19.

Din celelalte numiri, unele se referă, evident, la puterea Lui, altele la iconomie. Iar aceasta e dublă, căci se referă fie la ceea ce e mai presus de trup, fie la ceea ce este în trup. Numirile ce se referă la putere sunt: „Atotţiitorul” (leş. 15, 3) şi „împăratul”, fie „al slavei” (Ps. 23,10), fie „al veacurilor” (I Tim. 1, 17), fie „al puterilor” (Ps. 58,

5), fie „al celui iubit”, fie „al împărăţiilor” (I Tim. 6,15); şi „Domnul”, sau „Savaot” (îs. 1, 19; Rom. 9, 29), adică al oştirilor, sau „al puterilor” (Ps. 23,10), sau „al domnilor”

(Deuter. 10, 17). Iar numirile ce se referă la iconomie sunt: „Dumnezeu”, fie „al mântuirii” (Ps. 67, 81), fie „al răzbunărilor” (Ps. 93, 1), fie „al păcii” (Rom. 15, 33), fie „al dreptăţii” (Ps. 4, 2), fie „al lui Avraam şi Isaac şi Iacov” (leş. 3, 6) şi al întregului Israel cel duhovnicesc

(Gal. 6, 16) şi „ Dumnezeul Celui ce vede” (Fac. 32, 30).

Căci deoarece noi suntem îndrumaţi prin aceste trei: prin frica de pedeapsă, prin nădejdea mântuirii şi deci şi a slavei şi prin nevoinţa virtuţilor, din care vin mântuirea şi slava, în numirea de Dumnezeu al răzbunărilor se arată iconomia care foloseşte frica, cel de Dumnezeu al mântuirii se foloseşte de iconomia nădejdii, iar Dumnezeul virtuţilor se foloseşte de iconomia nevoinţelor.

Astfel, cel ce poartă pe Dumnezeu în sine (I Cor. 6, 20), înfăptuind ceva din acestea, înaintează spre desăvârşire şi spre familiaritatea cu Dumnezeu, prin virtuţi221. Acestea sunt încă numiri comune ale dumnezeirii. Dar numele propriu al Celui fără (început) este Tatăl; al Celui născut fără început este Fiul222, iar al Celui provenit sau purces în mod nenăscut este Duhul Sfânt.