, ci şi cei mai înţelepţi şi mai vechi dintre evrei ne-au dat s-o înţelegem. Căci cinstim dumnezeirea prin caractere proprii, nesuportând să vadă exprimându-se prin aceleaşi cuvinte scrise şi pe Dumnezeu, prin ceva din cele de după Dumnezeu, socotind că dumnezeirea nu poate fi comunicată prin cele ale noastre, cum oare ar fi voit să exprime printr-un cuvânt ce se descompune, firea unică şi de nedescompus? Nici aerul nu l-a putut inspira cineva întreg, nici fiinţa lui Dumnezeu nu a încăput-o mintea în întregime, precum nici glasul (cuvântul) nu a cuprins-o213. Ci schiţând din cele din jurul Lui cele privitoare la El, alcătuim o oarecare imagine obscură şi slabă şi o închipuire după alta a Lui. Şi cel mai bun teolog pentru noi nu este cel care a descoperit Totul214, căci închisoarea în care ne aflăm215 nu primeşte Totul, ci acela care şi l-a imaginat mai mult ca altul şi a adunat în sine mai mult chipul adevărului, sau umbra lui, sau orice alt nume i-am da216.

18. În tot cazul, dintre cele ce ne sunt accesibile, termenii „Cel ce este” şi „Dumnezeu” sunt, într-un anumit fel, mai mult nume ale fiinţei. Şi mai mult, „Cel ce este”, nu numai fiindcă arătându-Se prezent El lui Moise pe munte (leş. 3, 14) şi cerându-I-se numele, sau cine este, S-a numit El însuşi aşa, şi a poruncit aceluia să spună poporului: „Cel ce este m-a trimis la voi” (ibid.), ci şi pentru că îl aflăm noi înşine mai propriu217. Iar, termenul Theos

(Dumnezeu) are, după oamenii învăţaţi, rădăcina etimologică, fie în thein (a alerga), fie în aitheân (a arde), A PATRA CUVÂNTARE TEOLOGICA pentru că pururea este în mişcare şi pentru că mistuie deprinderile urâte218. De aceea I se spune şi „foc mistuitor” (Deuter. 4, 24). Dar acesta e un nume arătând o relaţie cu ceva, nu e un nume în sine, dezlegat de orice.

La fel şi numele „Domnul”, care se dă şi el lui Dumnezeu. Căci zice: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, acesta este numele meu” (In. 42, 8). Şi: „Domnul este numele Lui„ (Amos 9, 6). Dar noi căutăm firea, căreia aparţine existenţa în sine şi nu e legată de altceva219. Căci propriu cu adevărat lui Dumnezeu şi în întregime este că e „Cel ce este”, fără ca aceasta să aparţină cuiva înainte de El, sau cuiva de după El. Căci n-a fost şi nu va fi ceva care să-L mărginească, sau micşoreze220.