6.

Acelaşi înţeles îl are şi spusa că El „a învăţat ascultarea din cele ce le-a pătimit” (Evr. 5, 8). La fel, „strigarea, lacrimile^ rugăciunea şi auzirea Lui pentru evlavie”

(Evr. 5, 7). El îşi ia acest rol şi-Şi însuşeşte în chip minunat aceste fapte şi stări pentru noi. În calitatea de Cuvântul nu era nici ascultător, nici neascultător. Căci acestea arată dependenţă şi sunt din al doilea plan, cele dintâi aduc o mulţumire, cele de-al doilea, o pedeapsă184. Dar ca „chip de rob” (Filip. 2, 7), coboară cu cei împreunărobi, sau la robi şi îşi ia un chip străin, purtându-mă în Sine pe mine întreg cu cele ale mele, ca să consume (să topească) în Sine, ceea ce e rău, ca focul ceara, sau ca soarele umezeala pământului şi eu să mă împărtăşesc de ale Lui, datorită îmbinării. De aceea cinsteşte cu faptă ascultarea şi face experienţa ei, pătimind-o. Căci nu ajunge dispoziţia pentru ea, precum nu ne ajunge nici nouă, dacă nu o trăim prin fapte. Fiindcă fapta este dovada dispoziţiei pentru ea185. Şi nu e rău, poate, să cugetăm la aceea, că voieşte să experieze ascultarea noastră şi toate le măsoară prin patimile Sale, folosindu-Se de iubirea Sa, încât să se cunoască, din toate încercate de El, cele ce ne încearcă pe noi, sau cât ne este cerut şi cât ne este iertat, făcând cunoscută odată cu pătimirea noastră, slăbiciunea noastră186. Căci dacă lumina strălucind în întunericul acestei vieţi (In. 1,5) a fost prigonită de alt întuneric, al celui rău, din pricina învelişului ce-l purta

(Le. 22, 53), adică al ispititorului (Mt. 4, 3), cu cât mai multe ispitiri (încercări) nu va suferi întunericul însuşi

(cei ce sunt întuneric) odată ce e mai slab187? Şi ce e de mirare dacă, scăpând Acela cu totul de aceste ispitiri, noi suntem în oarecare măsură biruiţi de ele? Este un mare lucru pentru Acela de a fi ispitit, decât pentru noi de a fi biruiţi, după părerea celor cu dreaptă judecată188. Noi mai adăugăm la cele spuse următorul text ce-mi vine în minte: „Căci prin ceea ce a pătimit fiind El însuşi ispitit, poate celor ispitiţi să le ajute” (Evr. 2, 18), care ne duce spre acelaşi înţeles189. Astfel, „Dumnezeu va fi totul în toate” (I Cor. 15, 28), la vremea restabilirii (Fapte 3,

31)190. Şi nu e vorba numai de Tatăl, Fiul fiind absorbit total în El, ca o lumină de un mare foc, desfăcută pentru un timp, apoi topită – căci nici aderenţii lui Sabelie n-au fost stăpâniţi de acest cuvânt191. Ci e vorba de Dumnezeu întreg, când nu vom mai fi multipli, prin mişcare şi patimi, ca acum când nu avem nimic al lui Dumnezeu, sau foarte puţin, ci vom fi întregi, asemenea lui Dumnezeu

(I In. 3, 2), încăpând în noi pe Dumnezeu întreg şi numai pe El. Aceasta este desăvârşirea spre care tindem. Şi Pavel însuşi ne dă dovada cea mai sigură. Căci ceea ce spune aici despre Dumnezeu în mod nedefinit, în altă parte o referă clar la Hristos. Căci zice: „Acolo nu mai a patra cuvântare teologică este nici Elin, nici iudeu, tăiere împrejur sau netăiere, barbar sau scit, rob sau liber” (Gal. 3, 28), ci toate şi în toate Hristos.